Unde el a căpătat primele noţiuni într-ale jurnalisticii, ajun-gînd în cele din urmă director general

330

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q U

ruine o urmare imediată, fiindcă pe atunci mă muncea cu­getul că tot ce scriam, în proză sau în versuri, ba chiar şi compunerile de la liceu nu erau decît o imitaţie neruşinată după grupul „Piatră şi Cer" şi mi-am propus o schimbare de fond începînd cu povestirea următoare. Practica m-a convins pînă la urmă că adverbele de mod terminate în „-mente" sînt o manie care duce la sărăcirea demersului li­terar. Aşa încît am început să le evit cînd îmi ieşeau în întîmpinare şi de fiecare dată mă convingeam tot mai mult că obsesia de a le elimina mă obliga să caut forme mai bo­gate şi mai expresive. De multă vreme nu mai găseşti unul în cărţile mele, cu excepţia vreunui citat textual. Nu ştiu, fireşte, dacă traducătorii mei au detectat şi contractat şi ei, din motive legate de munca lor, această fobie stilistică.

Prietenia cu Camilo Torres şi Villar Borda a trecut foarte curînd dincolo de graniţele aulelor şi ale biroului redacţiei, şi ne petreceam împreună mai mult timp pe stra­dă decît în universitate. In amîndoi mocnea o nemulţu­mire necruţătoare faţă de situaţia politică şi socială a ţării. Absorbit de misterele literaturii, nici măcar nu încercam să le înţeleg analizele şi premoniţiile sumbre, dar amprenta prieteniei lor a fost una dintre cele mai plăcute şi mai folo­sitoare lucruri din acei ani.

La cursuri, în schimb, mă aflam într-un impas, întot­deauna am regretat lipsa mea de devoţiune pentru meritele profesorilor de vază, care ne suportau blazarea. Printre aceştia, Alfonso Lopez Michelsen, fiul unicului preşedinte columbian reales în secolul al XX-lea; cred că de aici pro­venea impresia generală că şi el era predestinat să fie pre-Şedinte, cum a şi ajuns de fapt. Sosea la cursul său de ^mtr°ducere în Drept cu o punctualitate iritantă şi cu nişte

^lne splendide de caşmir făcute la Londra, îşi ţinea cursul

331fără să se uite la nimeni, cu aerul acela celest al miopilc inteligenţi care veşnic par că se mişcă prin visele altor Cursurile lui mi se păreau monoloage pe o singură coard| cum erau în ochii mei toate cursurile în afara celor poezie, dar monotonia vocii lui avea harul hipnotic unui îmblînzitor de şerpi. Vasta-i cultură literară avea pe atunci un temei solid şi ştia s-o folosească în scris şi prin viu grai, dar am început s-o apreciez numai cînd ne-a revăzut după cîţiva ani şi ne-am împrietenit, departe toropeala cursurilor. Prestigiul său de politician înverşuc izvora, din farmecul personal aproape miraculos şi dintr| luciditate primejdioasă prin care descoperea intenţiile ascunse ale oamenilor. Mai ales ale celor pe care nu-i prea avea la suflet. Insă calitatea sa cea mai aleasă ca persoa publică a fost puterea uimitoare de a crea situaţii memor bile prin doar cîteva cuvinte.

Am ajuns cu vremea prieteni buni, dar în universitajl n-am fost cel mai sîrguincios student al lui, iar timidita«| mea fără leac mă făcea să păstrez o distanţă de netrecxi îndeosebi faţă de oamenii pe care îi admiram. Din toa aceste motive m-a surprins grozav că m-a primit la es menul de la sfirşitul primului an, cu toate absenţele care-l creaseră pe drept reputaţia de student invizibil. Am apel la vechiul meu truc de a mă abate de la subiect cu digre uni retorice. Mi-am dat seama că profesorul era conştie de şiretlicul meu, dar că-l aprecia poate ca o diversiune li| rară. Singura dată cînd m-am poticnit a fost atunci cînd în agonia examenului, am folosit cuvîntul „prescripţie" şi s-a grăbit să mă pună să-l definesc, pentru a fi sigur| că ştiam despre ce vorbeam.

