Unde el a căpătat primele noţiuni într-ale jurnalisticii, ajun-gînd în cele din urmă director general

283aceea, nu prin acţiuni concrete, dar cu aceeaşi rezistenţa pasivă ca a bunicului meu Nicolas împotriva propriei fete,

„Ne duceam la un bal şi tata intra la petrecere şi ne lua acasă, dacă descoperea că cei doi Rafael se aflau şi ei acolo",; a povestit Aida Roşa într-un interviu pentru presă. Nu le dădeau voie să se plimbe pe cîmp sau să meargă la cinema sau Ie trimiteau cu cineva care nu le pierdea din ochi.^ Amîndouă inventau, fiecare în felul ei, pretexte zadarnice ca să se ducă la întîlnirile amoroase, dar acolo se ivea o fân-; tomă nevăzută care le dădea de gol. Ligia, mai mică decîţ ele, şi-a cîştigat faima proastă de spioană şi pîrîcioasă, da ea însăşi se dezvinovăţea cu argumentul că gelozia între fraţi era o altă formă de dragoste.

In vacanţa aceea am încercat să intervin pe lîngă părinţii ca să nu repete greşelile pe care părinţii mamei le făcuser cu ea şi veşnic găseau motive încurcate ca să nu-mi înţe leagă argumentele. Cel mai redutabil a fost cel cu afişele^ care dezvăluiseră secrete cumplite - reale sau inventate chiar şi în familiile mai presus de orice bănuială. Se denunţaseră paternităţi ascunse, adultere ruşinoase, perversităţi) de alcov care ajunseseră deja de domeniul public pe nişt căi mai puţin directe decît afişele. Dar niciodată nu s-a pv vreun afiş dezvăluind un fapt care să nu fie deja cunoscut cu oricîtă grijă s-ar fi ascuns, sau care să nu se întîmple mai curînd sau mai tîrziu. „Tu însuţi faci afişele", spune una dintre victime.

Părinţii n-au prevăzut însă că fetele aveau să se ape* prin aceleaşi mijloace cum făcuseră ei. Pe Margot au trimis să studieze la Monteria, iar Aida s-a dus la Santa Marta, cum a hotărât chiar ea. Erau amîndouă la internat şi zilele libere se găsea cineva care să le însoţească, dar s-a descurcat ca să poată comunica de departe cu cei doi iubii

284

G A B R I E L

G A R C î A

M Ă R Q U El

numiţi Rafael. Totuşi, mama a reuşit ceea ce părinţii nu putuseră să facă în privinţa ei. Aida şi-a petrecut jumătate de viaţă la mănăstire, trăind acolo de bine, de rău pînă s-a simţit la adăpost de bărbaţi. Margot şi cu mine am fost mai departe uniţi de amintirile copilăriei noastre comune, cînd eu însumi îi pîndeam pe adulţi ca să n-o surprindă mîncînd pămînt. Pînă la urmă, a rămas un fel de a doua mamă a tuturor, în special a lui Cuqui, care avea cea mai mare nevoie de ea, şi a stat lîngă el pînă la ultima lui suflare.

Abia astăzi îmi dau seama pînă la ce punct acea stare sufletească proastă a mamei şi tensiunile interne din casă se potriveau cu contradicţiile fatale ale ţării, care nu reuşeau să iasă la suprafaţă, dar care existau. Preşedintele Lleras tre­buia să organizeze alegeri pentru anul următor şi viitorul se arăta neclar. Conservatorii, care izbutiseră să-l dea jos pe Lopez, făceau un joc dublu cu succesorul acestuia: îl adulau pentru imparţialitatea lui matematică, dar sporeau discordia în Provincie spre a recîştiga puterea prin raţiune sau prin forţă.

Sucre se menţinuse imun la violenţă şi puţinele cazuri de care lumea îşi amintea nu aveau nici o legătură cu poli­tica. Unul fusese asasinarea lui Joaquin Vega, un muzicant foarte apreciat care cînta la tubă în fanfara municipală. Pe cînd cîntau la şapte seara, în dreptul intrării la cinema, o rudă care-i era duşman îi dădu o singură lovitură de cuţit în gîtul umflat de presiunea muzicii şi căzu la pămînt, pier-zîndu-şi aproape tot sîngele. Amîndoi erau foarte iubiţi în tîrg şi singura explicaţie cunoscută şi neconfirmată a fost că era vorba de o chestiune de onoare. Exact la ora aceea la ⁿoi acasă se sărbătorea ziua de naştere a surorii mele Rita, iar şocul provocat de vestea tristă a stricat toată petrecerea ^care urma să ţină ceasuri în şir.

