Unde el a căpătat primele noţiuni într-ale jurnalisticii, ajun-gînd în cele din urmă director general


G A B R I E L G A R C f A M Ă R Q U l 375



Yüklə 0,69 Mb.
səhifə12/13
tarix07.08.2018
ölçüsü0,69 Mb.
#67760
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   13

374

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q U l



375!

avionul făcînd escală la Cartagena, fiindcă pe fluviul M| dalena călătoria putea fi de-a dreptul sinucigaşă cu războ acela mistuitor. Luis Enrique, la rîndul lui, le-a dat de ve că se va duce la Barranquilla în căutare de lucru, îndată i va pune la punct afacerile cu patronii săi din Bogota.

In orice caz, eu ştiam că nu voi ajunge avocat nicăie

Voiam doar să cîştig puţin mai mult timp pentru a le ab

atenţia părinţilor, iar Cartagena putea fi o escală tehnică j

trivită ca să stau şi să reflectez. Nu mi-a trecut însă nicio

prin cap că socoteala aceea chibzuită mă va face să hota

cu mîna pe inimă că acolo voiam să-mi continuu viaţa. >

Fratele meu şi-a propus marea performanţă peni

zilele acelea de a face rost de cinci locuri în aceeaşi cuj

care zbura spre coastă. După cozi interminabile şi prin

dioase şi după o alergătură de o zi întreagă dintr-o pa,

într-alta în aeroportul pentru urgenţe, a găsit cele cil

locuri în trei avioane separate, cu plecarea la ore incerta

în toiul schimburilor de focuri şi al exploziilor invizibjj

Lui şi mie ne-au fost în sfirşit confirmate două locurij

acelaşi avion pentru Barranquilla, dar în ultimul momi

am plecat folosind curse diferite. Burniţa şi ceaţa care p|

sistau la Bogota de vinerea trecută aveau un miros greul

praf de puşcă şi de cadavre în descompunere. De acasă pM

la aeroport am fost interogaţi la două baraje militare sud

sive de nişte soldaţi buimăciţi de groază. La cel de al daj|

s-au trîntit la pămînt şi ne-au poruncit să facem şi noi

din pricina unei explozii urmate de focuri de arma;

greu şi care s-a dovedit a f i o scăpare de gaze de la un ^

plex industrial. I-am înţeles pe soldaţi şi noi, şi alţi pasa

mai ales cînd unul dintre ei ne-a povestit drama pe c|

trăiau: stăteau acolo de gardă de trei zile încheiate, f

fie înlocuiţi, dar şi fără muniţii, căci în oraş se termir

toate. Abia dacă ne-am încumetat să mai deschidem gura de cînd ne-au oprit şi spaima soldaţilor ne-a dat lovitura de eraţie. După formalităţile privitoare la biletele de avion şi documentele de identitate, a fost o consolare pentru noi să aflăm că trebuia să aşteptăm acolo pînă cînd vom fi con­duşi să ne îmbarcăm. N-am fumat decît două ţigări din cele trei pe care mi le dăduse de pomană cineva, păstrînd una pentru groaza călătoriei cu avionul.

Intrucît nu existau megafoane, anunţurile referitoare la plecări şi la felurite schimbări erau comunicate la fiecare baraj prin curieri militari cu motociclete. La opt dimineaţa a fost chemat un grup de pasageri ca să se îm­barce imediat pentru Barranquilla într-un avion, altul decît al meu. Am aflat mai tîrziu că ceilalţi trei din grupul nostru, împreună cu fratele meu, care aşteptau la alt baraj, au plecat cu avionul acela. Aşteptarea solitară a fost un leac drastic pentru frica mea înnăscută de avion, fiindcă în momentul îmbarcării cerul era înnorat şi se auzeau tunete puternice. Pe deasupra, scara avionului fusese luată deja pentru altul şi a fost nevoie ca doi soldaţi să mă ajute să urc pe o scară de şantier. Din acelaşi aeroport şi la aceeaşi oră, Fidel Castro luase alt avion care plecase la Havana încărcat cu tauri de coridă, aşa cum mi-a povestit chiar el, după mulţi ani.