- „A prescrie" înseamnă a cîştiga un drept după | anumit timp, i-am spus.

332

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q U

El m-a întrebat imediat:

_ A-l cîştiga sau a-l pierde?

Era totuna, dar n-am mai zis nimic din pricina nesigu­ranţei mele înnăscute şi cred că a făcut atunci una dintre celebrele-i glume de salon, pentru că mi-a pus calificativul fără să ţină cont de ezitarea mea. După cîţiva ani i-am co­mentat incidentul, dar nu şi l-a amintit, fireşte, însă pe atunci nici el şi nici eu nu mai eram siguri că episodul se petrecuse astfel.

Amîndoi am găsit în literatură un minunat refugiu spre a uita de politică şi de misterele prescripţiei şi desco­peream cărţi surprinzătoare şi scriitori uitaţi în cursul unor discuţii infinite care uneori ajungeau să-i pună pe fugă pe cei care ne vizitau şi să ne exaspereze soţiile. Mama mă convinsese că sîntem rude şi eram într-adevăr. Totuşi, pasiunea noastră împărtăşită pentru cîntecele numite vallenatos ne apropia mai mult decît orice legătură de ru­denie îndepărtată.

Altă rudă din partea tatei, descoperită întîmplător, era Carlos H. Pareja, profesor de economie politică şi propri­etarul librăriei „Grancolombia", preferată de studenţi pen­tru bunul obicei de a expune noile cărţi ale marilor autori pe mese descoperite şi fără supraveghere. Chiar şi noi, stu­denţii lui, năvăleam în local în clipele de neatenţie de pe inserat şi subtilizam cărţi prin adevărate scamatorii, luîn-du-ne după preceptul studenţesc că a fura cărţi e un delict, dar nu şi un păcat. Rolul meu în aceste asalturi se limita, ⁿu din virtute, ci din frică, la a-i acoperi pe cei mai abili, ^{cu c}°ndiţia ca, pe lîngă cărţile pentru ei, să ia şi unele ^lndicate de mine. într-o seară, cînd unul dintre complicii ^{mei to}cmai şterpelise Oraşul fără Laura de Francisco Luis

333Bernardez, am simţit o gheară cumplită înfigîndu-mi-se ' umăr şi am auzit o voce de sergent:

- In sfirşit, la naiba!

M-am întors îngrozit şi m-am pomenit nas în nas profesorul Carlos H. Pareja, pe cînd cei trei complici mei au fugit ca din puşcă. Din fericire, înainte de a apu| să mă scuz, mi-am dat seama că profesorul nu mă lua prin surprindere din pricina vreunei cărţi furate, ci penti că nu mă mai văzuse la cursul lui de mai bine de o lur După o mustrare mai curînd convenţională, m-a întrebaţi

- Eşti, într-adevăr, fiul lui Gabriel Eligio?

Eram, bineînţeles, dar i-am răspuns că nu, deoare ştiam că tatăl lui şi al meu erau, de fapt, neamuri care se distanţaseră din pricina unui incident personal pe care . l-am înţeles niciodată. Insă mai tîrziu a aflat adevărul şi i ziua aceea mi s-a adresat cu „nepoate", în librărie sau cursuri, şi am păstrat o legătură mai degrabă familială de literară, deşi el scrisese şi publicase mai multe volume versuri inegale ca valoare cu pseudonimul Simon Latir Descoperirea înrudirii i-a folosit totuşi numai lui, căci i nu m-arn mai pretat să-i acopăr pe cei care furau cărţi.