285Celălalt caz, petrecut cu mult înainte, dar întipărit pel veci în memoria tîrgului, a fost duelul dintre Plinio Bal-f maceda şi Dionisiano Barrios. Cel dintîi făcea parte dintr-c familie veche şi respectabilă şi era un bărbat uriaş şi fer-i mecător, dar şi un scandalagiu de pomină ori de cîte orii era vorba de băutură. Cînd era în toate minţile avea aluri! şi purtări de cavaler, dar cînd bea fără măsură se prefăcea! într-un bădăran care punea iute mîna pe revolver şi-şi sec tea cravaşa de la cingătoare ca să-i provoace pe cei pe care nu-i putea suferi. Pînă şi poliţia încerca să se ţină depar de el. Cei din familia lui de vază, sătui să-l tîrască pînă acasă ori de cîte ori exagera cu băutura, l-au lăsat pînă la| urmă în voia sorţii.

Dionisiano Barrios era tocmai dimpotrivă: un om timic şi diform, care fugea de certuri şi nu fusese băutor în viaţa lui. N-avusese niciodată vreo problemă cu careva, cînd Plinio Balmaceda a început să-l provoace, bătîndu-: joc cu cruzime de diformitatea lui. El s-a ferit cum a putuţi pînă în ziua în care Balmaceda l-a întîlnit în drum şi i-a ar o cravaşa peste faţă pentru că aşa i s-a năzărit lui. Atunci Dionisiano şi-a biruit sfiala, cocoaşa şi nenorocul, şi a sec pistolul înfruntîndu-şi adversarul. A fost un duel instanţa! neu, în care amîndoi au fost grav răniţi, dar numai Dic nisiano a murit.

Insă duelul faimos al tîrgului a fost cel care a dus la moartea ambilor rivali: acelaşi Plinio Balmaceda şi Tasilo Ananias, un sergent de poliţie vestit pentru aspectul său îngrijit, fiu exemplar al lui Mauricio Ananias, care cînta l tobă în aceeaşi fanfară în care Joaqum Vega cînta la tubi A fost un duel solemn, în plină stradă, în care amîndoi fost grav răniţi şi au îndurat o lungă agonie, fiecare aca la el. Plinio îşi veni în fire aproape imediat şi cea dini

286

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q U E

preocupare a lui a fost soarta lui Ananias. Acesta, la rîndul lui, a fost impresionat de fervoarea cu care Plinio se ruga pentru viaţa lui. Fiecare începu să-L implore pe Domnul să nu moară celălalt şi familiile i-au ţinut la curent cît au fost în viaţă, întregul tîrg a stat cu sufletul la gură, stră-duindu-se în toate felurile să le prelungească existenţa.

După patruzeci şi opt de ore de agonie, clopotele bise­ricii au prins să bată pentru o femeie care tocmai îşi dăduse obştescul sfirşit. Cei doi muribunzi le-au auzit şi fiecare în patul lui a crezut că vesteau moartea celuilalt. Ananias se stinse de supărare aproape imediat, plîngînd moartea lui Plinio. Acesta a aflat şi a murit după două zile, plîngîndu-l cu lacrimi amare pe sergentul Ananias.

Intr-un tîrg cu oameni paşnici şi prietenoşi ca Sucre, violenţa a cunoscut în anii aceia o manifestare mai puţin ucigătoare, dar la fel de dăunătoare: afişele. Groaza intrase în casele familiilor de viţă veche, ce aşteptau dimineaţa ur­mătoare ca un fel de loterie a fatalităţii. Unde nici nu te gîndeai apărea o hîrtie de condamnare, care putea fi şi o uşurare prin ceea ce nu spunea despre tine şi uneori o bu­curie tainică prin ceea ce spunea despre alţii. Tata, poate omul cel mai paşnic pe care l-am cunoscut, şi-a uns revol­verul venerabil cu care nu a tras niciodată vreun glonţ şi Şi-a dat drumul la gură în salonul de biliard:

- Cel căruia i se năzare să-mi atingă vreuna dintre fete, strigă el, o să fie răpus de plumbii mei.