Din fericire sau din nefericire, al meu era un DC-3 mi­rosind a vopsea proaspătă şi a unsoare, fără lumină indi­viduală şi nici ventilaţie reglabilă. Era amenajat pentru ransportul de trupe şi în loc de scaune separate în rînduri s cite trei, ca la cursele obişnuite, avea două bănci de scinduri puse de-a lungul laturilor avionului şi fixate 2 ravăn în duşumea. Tot bagajul meu era o valiză de pînză u două sau trei schimburi de rufe murdare, cărţi de poezie

376

G A B R I E L



G A R C f A

M Ă R Q Ui

377şi articole tăiate de prin suplimente literare pe care Enrique a reuşit să le salveze. Pasagerii şedeau unii în fa| altora, de la cabina de pilotaj pînă la coada avionul^ De fiecare parte a băncilor erau două fringhii din fibre < agavă pentru legat ambarcaţiuni, în chip de lungi cenţii de siguranţă colective. Cel mai greu mi-a fost cînd mi-a aprins singura ţigară, păstrată ca să pot îndura zborul, pilotul îmbrăcat în salopetă ne-a anunţat din cabină fumatul era interzis deoarece rezervoarele avionului aflau chiar la picioarele noastre, sub duşumea. Au fost i ore de zbor nesfirşite.

Cînd ani ajuns la Barranquilla tocmai începuse i plouă, cum se întîmplă doar în luna aprilie, cu ca smulse din temelii de furtună şi tîrîte de puhoaie pe str şi cu bolnavi solitari care se înecau în pat. A trebuiţi aştept să se oprească, în aeroportul răvăşit de diluviul cu mare greutate am izbutit să aflu că avionul cu fratf meu şi cu cei doi prieteni sosise la timp, dar toţi trei se grăbiseră să plece înainte de primele tunete vestind dintîi aversă.

Mi-au fost necesare încă trei ore pentru a ajunge! agenţia de voiaj şi am pierdut ultimul autobuz care a ] cat la Cartagena înainte de ora fixată, ca să nu-l prin furtuna. Nu mi-am făcut griji, crezînd că fratele met putuse lua, dar m-a speriat gîndul de a dormi o noapte Barranquilla fără bani. In sfirşit, graţie lui Jose Paiet am reuşit să-mi găsesc un refugiu de urgenţă în casa moaşelor surori lise şi Lila Albarracîn, iar după trei am plecat la Cartagena cu autobuzul rablagit al Oficii Poştal. Luis Enrique avea să rămînă la Barranquilla căutarea unei slujbe. Nu mai avem decît opt pesos, Jose Palencia mi-a promis să-mi mai aducă nişte ba

utobuzul de seară. Nu era nici un loc liber, nici măcar în oicioare, dar şoferul a acceptat să ducă pe acoperiş trei pasageri, aşezaţi pe bagajele lor, pentru un sfert din preţul obişnuit, într-o situaţie atît de ciudată, în bătaia soarelui, cred că am realizat că în acea zi de 9 aprilie 1948 începuse în Columbia secolul al XX-lea.

378

G A B R I E L



G A R C f A

M Ă R Q ULa sfirşitul unei zile de călătorie cu hurduicăieli mi tale pe un drum de care, autobuzul Oficiului Poştal dat ultima suflare acolo unde merita: împotmolit întH teren cu mangrove urît mirositor din pricina peştilor i câţi, la o jumătate de leghe de Cartagena de Indias. „C| călătoreşte cu autobuzul nu ştie unde-i bate ceasul", voi bunicului. Pasagerii abrutizaţi de şase ore de soare nec ţător şi de duhoarea mlaştinii n-au mai aşteptat să se seara ca să coboare, ci s-au repezit să arunce coşurile| găini, sacii de banane şi tot felul de lucruri de vînz luate ca să nu moară de foame, pe care se aşezaseră pe ; perişul autobuzului. Şoferul sări de la volan şi anunţăf un strigăt ascuţit:

- La Heroica!