Alt profesor excelent, Diego Montana Cuellar, reversul lui Lopez Michelsen, cu care părea să se afle înt rivalitate secretă. Lopez, în calitate de liberal independe iar Montana Cuellar în aceea de radical de stînga. Am raporturi bune în afara universităţii cu acesta din urma mi s-a părut întotdeauna că Lopez Michelsen mă vedea pe un poet în faşă, pe cînd Montana Cuellar mă consid o bună reclamă pentru prozelitismul său revoluţionar.

Simpatia mea pentru Montana Cuellar provine de la un incident pe care l-a avut cu trei tineri ofiţeri de la o unitate Militară care asistau la cursurile lui în uniformă

De paradă. Erau de o punctualitate cazonă, se aşezau unul lîn-m altul, veşnic pe aceleaşi locuri, mai departe de ceilalţi, luau notiţe cu îndîrjire şi obţineau calificative îndrep­tăţite la examenele cele mai grele. Diego Montana Cuellar i-a sfătuit în particular, încă din primele zile, să nu mai vină la facultate în uniformă. Ei i-au răspuns cît se poate de politicos că ascultau de ordinele superiorilor şi n-au ratat nici o ocazie ca să-l facă să simtă acest lucru. In orice caz, dincolo de ciudăţeniile lor, pentru studenţi şi profe­sori a fost întotdeauna limpede că cei trei ofiţeri erau stu­denţi remarcabili.

Veneau îmbrăcaţi în uniformele lor identice, impeca­bile, veşnic nedespărţiţi şi punctuali. Se aşezau în aceeaşi formaţie şi erau studenţii cei mai serioşi şi cei mai meto­dici, dar mi s-a părut mereu că trăiau într-o lume diferită de a noastră. Dacă le adresai un cuvînt, erau atenţi şi amabili, dar de un formalism de neînvins: nu spuneau nimic în plus faţă de ceea ce erau întrebaţi. In timpul examenelor, noi, civilii, ne împărţeam în grupe de cîte patru ca să învăţăm prin cafenele, ne întîlneam sîmbăta pe la baluri, la mar­şurile de protest ale studenţilor, prin cîrciumile liniştite şi bordelurile lugubre de pe vremea aceea, dar niciodată nu am dat, nici măcar din întîmplare, de colegii noştri militari.

Abia dacă am schimbat cu ei vreun salut în tot anul acela lung cînd ne-am văzut la universitate. Nici nu era ^tljnp, căci soseau la fix la cursuri şi plecau după ultimul cuvmt al profesorului, fără să stea de vorbă cu nimeni, ^{Clt g}u alţi militari tineri din anul doi, cu care îşi petre-^ceau pauzele. Niciodată nu le-am ştiut numele şi nici n-am

i aflat nimic despre ei. Astăzi îmi dau seama că în cea

mare măsură reticenţa nu provenea din partea lor, ci ^ntr"^a mea, căci n-am putut uita în veci amărăciunea cu

334

gabriel

G a r c i a

M Ă r q u

335care bunicii evocau războaiele lor pierdute şi masacre| atroce de pe plantaţiile bananiere.

Jorge Sotodel Corral, profesorul de Drept constituţiq nai, avea faima de a şti pe dinafară toate constituţiile din lume şi la cursuri ne uluia întruna cu inteligenţa-i străl^ cită şi cu erudiţia-i juridică, umbrită numai de un şir redus al umorului. Cred că era unul dintre profesorii ca făceau tot posibilul să nu lase să li se întrevadă la curşi opiniile politice diferite, dar acestea răzbăteau mai mi decît bănuiau ei înşişi. Pînă şi din gesturile cu mîinile; din emfaza ideilor, căci universitatea era locul unde simţea cel mai bine pulsul profund al unei ţări aflate pragul unui nou război civil, după patruzeci şi ceva de ; de pace înarmată.