Mai multe familii începură exodul de teama ca afişele să nu fie un preludiu al violenţei poliţieneşti care făcea să Piară de pe faţa pămîntului sate întregi din interiorul ţării Pentru a înspăimînta opoziţia.

Tensiunea a ajuns ca un fel de pîine de toate zilele. La ^lnceput s-au organizat ronduri clandestine, nu atît spre a-i

287descoperi pe autorii afişelor, cît pentru a se afla ce spuneau înainte de a fi distruse în zori. Un grup de noctambuli întîlnit la trei dimineaţa un funcţionar municipal, luînd i în poarta casei lui, dar în realitate stînd la pîndă să vadă cine punea afişele. Fratele meu i-a zis, pe jumătate în glumă, jumătate în serios, că unele spuneau adevărul. Atunci sin scos pisoiul şi l-a îndreptat spre el cu cocoşul tras:

- Repetă ce-ai spus!

Atunci am aflat că puseseră cu o noapte în urmă un afiş adevărat împotriva fetei lui nemăritate. Dar povestea er de domeniul public, chiar şi la el acasă, şi singurul care n-avq habar era tatăl.

La început a fost evident că afişele fuseseră scrise de o singură persoană, cu aceeaşi pensulă şi pe acelaşi fel de hîrtie dar dintre puţinele prăvălii din piaţă numai una putea să vîţ dă sortul acela de hîrtie, iar proprietarul în persoană se grăt să-şi dovedească nevinovăţia. De atunci am ştiut că într-o aveam să scriu un roman despre acele afişe, nu pentru ceea < spuneau, căci mai întotdeauna au fost zvonuri cunoscute i toţi şi n-aveau nici un haz, ci datorită tensiunii de neîndur pe care reuşeau s-o creeze prin casele oamenilor.

In Ceasul râu¹, cel de al treilea roman al meu scris duf douăzeci de ani, mi s-a părut un act pur şi simplu de dl cenţă să nu folosesc cazuri concrete şi nici uşor de identil cat, chiar dacă unele reale erau mai atrăgătoare decît ce inventate de mine. Pe deasupra, nici nu era nevoie, fiinc întotdeauna fenomenul social m-a interesat mai mult < viaţa particulară a victimelor. Numai după apariţia ror nului am aflat că în cartierele mărginaşe, unde eram măniţi noi, cei care locuiam în piaţa mare, multe afişe fost motiv de sărbătoare.

La mala hora, roman publicat în 1962.

288

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q U

De fapt, afişele mi-au slujit doar ca punct de pornire pentru un subiect pe care n-am reuşit deloc să-l încheg, căci ceea ce scriam demonstra că problema de fond era politică, şi nu morală, cum se credea. Am considerat me­reu că bărbatul Nigromantei era un model potrivit pentru militarul pe care l-am făcut primar în Ceasul rău, dar, pe măsură ce-l descriam ca personaj, m-a atras ca fiinţă ome­nească, şi n-am avut motive să-l omor, deoarece am desco­perit că un scriitor serios nu poate omorî un personaj dacă n-are un argument convingător şi aici nu era cazul.

Astăzi îmi dau seama că romanul însuşi putea fi alt roman. L-arn scris la Paris, într-un cămin studenţesc de pe rue Cujas, în Cartierul Latin, la o sută de metri de Bule­vardul Saint-Michel, în timp ce zilele se scurgeau nemiloase în aşteptarea unui cec care n-a sosit în veci. Cînd l-am ter­minat, am făcut foile sul, le-am legat cu una dintre cele trei cravate pe care le purtasem pe vremuri mai bune şi l-am îngropat în fundul dulapului.

Doi ani mai tîrziu, aflîndu-mă în Ciudad de Mexico, cînd mi-a fost cerut pentru un concurs de romane de către filiala din Columbia a Companiei Esso, dotat cu un pre­miu de trei mii de dolari pe timpurile acelea de foamete, nici n-am mai ştiut pe unde rămăsese. Emisarul era foto­graful Guillermo Angulo, prietenul meu columbian de o viaţă, care ştia de existenţa originalelor încă de pe vremea cind scriam romanul la Paris şi care le-a luat aşa cum erau, încă legate cu cravata şi fără să aibă măcar timpul să le calce cu fierul din cauza grabei de a nu pierde termenul. Şi ^astfel am trimis romanul la concurs fără nici o speranţă că ⁰ să cîştig un premiu care ajungea cu prisosinţă să cumperi ⁰ casă. Dar aşa cum l-am trimis a fost declarat cîştigător de ^Uîl juriu ilustru, la 16 aprilie 1962, şi aproape la aceeaşi oră

289cînd s-a născut cel de al doilea fiu al nostru, Gonzalo, şut steaua lui norocoasă.