Este numele emblematic cu care este cunoscută Ca gena de Indias datorită trecutului său glorios şi trebuia să se afle acolo. Dar n-o vedeam, pentru că de-abia put| respira în costumul de stofă neagră pe care-l purtam < 9 aprilie. Celelalte două din garderoba mea avuse aceeaşi soartă ca maşina de scris, ajungînd la Munte Pietate, însă versiunea onorabilă pentru părinţi a fo maşina şi alte lucruri de inutilitate personală dispă

}mpreună cu hainele în harababura stîrnită de incendiu. Şoferul insolent, care în cursul călătoriei îşi bătuse joc de înfăţişarea mea de bandit, se prăpădea de rîs văzîndu-mă cum mă foiesc în toate părţile fără să văd oraşul.

- E-n dosul tău! mi-a strigat în auzul tuturor. Şi ai grijă, că aici proştii primesc cîte o medalie.

Cartagena de Indias se afla într-adevăr în spatele meu de patru sute de ani, dar nu mi-a fost uşor să mi-o închipui la doar o jumătate de leghe de terenurile cu mangrove, ascunsă de zidul legendar ce a ocrotit-o de sălbatici şi de piraţi în anii săi de glorie şi care dispăruse pînă la urmă sub un hăţiş de crengi încurcate şi lungi ghirlande de campa­niile galbene. Aşa încît m-am alăturat tumultului călăto­rilor, tîrîndu-mi valiza peste un cîmp cu buruieni plin de raci vii ale căror carapace trosneau ca nişte petarde sub tălpile încălţărilor. Mi-a fost imposibil să nu-mi amintesc atunci de bocceaua aruncată de camarazi în fluviul Mag-dalena, la prima mea călătorie, sau de cufărul funebru pe care l-am tîrît după mine prin jumătate de ţară, cu lacrimi de furie în ochi, în cei dintîi ani de liceu, şi pe care l-am aruncat în cele din urmă într-o prăpastie din Anzi în cin­stea diplomei de bacalaureat. Am avut întotdeauna impre­sia că m acele poveri nemeritate era ceva dintr-un destin al altcuiva şi nu mi-au fost de-ajuns anii mei de acum, mulţi ia număr, pentru a o dezminţi.

Abia începeam să zărim silueta unor cupole de biserici

?' mănăstiri în ceaţa asfinţitului, cînd ne-a ieşit în întîm-

Pmare o furtună de lilieci care au prins să zboare peste

capetele noastre şi numai datorită înţelepciunii lor nu ne-au

nntlt la pămînt. Aripile lor bubuiau ca o grămadă de

uriete şi-n urma lor răspîndeau o duhoare de moarte. Sur-

Prins de panică, am dat drumul valizei şi m-am tupilat la

380


G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q

trăi pentru a-ţî povesti viaţa

381pămînt cu braţele peste cap, pînă cînd o femeie în vîrstă lingă mine mi-a strigat:

- Spune La Magnifica!

Adică rugăciunea secretă spre a scăpa de atacurile voiului, renegată de biserică, dar consacrată de marile; rite atee cfnd nu le mai ajungeau înjurăturile. Femeia ; dat seama că nu ştiam să mă rog şi mi-a apucat valiza \ celălalt mîner ca să mă ajute s-o duc.

- Roagă-te cu mine odată, mi-a spus. Dar neapă cu credinţă.

Aşa încît mi-a recitat La Magnifica, vers după vers,| le-am repetat cu voce tare, cu o evlavie pe care n-am simţit-o niciodată. Norul de lilieci, chiar dacă azi mi-e | s-o cred, pieri de pe cer înainte de a ne termina rugăciuc A rămas atunci doar vuietul nesfirşit al mării spărgîndu valurile de stînci.