In pofida absenteismului meu cronic şi a nepăsării me faţă de ştiinţa dreptului, am trecut examenele din primul; învăţînd pe rupte în ultimul moment la materiile uşoa şi la cele mai grele folosindu-mă de vechiul truc de a abate de la subiect prin tot felul de mijloace ingenioa Adevărul este că nu mă simţeam bine în pielea mea şi ştiam cum să merg mai departe pe bîjbîite pe drumul ac care se înfunda. Nu înţelegeam dreptul deloc şi mă inte* sa mult mai puţin decît oricare dintre materiile de lice iar acum mă simţeam suficient de adult pentru a lua sing hotărîrile care mă priveau. La sfirşit, după şaisprezece k de supravieţuire miraculoasă, nu m-am ales decît cu •. grup de prieteni pentru tot restul vieţii.

Interesul meu redus pentru învăţătură a devenit şi mic după ecoul articolului scris de Ulise, mai cu sear universitate, unde cîţiva dintre colegi au început să mă numească maestru şi să mă prezinte ca scriitor. Aceasta cidea cu hotărîrea mea de a învăţa să construiesc struc

336

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q U

unei naraţiuni verosimile şi, totodată, fantastice fără nici o fisură, urrrund modele desăvîrşite şi riguroase, ca Oedip rege de Sofocle, al cărui protagonist cercetează uciderea părin­telui său şi descoperă pînă la urmă că asasinul este chiar el; ca Laba de maimuţă de W.W. Jacob, care este povestirea per­fectă, unde tot ce se petrece e întîmplător; ca Bulgăre de seu de Maupassant, şi ca mulţi alţi mari păcătoşi, odihnească-I Domnul în împărăţia Sa. Cu asta mă ocupam într-o du­minică seara cînd mi s-a întîmplat, în sfirşit, ceva ce merită povestit, îmi petrecusem aproape toată ziua vînturîndu-mi neîmplinirile de scriitor cu Gonzalo Mallarino, în casa lui de pe bulevardul Chile şi, cînd mă întorceam la pensiune cu ultimul tramvai, în staţia Chapinero a urcat un faun în carne şi oase. Am spus bine: un faun. Am observat că nici unul dintre puţinii pasageri de la miezul nopţii nu s-a ară­tat surprins la vederea lui şi aceasta m-a făcut să mă gîndesc că era unul dintre vînzătoru de dulciuri de prin parcurile pentru copii, care se deghizase. Insă realitatea m-a convins că n-aveam de ce să mă îndoiesc, coarnele şi barba lui fiind la fel de sălbatice ca ale unui ţap, pînă într-atît, încît atunci cînd am trecut pe lîngă el m-a răzbit izul părului său. înainte de strada Veintiseis, cea cu cimitirul, s-a dat jos cu nişte gesturi de adevărat tată de familie şi s-a făcut nevăzut printre copacii din parc.

După miezul nopţii, deşteptat de zvîrcolelile mele, Domingo Manuel Vega m-a întrebat ce păţisem. „Păi s-a ^suit un faun în tramvai", i-am spus pe jumătate adormit. El mi-a replicat trezit de-a binelea că, dacă era un coşmar, P^recis că se datora proastei digestii din acea zi de dumi-^nică, dar că, dacă era subiectul viitoarei mele povestiri, i se Părea fantastic. A doua zi dimineaţă n-am mai ştiut dacă ^azusern cu adevărat un faun în tramvai sau dacă fusese o

337nălucire duminicală. La început am crezut că, răpus oboseala de peste zi, adormisem şi avusesem un vis atît i limpede, că nu-l puteam rupe de realitate. Dar pentru mine esenţialul n-a fost să aflu dacă faunul era real, ci trăisem episodul ca şi cum ar fi fost. Adevărat sau visat,: se cuvenea deci să-l consider rod al unei amăgiri a ima naţiei, ci o experienţă miraculoasă a vieţii mele.