N-avuseserâm timp nici măcar să ne gîndim la premiul cînd am primit o scrisoare de la părintele Felix Restrepo preşedinte al Academiei Columbiene de Limbă Spaniolă şi un om serios care prezidase juriul pentru premiu, dar ni cunoştea titlul romanului. Doar atunci mi-am dat seama că, în graba din ultimul moment, uitasem să-l scriu pe prima pagină: Un tîrg de rahat.

Părintele Restrepo s-a scandalizat cînd l-a aflat şi, prir intermediul lui German Vargas, mi-a cerut cît a putut de amabil să-i pun în loc altul mai puţin grosolan şi mai pe trivit cu atmosfera cărţii. După ce-am schimbat mai mult scrisori cu el, m-am hotărît pentru un titlu care poate m spune prea multe despre drama petrecută, dar care i-servit drept pavilion spre a naviga pe mările făţărniciei! Ceasul râu.

După o săptămînă, doctorul Carlos Arango Vele2 ambasador al Columbiei în Mexic şi proaspăt candidat li preşedinţia Republicii, m-a convocat la biroul lui spre mă informa că părintele Restrepo mă implora să schiml două cuvinte care i se păreau inadmisibile în textul prer at: „prezervativ" şi „masturbare". Nici ambasadorul şi nic eu nu ne-am putut ascunde uimirea, dar am căzut de acor că se cuvenea să-i facem pe plac părintelui Restrepo, spre ajunge la un deznodămînt fericit pentru acel concurs intel minabil printr-o soluţie nepărtinitoare.

- Prea bine, domnule ambasador, i-am spus. Elir unul din cele două cuvinte, însă dumneavoastră să-mi ceti favoarea să-l alegeţi.

Ambasadorul elimină cu un oftat de uşurare cuvînf „masturbare". Astfel s-a rezolvat diferendul şi cartea a ffiŞ

publicată de Editura Iberoamericana din Madrid, cu un tiraj mare şi cu o lansare spectaculoasă. Era legata în piele, cu o hîrtie excelentă şi nişte condiţii grafice impecabile. A fost totuşi o lună de miere efemeră, căci n-am putut rezista tentaţiei de a face o lectură de explorare şi am descoperit că romanul scris în limba mea de indian fusese dublat - ca în filmele de pe atunci - în cel mai curat dialect din Madrid.

Eu scrisesem: „Aşi como ustedes viven ahora no solo estân en una situadon insegura, sino que constituyen un mal ejemplopara elpueblo". Transpunerea editorului spaniol a făcut să mi se ridice părul măciucă: „Aşi como vivis ahora no solo estâis en una situadon insegura, sino que constituis im mal ejemplo para el pueblo."¹ Şi mai rău încă: întrucît fraza aceasta era spusă de un sacerdot, cititorul columbian putea crede că era un semn făcut cu ochiul de autor spre a arăta că preotul era spaniol, ceea ce complica felul său de a se purta şi denatura pe de-a întregul un aspect esenţial al dramei. Fără a se mulţumi să pieptene gramatica dialo­gurilor, corectorul şi-a permis să intre cu barda şi în pro­bleme de stil, iar cartea a fost împînzită de petice madrilene care n-aveau nici o legătură cu originalul. In consecinţă, n-am avut încotro şi am fost nevoit să nu autorizez ediţia, considerînd-o schimbată, şi să strîng exemplarele care nu

290

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q U

¹ „Felul în care voi trăiţi acum nu numai că vă pune într-o situaţie nesigură, dar vă face şi să daţi o pildă proastă pentru tîrg." In varianta autorului, se foloseşte pentru pronumele personal de persoana a doua plural voi forma ustedes de persoana a treia plural, cu formele verbale corespunzătoare (respectiv, viven, estân, constituyen), conform uzului general din spaniola americană, în varianta editorului, se restabileşte olosirea formelor verbale de persoana a doua plural (respectiv, vivîs, ^estais, constituis), potrivit normei spaniolei peninsulare.