Ajunseserăm la marea Poartă a Ceasului. Timp de o sută de ani a existat acolo un pod mobil ce lega or vechi de mahalaua Getsemani şi de periferia aglomerată a sărmanilor de pe pămînturile cu mangrove, însă îl ridică în fiecare noapte de la nouă pînă în zori. Locuitorii rămîneau izolaţi nu doar de restul lumii, ci şi de istorie, se povestea că podul fusese construit de colonizatorii spanioli terorizaţi la gîndul că gloata aceea de amărîţi din subuî s-ar strecura în miez de noapte pînă la ei ca să le taie gatele în timp ce dormeau. Totuşi, oraşul mai păstra semne ceva din graţia-i divină, căci mi-a fost de-ajuns sSA un pas dincolo de zid ca să-l văd în toată măreţia lui| lumina vînătă de la şase seara, şi nu mi-am putut îr sentimentul că mă născusem din nou.

Aveam şi de ce. La începutul săptămînii plecaser capitala scăldată într-o baltă de sînge şi noroi, încă



382 G A B

I E L


G A R C f A

M Ă R Q U|

munţi de cadavre neidentificate, părăsite printre dărîmă-turile fumegînde. Pe neaşteptate, lumea devenise alta la Cartagena. Nu se vedea nici o urmă a războiului care pus­tia ţara şi mi-era greu să cred că aveam parte de singu­rătatea aceea fără durere, de marea aceea neostoită, de copleşitoarea senzaţie de a fi ajuns în sfirşit acolo, în mai puţin de-o săptămînă, în cursul aceleiaşi vieţi.

Am auzit de atîtea ori vorbindu-se de ea de cînd m-am născut, încît am recunoscut imediat mica piaţă unde sta­ţionau trăsurile şi căruţele încărcate cu mărfuri, trase de măgari, iar în spate galeria cu arcade unde tîrgul devenea tot mai aglomerat şi mai zgomotos.

Deşi autorităţile n-o recunoşteau, acolo se afla inima vie a oraşului încă de la întemeierea lui. In perioada colo­nială s-a numit Porticul Neguţătorilor. Acolo se urzeu iţele invizibile ale comerţului cu sclavi şi mocnea revolta împotriva dominaţiei spaniole. Mai tîrziu, s-a numit Por­ticul Condeierilor, datorită caligrafilor taciturni, cu vestă de postav şi mîneci false, care scriau misive de dragoste şi tot felul de documente pentru sărmanii fără ştiinţă de carte. Mulţi dintre ei au fost anticari care vindeau cărţile pe sub masă, mai ales operele puse la index de Inchiziţie, şi se crede că erau oracole ale conspiraţiei creole împotriva spaniolilor. La începutul secolului al XX-lea, tatăl meu obişnuia să-şi manifeste avîntul de poet prin măiestria de a compune scrisori de dragoste pe sub porticuri. N-a pros-Perat, fireşte, nici ca poet, nici ca autor de scrisori, fiindcă UIUl c'ienţi isteţi - sau cu adevărat nevoiaşi - îl rugau să-şi acă Pornană nu numai compunîndu-le scrisoarea, ci şi cu C1nci reali pentru timbru.

L)e ciţiva ani locul acela se numea Porticul Dulciurilor

acolo, printre prelatele putrezite, cerşetorii veneau să

trăi pentru a-ţi povesti viaţa

383mânînce resturile din tîrg şi se auzeau strigătele preves toare ale indienilor care luau o groază de bani pentru a i le dezvălui clienţilor ziua şi ora cînd aveau să moa Goeletele din Marea Caraibilor zăboveau în port ca| cumpere dulciurile cu nume născocite chiar de cumetr care le făceau şi le vindeau, strigîndu-şi marfa în verşi1 „Plăcintuţe pentru maimuţe si melcişori pentru fecic dulci turtite pentru fetiţe, iar sarailia pentru Măria". Sil haz, şi la necaz galeria cu arcade continua să fie un cent vital al oraşului, unde se vînturau secrete de stat pe la tele cîrmuirii şi unicul loc de pe lume unde vînzătoar de carne friptă ştiau cine va fi viitorul guvernator înaii ca la Bogota să-i treacă prin cap preşedintelui Republil să-l numească.