L-am descris prin urmare a doua zi dintr-o trăsătură i condei, am pus foile sub pernă şi le-am recitit mai mi nopţi de-a rîndul, înainte de a adormi, şi dimineaţa la scula Era o transpunere naturalistă şi literală a episodului tramvai, aşa cum s-a întîmplat, şi într-un stil la fel de ba ca ştirea despre un botez dintr-o rubrică mondenă de zif In sfirşit, asaltat de noi îndoieli, m-am decis s-o sur. încercării fără greş a literei tipărite, dar nu la El Espect ci la suplimentul literar de la El Tiempo. Ar fi fost poa un mod de a cunoaşte şi altă părere, diferită de cea a Eduardo Zalamea, fără să-l compromit pe acesta atrăgînd^ într-o aventură pe care n-avea nici un motiv s-o împăr şim. Am trimis povestirea printr-un coleg de pensit împreună cu o scrisoare pentru don Jaime Posada, noul] foarte tînărul director al „Suplimentului Literar" scos < El Tiempo. Insă povestirea n-a fost publicată şi scrisoarea rămas fără răspuns.

Povestirile din perioada aceea, în ordinea în care fost scrise şi publicate în „Sfirşitul săptămînii", au dispă din arhivele de la El Espectador cînd forţele de ordine ciale au luat cu asalt şi au incendiat ziarul, la 6 septemt 1952. Eu nu mai aveam nici o copie şi nici prietenii, cei: grijulii nu aveau, aşa că am crezut cu oarecare uşui pieriseră arse de uitare. Cu toate acestea, unele suplime literare din provincie le reproduseseră fără autorizaţie

338

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q U

altele s-au publicat prin diferite reviste, pînă cînd au fost strînse într-un volum de Editura Alfil din Montevideo, în 1972, sub titlul uneia dintre ele: Nabo, negrul care a, f acut îngerii sa aştepte.

Lipsea una, care n-a fost niciodată inclusă în carte, poa­te pentru că nu exista o versiune satisfăcătoare: Tubal Cain făureşte o stea, publicată de El Espectador la 17 ianuarie 1948. Numele protagonistului, lucru pe care nu-l ştie toată lumea, e al unui fierar din Biblie care a inventat muzica. Au fost trei povestiri. Citite în ordinea în care au fost scrise şi publicate, mi s-au părut inconsecvente şi abstracte, unele chiar aiurite, şi nici una nu se întemeia pe sentimente reale. N-am reuşit niciodată să stabilesc criteriul cu care le-a citit un critic atît de sever ca Eduardo Zalamea. Pentru mine prezintă totuşi o importanţă pe care n-o mai au în ochii nimănui, căci în fiecare dintre ele există ceva care răspunde ameţitoarei desfăşurări a vieţii mele din acea vreme.

Multe dintre romanele pe care le citeam şi le admiram pe atunci mă interesau numai pentru învăţămintele de na­tură tehnică. Cu alte cuvinte, pentru arhitectura lor secretă. De la abstracţiile metafizice din primele trei povestiri pînă la ultimele trei de pe atunci, am găsit jaloane foarte precise şi nespus de utile pentru formaţia de bază a unui scriitor. Nu-mi trecuse prin minte ideea de a explora alte forme li­terare. Mă gîndeam că povestirea şi romanul erau nu numai două genuri deosebite, ci şi două entităţi de natură diferită Şi că ar fi fatal să fie confundate. Astăzi continuu să cred ca ⁵¹ atunci, convins mai mult ca oricînd de supremaţia poves­tirii faţă de roman.

Publicarea povestirilor în El Espectador mi-a adus, pe ^lngă succesul literar, şi alte probleme mai pâmînteşti şi ^{mai am}uzante. Prieteni zăpăciţi mă opreau pe stradă să-mi