291se vînduseră încă şi să le dau foc. Cei care erau râspunză-î tori au tăcut cu desăvîrşire.

Din clipa aceea am considerat romanul nepublicat şi m-am apucat de munca dificilă de a-l tălmăci iar în dialectul meu din Caraibe, pentru că singura versiune originală era ceai pe care o trimisesem la concurs şi ajunsese apoi în Spania! spre editare. După ce am refăcut textul original şi în trea-l cat l-am mai corectat o dată pe socoteala mea, a fost publici cat de Editura Era, din Mexic, cu precizarea expresă că era| prima ediţie.

N-am ştiut niciodată de ce Ceasul rău este singura din* tre cărţile mele care mă transpune în timpul şi în locul unde se petrece, într-o noapte cu lună plină şi adieri primă văratice. Era sîmbătă, se înseninase şi cerul parcă nu puteai cuprinde toate stelele. Ceasul a bătut de unsprezece cînd am auzit-o pe mama în sufragerie fredonînd un fado de dr goste pentru a adormi pruncul pe care-l legăna în braţel Am întrebat-o de unde ştia melodia şi mi-a răspuns aşa cum numai ea o făcea:

- De la casele cu dame.

Mi-a dat cinci pesos fără să îi cer, fiindcă m-a văzut cum mă îmbrăcam să mă duc la petrecere, înainte de a pleca m prevenit cu clarviziunea-i fără greş că n-o să pună zăvor la poarta din grădină pentru a mă putea întoarce la oriei oră fără să-l trezesc pe tata. N-am apucat să ajung la nici i casă cu dame deoarece grupul de muzicanţi căruia i se al8 turase Luis Enrique, îndată ce se întorsese, ţinea o repetiţie la atelierul de tîmplărie al maestrului Valdes.

In anul acela am intrat şi eu să cînt la chitară, interpl tînd pînă în zori tot felul de cîntece împreună cu cei şa maeştri anonimi ai grupului, întotdeauna am crezut fratele meu e un bun chitarist, dar în prima mea noaf

292

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q U

am aflat că pînă şi rivalii lui cei mai înverşunaţi îl socoteau un virtuoz. Nu exista ansamblu mai grozav şi îşi stâpînea atît de bine instrumentele că, ori de cîte ori cineva îi angaja pentru o serenadă de împăcare sau de dezinovăţire, maes­trul Valdes îl liniştea dinainte:

- N-ai nici o grijă, o s-o facem să muşte perna.

Vacanţele fără maestrul Valdes nu erau la fel. însufleţea petrecerea la care sosea, iar Luis Enrique, el şi Filadelfo Velilla se armonizau ca nişte profesionişti. Atunci am des­coperit sinceritatea băuturii şi am învăţat să trăiesc după pofta inimii, dormind ziua şi cîntînd noaptea. Aşa cum spu­nea mama: mi-am dat arama pe faţă.

Despre mine s-au spus tot felul de lucruri şi s-a răspîn-dit zvonul că scrisorile nu-mi soseau pe adresa părinţilor, ci la casele cu dame. Am devenit clientul lor cel mai asiduu la ghiveciul fabulos pe care-l făceau cu fiere de tigru şi la tocăniţele cu carne de iguană, care-ţi dădeau avînt pentru trei nopţi, una după alta. N-am mai apucat să citesc şi nici să particip la rutina mesei în familie. Aceasta întărea ideea expri­mată de mama de nenumărate ori că eu îmi făceam de cap după cum pofteam, iar bietul Luis Enrique trăgea ponoasele.

Fără să ştie de spusele mamei, acesta mi-a zis într-una din zile: „Tot ce mai lipseşte acum e să se spună că te co­rup şi să mă trimită încă o dată la casa de corecţie".

Pe la Crăciun m-am hotărît să nu mă mai duc la între­cerea anuală cu care alegorice şi m-am înţeles cu doi prie­teni să facem o escapadă în satul vecin, Majagual. Am anunţat acasă că plecam pentru trei zile, dar am rămas acolo zece. De vină a fost Măria Alejandrina Cervantes, o remeie de necrezut pe care am cunoscut-o din prima seară î¹ după care mi-am pierdut capul la petrecerea cea mai de Pomină din viaţa mea. Pînă în duminica în care n-am mai

293găsit-o în zori în patul meu şi cînd a dispărut pentru tow deauna. Mulţi ani mai tîrziu am recuperat-o din nostalgiile mele, nu atît graţie farmecelor ei, cît faimei numelui său, i-am dat viaţă într-un roman spre a proteja o altă femeie întruchipînd-o ca patroană a unei case de toleranţă care n-; existat niciodată.