Fascinat pe moment de zarva aceea, mi-am croit dr cu chiu, cu vai, tîrîndu-rni valiza prin gloata de la şa după-amiaza. Un bătrîn zdrenţăros, numai piele şi os,: privea fără să clipească de pe strada lustragiilor cu nil ochi îngheţaţi de uliu. M-a oprit brusc. Observînd văzusem, s-a oferit să-mi ducă valiza. I-am mulţumit zîndu-l, pînă cînd a precizat în limba lui maternă:

- Face treizeci de gologani.

Cu neputinţă. Treizeci de centime ca să-mi ducă ' însemna o gaură cumplită în punga mea cu numai paf pesos pe care-i mai aveam pînă primeam întărituri părinţi, săptămîna următoare.

- Atîta face valiza cu tot ce-i înăuntru, i-am spus. Pe deasupra, pensiunea unde trebuia să fi sosit laj

aceea mica noastră bandă de la Bogota nu era prea def Bătrînul se mulţumi cu trei centime, îşi atîrnă de gît cile pe care şi le-a scos şi-şi puse valiza pe umăr, cu o l de necrezut pentru slăbiciunea lui, luînd-o la goană <

atlet desculţ pe o pantă cu case coloniale ale căror ziduri erau coşcovite de secole de abandonare. La cei douăzeci şi unu de ani ai mei inima îmi bătea să-mi spargă pieptul, în vreme ce mă străduiam să nu-l pierd din vedere pe moşul olimpic care nu părea să mai aibă mult de trăit. După cinci străzi intră pe poarta cea mare a hotelului şi urcă scările două cîte două. Cu răsuflarea intactă puse jos valiza şi-mi întinse palma:

- Treizeci de gologani.

I-am amintit că-i plătisem înainte, dar el a stăruit spu-nîndu-mi că cele trei centime de la portic nu includeau şi scara. Patroana hotelului, care ne ieşi în întîmpinare, i-a dat dreptate: scara se plătea separat. Şi mi-a făcut un pro­nostic valabil pentru toată viaţa:

- Vei vedea că la Cartagena totul e diferit.

Pe deasupra a trebuit să fac faţă şi veştii proaste că încă nu sosise nici unul dintre tovarăşii mei de la pensiunea din Bogota, deşi făcuseră rezervări confirmate pentru patru, deci şi pentru mine. Stabiliserăm împreună să ne întîlnim la hotel în ziua aceea, înainte de şase după-amiaza. Faptul că schimbasem cursa regulată cu autobuzul ghinionist al Oficiului Poştal m-a întîrziat trei ore, dar ajunsesem mai punctual ca toţi, fără să pot face însă nimic cu cei patru pesos minus treizeci şi trei de centime. Căci patroana era ca o mamă fermecătoare, dar sclavă a propriilor reguli, cum avea s-o dovedească în cele două luni încheiate cît am locuit în hotelul ei. Aşa că n-a vrut să mă primească dacă nu plăteam prima lună în avans: optsprezece pesos pentru trei mese Şi un pat într-o cameră de şase.

Nu aşteptam banii de la părinţi mai înainte de o săp-

/nmă, aşa încît valiza mea n-avea să treacă de palier

P'na nu-mi soseau prietenii care mă puteau scoate din

384 G A B R I E L

G A R C î A

M Ă R Q U]

A

trăi pentru a-ţi povesti viaţa

385încurcătură. M-am aşezat să aştept într-un fotoliu ca episcop, cu flori mari pictate, care mi-a picat ca din cer o zi întreagă în plin soare pe autobuzul acela nenorc Adevărul e că nimeni nu putea fi sigur de nimic în zi| acelea. A stabili să ne întîlnim acolo, la o dată şi la o exactă însemna să nu ai simţul realităţii, căci nu ne îmcumetam să recunoaştem nici măcar în sinea noastră că jumătate de ţară se afla într-un război sîngeros, în provinciei ascuns de ani de zile, la oraşe pe faţă şi încrîncenat| aproape o săptămînă.