trăi pentru a-pi povesti viaţa

339ceară cîte un împrumut salvator, fiindcă nu puteau ere că un scriitor despre care se vorbea atît nu primea sur enorme pentru povestirile lui. Foarte puţini m-au crez cînd le-am spus adevărul, că n-am primit niciodată un pe publicarea lor şi că nici nu mă aşteptam la aşa ceva, rece aşa se obişnuia în presa din ţara noastră. Şi mai cur plită a fost dezamăgirea tatălui meu cînd s-a convins că nu-r puteam asuma propriile cheltuieli, avînd în vedere că tr dintre cei unsprezece fraţi cîţi eram se aflau la studii, milia îmi trimitea treizeci de pesos pe lună. Dar pensiur mă costa optsprezece, fără dreptul de a mînca ouă la mic dejun, şi veşnic mă vedeam obligat să iau din aceşti ba pentru cheltuieli neprevăzute. Din fericire, nu ştiu de ur căpătasem obiceiul să schiţez inconştient desene pe ginea ziarelor, pe şerveţele prin restaurante, pe mesele > marmură ale cafenelelor. Mă încumet să cred că desene acelea erau descendentele directe ale celor pe care le făcea în copilărie pe pereţii atelierului de argintărie al bunicul! şi că erau poate supape comode pentru a-mi uşura suflett Un vecin de masă întîlnit întîmplător la „El Molino", avea pile la un minister unde urma să se angajeze ca de nator fără să aibă nici cea mai mică idee de desen, mi-a pt pus să-i fac eu munca şi să împărţim leafa. Niciodată viaţă n-am mai fost atît de aproape de corupţie, dar chiar atît de aproape cît să-mi pară rău.

Şi interesul meu pentru muzică a sporit în epoca ac cînd cîntecele populare din Caraibe - cu care fuse înţărcat - au ajuns la modă în Bogota. Programul cu; mai mare audienţă era „La hora costena", al cărei anima era don Pascual Delvecchio, un fel de ambasador mu2 de pe coasta atlantică în capitală. Devenise atît de popi acest program duminica dimineaţa, încît noi, studenţii!

Caraibe, ne duceam să dansăm în localul postului de radio pînă seara tîrziu. Acela a fost începutul uriaşei popu­larităţi a melodiilor noastre în zonele din interiorul ţării, ajungînd mai tîrziu pînă în colţurile cele mai îndepărtate, şi o adevărată promovare socială a studenţilor de pe coas­tă în Bogota.

Unicul inconvenient era spectrul unei căsătorii cu de-a sila. Nu ştiu ce precedente nefericite răspîndiseră pe toată coasta superstiţia că fetele de măritat din capitală se lăsau uşor cucerite de noi, băieţii care veneam de aici, şi ne ademeneau în patul lor ca să ne oblige la însurătoare. Şi n-o făceau din dragoste, ci pentru iluzia de a trăi cu o fereastră spre mare. N-am crezut niciodată în superstiţia aceea. Dimpotrivă, cele mai ingrate amintiri din viaţa mea sînt legate de bordelurile sinistre de la periferia capitalei, unde ne duceam să ne golim după beţiile noastre sumbre. In cel mai dezgustător dintre ele puţin mi-a lipsit să-mi pierd firicelul de viaţă pe care-l mai aveam în mine cînd o femeie la care tocmai fusesem apăru despuiată pe coridor, strigînd că-i furasem doisprezece pesos dintr-un sertar de la măsuţa de toaletă. Două gorile de-ale casei m-au doborît cu pum­nii şi nu s-au mulţumit doar să-mi ia din buzunar ultimii doi pesos care-mi mai rămăseseră, după o împreunare sor­didă, ci m-au mai şi dezbrăcat în pielea goală, cercetîndu-mă cu degetul în toate felurile în căutarea banilor furaţi. In ^orice caz, hotărîseră să nu mă omoare, ci să mă predea la Poliţie, cînd femeia şi-a amintit că schimbase cu o zi în urmă ascunzătoarea şi şi-a găsit banii neatinşi.

l nntre prieteniile care mi-au rămas din universitate,

^ea a lui Camilo Torres n-a fost numai de neuitat, ci şi cea

^ai dramatică din tinereţea noastră. Intr-o zi n-a venit la

340

G A B R I E L

G A R C î A

M Ă R Q U l

trăi pentru a-ţi povesti viaţa

341cursuri, pentru prima oară. Motivul s-a împrăştiat ca pr ful de puşcă.