La întoarcerea acasă am găsit-o pe mama făcînd cafea îr bucătărie la cinci dimineaţa. Mi-a spus şoptindu-mi complice să stau cu ea, fiindcă tata se trezise tocmai atunci şi era dispi să-mi demonstreze că nici în vacanţă nu eram atît de liber pq cît credeam eu. Mi-a dat o ceaşcă mare de cafea amară, des ştia că nu-mi place, şi m-a pus să stau jos, lîngă cuptor. Tat a intrat în pijama, cu aerul încă adormit şi, surprins să mă vadă cu ceaşca fumegîndă, m-a întrebat iscoditor:

- Nu ziceai că nu bei cafea?

Neştiind ce să-i răspund, am inventat primul pretes care mi-a trecut prin minte:

- Veşnic mi-e sete la ora asta.

- Ca toţi beţivii, a explicat el.

Nu s-a mai uitat la mine şi nici nu s-a mai vorbit despr acest subiect. Dar mama m-a avertizat că tata, deprima începînd din ziua aceea, a ajuns să mă considere un om piei dut, chiar dacă nu mi-a dat niciodată să înţeleg acest lucru, f

Cheltuielile pe care le făceam erau acum atît de mă că am hotărît să şterpelesc din economiile mamei. Lu| Enrique m-a absolvit cu logica sa conform căreia ba furaţi de la părinţi sînt luaţi pe drept, dacă sînt pent filme, şi nu pentru a te destrăbăla. Am suferit văzînd : dania mamei de a mă acoperi, ca tata să nu-şi dea seama < apucam pe un drum greşit. Avea dreptate întru totul, acasă sărea în ochi uneori că eram adormit fără nici motiv la ora prînzului şi aveam o voce de cocoş răguşit, fid

294

G A B R I E L

G A R C î A

M Ă R Q U

_atît de distrat, că într-o zi n-am auzit două întrebări puse de tata, iar el m-a procopsit cu diagnosticul său cel mai sever:

- Stai prost cu ficatul.

Cu toate acestea, am reuşit să păstrez aparenţele. Mă arătam bine îmbrăcat şi cu bune maniere la balurile de gală şi la mesele de ocazie organizate de familiile din piaţa mare, ale căror case rămîneau închise tot anul şi se deschideau pentru sărbătorile de Crăciun, cînd se întorceau studenţii.

Acela a fost anul lui Cayetano Gentile, care şi-a sărbă­torit vacanţa cu trei baluri magnifice. Pentru mine au fost ocazii fericite, fiindcă la toate trei am dansat mereu cu aceeaşi parteneră. Am poftit-o la dans din prima seară fără să mă străduiesc să aflu cine era, nici ce părinţi avea. Mi-a părut atît de misterioasă, încît la al doilea dans i-am propus cît se poate de serios să se mărite cu mine, iar răspunsul ei a fost şi mai misterios:

- Tata spune că nu s-a născut încă prinţul care o să se însoare cu mine.

După cîteva zile am văzut-o traversînd parapetul din piaţă în bătaia soarelui necruţător de la amiază, cu o splen­didă rochie de organdi şi ducînd de mînă un băieţel şi o fetiţă de şase sau şapte ani. „Sînt ai mei", mi-a spus prăpă-dindu-se de rîs, fără ca eu s-o întreb. Şi cu o intenţie atît de răutăcioasă, că am început să cred că cererea mea în căsă­torie nu rămăsese doar o vorbă în vînt.