După opt ore cît am rămas blocat în hotelul din Cal gena, nu înţelegeam ce se putuse întîmpla cu Jose Pale« şi cu ceilalţi doi. După încă un ceas de aşteptare, fără i o veste, m-am apucat să cutreier străzile pustii. In aprilie se întunecă devreme. Luminile oraşului erau deja aprinse dar atît de slabe, că se puteau confunda cu stelele zăreau printre copaci. Mi-a fost de-ajuns să dau o pr raită de un sfert de ceas la întîmplare, prin labirinti străduţe pietruite din cartierul colonial, pentru a de peri, luîndu-mi-se parcă o povară de pe suflet, că ori acela ciudat n-avea nimic de-a face cu fosila înţepeniţi care ne-o descriau la şcoală.

Pe străzi nu era nici ţipenie de om. Mulţimea care' în zori din suburbii pentru a lucra sau a-şi vinde produl se întorcea buluc în mahalaua ei la cinci după-amiaz locuitorii din incinta împrejmuită de zid se încuiaa case să cineze şi să joace domino pînă la miezul n<3 Nu existau încă automobile personale şi puţinele oficiale care circulau rămîneau în afara zidurilor, înalţii funcţionari ajungeau în Piaţa Trăsurilor cu i buzele de fabricaţie locală şi de acolo îşi croiau drur la birourilor lor, sărind peste mărunţişurile de

386 G A B R I E L

G A R C f A

M A R Q

întinse pe trotuare. Un guvernator tare sclifosit din anii aceia tragici se lăuda că vine din cartierul său distins pînă în Piaţa Trăsurilor cu aceleaşi autobuze cu care se dusese la şcoală.

Lipsa automobilelor fusese obligatorie fiindcă acestea mergeau în sens invers faţă de realitatea tradiţională: nu încăpeau pe străzile înguste şi întortocheate ale oraşului, unde răsunau noaptea copitele nepotcovite ale cailor rahi­tici. Cînd veneau căldurile cele mari şi se deschideau bal­coanele ca să intre aerul proaspăt al parcurilor, se auzeau frînturi din discuţiile cele mai intime cu o rezonanţă fan­tomatică. Moţăind, bătrînii ascultau paşii furişaţi pe stră­zile pietruite, îşi ciuleau urechile, fără să deschidă ochii, pînă îi recunoşteau pe cei care treceau, şi atunci spuneau dezamăgiţi: „E Jose Antonio care se duce la Chabela". De fapt, tot ce i scotea din sărite pe cei care nu puteau dormi erau zgomotele seci ale pieselor de domino pe masă, care răsunau în întregul spaţiu înconjurat de ziduri.

A fost o noapte memorabilă. Abia dacă izbuteam să recunosc în realitate ficţiunile scolastice de prin cărţi, de­strămate de viaţă. M-a emoţionat pînă la lacrimi faptul că vechile palate ale marchizilor erau chiar cele din faţa mea, acum degradate, cu cerşetorii dormind pe praguri. Am yăzut catedrala ale cărei clopote fuseseră furate de piratul Francis Drake pentru a face din ele tunuri. Cele doar citeva clopote care scăpaseră de la jaf au fost exorcizate du-Pă ce vrăjitorii episcopului le condamnaseră la arderea pe ru§ din pricina sunetelor lor blestemate care-l chemau pe lavol. Am văzut copacii uscaţi şi statuile bărbaţilor iluştri Care nu păreau sculptaţi în marmură pieritoare, ci morţi în Carne Şi oase. Căci la Cartagena statuile nu se fereau de S'na timpului, ci dimpotrivă: timpul se ferea de lucrurile

387care aveau tot vîrsta dintru început, în vreme ce veacu| îmbătrîneau. Şi astfel, chiar în seara sosirii mele la Ca gena, oraşul mi se dezvăluia la fiecare pas, cu propria via nu ca relicva de mucava a istoricilor, ci ca un oraş viu i nu se mai întemeia pe gloria faptelor de arme, ci pe mă ţia ruinelor sale.