îşi strînsese lucrurile şi se hotărîse să fugă de acasă seminarul din Chiqumquira, la o sută şi ceva de kilome de Bogota. Mama lui l-a ajuns din urmă în gară, l-a ac¹ înapoi şi l-a încuiat în bibliotecă. M-am dus să-l văd şi l-a găsit mai palid ca de obicei, cu un poncho alb şi cu o ser nătate ce m-a făcut să mă gîndesc pentru prima oară că < într-o stare de graţie. Decisese să intre la seminar dintr-o vocaţie pe care o ascundea foarte bine, dar căreia era tărît să i se supună pînă la sfirşit.

- Ce-a fost mai greu a trecut, mi-a zis.

Era felul lui de a-mi spune că se despărţise de logodnil şi că ea îi aproba decizia. După acea seară care m-a îmbc ţit sufleteşte, mi-a făcut un dar de neînţeles: Origir, speciilor de Darwin. Mi-am luat adio de la el cu strania titudine că era pentru totdeauna.

L-am pierdut din vedere cît a stat la seminar. Avea ştiri vagi că se dusese la Louvain pentru trei ani de studii teologice şi că vocaţia nu îi schimbase spiritul studentesc şi purtările laice, iar fetele care oftau după el îl tratau ca pe un actor de cinema dezarmat de sutană.

După zece ani, cînd s-a întors la Bogota, îşi asuma trup şi suflet condiţia de preot, dar îşi păstra tot ce mai bun în el pe vremea adolescenţei. Eu eram pe atu! scriitor şi ziarist fără diplomă, căsătorit şi cu un Rodrigo, născut pe 24 august 1959, la clinica Palermo i Bogota. Am hotărît în familie să fie botezat de Car Naşul avea să fie Plinio Apuleyo Mendoza, cu care mea şi cu mine legaserăm mai demult o prietenie frăţea Naşa a fost Susana Linares, soţia lui German Vargas, ca împărtăşise tainele artei lui de ziarist destoinic şi de pri«

bun. Camilo era mai apropiat de Plinio decît noi şi de o bună bucată de vreme însă nu voia să-l accepte ca naş din pricina afinităţilor pe care le avea pe atunci cu comuniştii şi poate şi a spiritului său glumeţ care putea strica uşor solemnitatea ceremoniei. Susana se angaja să se ocupe de formarea spirituală a copilului şi Camilo n-a mai găsit ori n-a mai vrut să găsească alte argumente ca să se îm­potrivească.

Botezul a avut loc la capela clinicii Palermo, în penum­bra îngheţată de la şase seara, fără nimeni altcineva decît naşii şi cu mine, şi un ţăran cu poncho şi opinci care se apropie parcă plutind spre a asista la ceremonie fără să bată la ochi. Cînd Susana a sosit cu nou-născutul, naşul incorigibil a lansat în glumă prima provocare:

- O să facem din copilul ăsta un mare guerrillero¹. Camilo a ripostat, pregătindu-şi cele necesare pentru

botez, pe acelaşi ton: „Da, dar un guerrillero al Domnului". Şi începu ceremonia cu o hotărîre nestrămutată, cu totul neobişnuită în anii aceia:

a'

- II voi boteza în spaniolă, pentru ca incredulii să înţeleagă ce înseamnă acest sacrament.

Vocea îi răsuna într-o spaniolă bombastică pe care o urmăream prin intermediul latinei de la vîrsta încă fragedă cind fusesem ministrant în Aracataca. In momentul în care trebuia să toarne apa peste copil, fără să se uite la nimeni, Camilo născoci altă formulă provocatoare:

- Cei care cred că în clipa de faţă Sfintul Duh se po­goară asupra acestui prunc să îngenuncheze.

Naşii şi cu mine am rămas în picioare, cam stingheriţi ^e Şiretlicul prietenului nostru preotul, în vreme ce copilul -----•—-

«Luptător".