De cînd m-am născut în casa din Aracataca mă deprinse­sem să dorm în hamac, dar numai la Sucre mi-am dat sea-rna că asta făcea parte din natura mea. Nu-i nimic mai bun pentru a-ţi face siesta, pentru a trăi ceasul cînd răsar stelele, pentru a medita pe îndelete, pentru a face dragoste fără Prejudecăţi, în ziua cînd m-am întors după săptămîna mea de desfrîu, l-am atîrnat între doi pomi din curte, cum făcea

295tata odinioară, şi am dormit cu conştiinţa împăcată. Insă mama, veşnic torturată de groaza ci noi, copiii, o să mu-l rim în somn, m-a trezit pe înserat vrînd să afle dacă mai sînt în viaţă. S-a culcat atunci lîngă mine şi a abordat fără nici o introducere subiectul care n-o lăsa să trăiască:

- Tatăl tău şi cu mine am vrea să ştim ce-i cu tine. Fraza nu putea fi mai nimerită. Ştiam de multă vreme

că părinţii îşi împărtăşeau îngrijorarea pentru că-mi schimbasem felul de a fi şi că ea improviza explicaţii banale sprd a-l linişti pe tata. Nu se întîmpla nimic în casă fără ştirea mamei şi accesele ei de furie erau legendare. Dar picătur care a umplut paharul a fost că timp de o săptămînă arul venit acasă la amiază. Dacă era după mine, ar fi trebuit ocolesc toate întrebările, lăsîndu-le în suspensie pentru ocazie mai favorabilă, însă ea ştia că o problemă atît serioasă putea avea numai răspunsuri imediate.

Toate argumentele sale erau îndreptăţite: dispărear cînd se întuneca, îmbrăcat ca de nuntă, şi nu mă întorceai să dorm acasă, dar a doua zi aţipeam în hamac pînă dup prînz. N-am mai pus mîna să citesc şi pentru prima oar de cînd m-am născut m-am încumetat să vin acasă fără ştiu prea bine pe ce lume sînt.

- Nici măcar nu te uiţi la fraţii tăi, le confunzi numele : vîrstele, iar zilele trecute ai sărutat un nepot al Clementinei Morales crezînd că era unul dintre ei, îmi spuse mama. Da pe neaşteptate, îşi dădu seama că exagera şi căută să spuc adevărul gol-goluţ: Ce mai, ai devenit un străin în casa ast|

- Tot ce spui e adevărat, i-am răspuns, dar motivul| uşor de aflat: sînt sătul pînă-n gît de toate astea.

- De noi?

Puteam spune că da, însă n-ar fi fost drept:

- De toate, i-am zis.

296 G A B R l E L

G A R C f A

M Ă R Q U

Şi atunci i-am povestit situaţia mea la liceu. Eram jude­cat după notele mele, ei, părinţii, se lăudau în fiecare an cu rezultatele, mă credeau cu toţii nu doar elevul fără cusur, _ci şi prietenul exemplar, cel mai inteligent şi cel mai sări­tor, şi cel mai vestit prin simpatia lui. Sau vorba bunicii: „Copilul perfect".

Totuşi, ca să pun punct, adevărul era tocmai pe dos. Păzeam doar uşa, fiindcă n-aveam curajul şi spiritul de inde­pendenţă al fratelui meu Luis Enrique, care făcea numai ce poftea. Şi care avea să cunoască, de bună seamă, o fericire ce nu este cea dorită de părinţi pentru copiii lor, dar le îngăduie acestora să supravieţuiască iubirilor copleşitoare, temerilor iraţionale şi speranţelor pline de bucurie ale părinţilor.

Mama rămase buimăcită auzind cum mi-am făcut por­tretul, tocmai invers faţă de cel pe care ei şi-l imaginaseră în visele lor solitare.

- Păi nu prea ştiu ce-o să facem, spuse, după o tăcere de mormînt, căci dacă îi povestim tatălui meu toate astea o să moară pe loc. Nu-ţi dai seama că eşti mîndria familiei?

Pentru ei era simplu: nu mai exista nici o posibilitate să ajung un medic eminent cum n-a putut fi tata, din lipsă de mijloace, dar visau să devin măcar un bun specialist în orice domeniu.

- Ei bine, n-o să fiu absolut nimic, am încheiat eu. Refuz să fiu făcut cu de-a sila ceva ce n-am nici un chef să fiu sau cum vreţi voi să fiu, şi cu atît mai puţin cum vrea guvernul.

Cearta, stîrnită oarecum din senin, s-a prelungit toată săptămîna. Cred că mama voia să cîştige timp pentru a vorbi cu tata şi gîndul acesta mi-a mai dat curaj. Intr-o bună ^Zl> a făcut parcă la întîmplare un comentariu surprinzător:

- Se spune că ai putea ajunge un bun scriitor dacă-ţi pui ^ln cap aşa ceva.