Cu avîntul acesta nou m-am întors la pensiune c| în Turnul Ceasului bătea de zece. Paznicul, pe jumătate adormit, mi-a adus la cunoştinţă că nu sosise nici u| dintre prietenii mei, dar că valiza mea era la loc siguri cămara de bagaje a hotelului. Doar atunci mi-am seama că nu mîncasem şi nici nu băusem nimic micul dejun sărăcăcios de la Barranquilla. Mă clătinam! picioare de fcame, dar m-aş fi mulţumit dacă patroa mi-ar fi acceptat valiza şi m-ar fi lăsat să dorm doar noaptea aceea, chiar şi în fotoliul din hol. Paznicul ai de naivitatea mea.

- Nu fi dobitoc! îmi spuse în limbajul brutal de,| coasta Caraibilor. Cu bănetul pe care-l are, cucoana : culcă la şapte şi se scoală a doua zi la unsprezece.

Mi s-a părut un argument atît de convingător, că : dus în parcul Bolivar, pe partea cealaltă a străzii, şi aşezat pe o bancă în aşteptarea prietenilor, fără să derac pe nimeni. Copacii cu frunze pălite abia dacă se zăreai* lumina de pe stradă, deoarece felinarele din parc se aprindeau numai duminica şi în zilele de sărbătoare. Băncii marmură aveau urme de graffiti şterse de multe q| scrise iar de poeţi fără ruşine. Din Palatul Inchiziţiei din spatele faţadei sculptate în piatră de pe vremea vicer şi al porţii mari ca de bazilică primată, răzbăteau ţif sfişietoare ale vreunei păsări bolnave ce nu putea fi' lumea asta. M-a năpădit atunci dorinţa aprigă de a :

dar totodată şi aceea de a citi, două vicii care se confundau în tinereţe la fel de impertinent şi de tenace. Romanul lui Aldous Huxley, Punct contrapunct, pe care teama fizică nu mă lăsase să-l termin în avion, dormea încuiat în valiză. Aşa încît am aprins ultima ţigară cu o stranie senzaţie de uşurare amestecată cu groază şi am stins-o la jumătate, păstrînd-o pentru noaptea aceasta lipsită de ziua de mîine.

Mă pregăteam să dorm pe banca unde stăteam, cînd, dintr-o dată, mi s-a părut că văd ceva ascuns printre um­brele dese ale copacilor. Era statuia ecvestră a lui Simon Bolivar. Nici mai mult nici mai puţin decît generalul Simon Jose Antonio de la Santisima Trinidad Bolivar y Palacios, eroul meu de cînd mi-o poruncise bunicul, cu stră-lucitoarea-i uniformă de gală şi capul de împărat roman murdărit de rîndunele.

Era mai departe personajul meu de neuitat, în ciuda inconsecvenţelor fără scăpare sau poate tocmai din pricina lor. La urma urmelor, abia dacă se puteau compara cu cele prin care bunicul îşi cîştigase gradul de colonel şi-şi riscase de nenumărate ori viaţa în războiul dus de liberali împo­triva aceluiaşi Partid Conservator întemeiat şi susţinut de Bolivar. Cufundat în gîndurile acestea nebuloase m-a adus cu picioarele pe pămînt o voce impertinentă în spatele meu:

- Mîinile sus!

J-e-am ridicat cu un sentiment de uşurare, convins că

rau ln sfirşit prietenii mei, şi m-am pomenit cu doi poli-

îlştl' neciopliţi şi mai curînd zdrenţăroşi, care îşi îndreptau

spre mine puştile noi. Voiau să ştie de ce încălcasem inter-



lcţia de circulaţie pe timpul nopţii care începuse de două

• jN-aveam habar că o impuseseră de duminica trecută, Pa cum m-au informat ei, şi nici nu auzisem sunete de



rna sau vreun alt semnal care să mă facă să pricep de ce

388


G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q

trăi pentru a-ţi povesti viaţa


Yüklə 0,69 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   13




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin