Unde el a căpătat primele noţiuni într-ale jurnalisticii, ajun-gînd în cele din urmă director general

297Niciodată nu auzisem una ca asta în familie. Inclinaţiile mele din copilărie îndreptăţiseră supoziţiile că putea deveni desenator, muzicant, cantor, ba chiar po« de duminică.

A

îmi descoperisem o tendinţă cunoscută de toţi de a ser într-un chip tainic şi înflorit, dar de această dată reacţţ mea a fost mai curînd de surpriză.

- Dacă e să fiu scriitor trebuie să ajung unul dintre mari, iar aceştia nu sînt făcuţi de nimeni, i-am răspuns mame La urma urmelor, există alte meserii mai bune ca să mc de foame.

Intr-o seară, în loc să stea de vorbă cu mine, a plîns fă lacrimi. Astăzi m-aş fi îngrijorat, căci consider că a înfrîna plînsul e un mijloc infailibil al femeilor dîrze spi a-şi duce la îndeplinire scopurile. Dar la cei optsprezef ani ai mei n-am ştiut ce să-i spun mamei şi tăcerea mea : curmat lacrimile.

- Prea bine, spuse atunci, promite-mi măcar că ai să termini liceul cu rezultatele cele mai bune de care ai să ; în stare, iar eu îţi promit că aranjez restul cu tata.

Am simţit amîndoi odată uşurarea de a fi cîştigat. încuviinţat, atît pentru ea cît şi pentru tata, pentru mi-a fost teamă să nu moară dacă nu ajungeam repede î o înţelegere. Şi astfel am găsit soluţia facilă de a stuc Dreptul şi Ştiinţele politice, care erau nu numai o bază culturală pentru orice profesie, ci şi o carieră cu program uman, cursurile fiind dimineaţa şi lăsînd tir liber de învăţat după-amiaza. îngrijorat şi de povara et tivă care o copleşise pe mama în acele zile, am rugat-o să pregătească atmosfera ca să pot vorbi între patru ochi^ tata. S-a împotrivit, convinsă că pînă la urmă aveami ne certăm.

298

G A B R I E L

G A R C I' A

M A R Q U

- Nu-s pe lumea asta doi oameni mai asemănători decît el şi cu tine, mi-a zis. Şi asta-i cel mai rău cînd trebuie să stai de vorbă.

întotdeauna am crezut altminteri. Doar acum, cînd am trecut prin toate vîrstele pe care tata le-a avut în lunga lui viaţă, am început să mă văd în oglindă cum semăn mai mult cu el decît cu mine însumi.

Mama a atins pesemne culmea măiestriei sale de giu­vaergiu, fiindcă tata a adunat în jurul mesei întreaga fami­lie şi a anunţat ca din întîmplare: „O să avem un avocat în casă". Temîndu-se ca nu cumva să reînceapă discuţia în faţa întregii familii, mama a intervenit cum nu se poate mai inocentă:

- în situaţia noastră şi cu liota asta de copii, mi-a expli­cat, ne-am gîndit că cea mai bună soluţie e o carieră pe care s-o poţi urma întreţinîndu-te singur.

Nu era atît de simplu cum spunea ea, nici pe departe, dar pentru noi putea fi răul cel mai mic şi urmările lui puteau fi mai puţin cumplite. In orice caz, l-am întrebat pe tata ce părere avea, ca să fac jocul mai departe, iar răspun­sul lui a venit imediat, cu o sinceritate sfişietoare:

- Ce vrei să-ţi spun? îmi frîngi inima, dar îmi rămîne măcar mîndria de a te ajuta să fii ceea ce-ţi doreşti.

Culmea luxului din acel ianuarie 1946 a fost prima mea călătorie cu avionul, graţie lui Jose Palencia, care şi-a făcut ^Jar apariţia cu o mare problemă. Făcuse în salturi primele cinci clase de liceu la Cartagena, dar o ratase pe a şasea. M-am angajat să-i fac rost de un loc la noi la liceu, ca să-şi Poată lua în sfirşit diploma de absolvire, iar el m-a invitat sa mergem cu avionul.

Cursa de Bogota era de două ori pe săptâmînă, cu un ^avion DC-3 al companiei LANSA, al cărei risc major nu

299era avionul în sine, ci vacile slobode de pe pista de pămîr argilos improvizată pe un islaz. Uneori trebuia să se învî| tească în aer de cîteva ori pînă reuşea să le alunge. A fos experienţa inaugurală de la care mi se trage legendara fric de avion, într-o epocă în care Biserica interzicea să iei tine pîine sfinţită ca să nu cadă pradă vreunei nenorocir Zborul dura aproape patru ceasuri, fără escale, la trei şut douăzeci de kilometri pe oră. Cei care făcuserăm mii culoasa călătorie pe fluviu ne călăuzeam din cer după har vie desenată de Rio Grande de la Magdalena. Recunoştea satele în miniatură, bărcile micuţe, păpuşelele fericite ca ne făceau cu mîna de prin curţile şcolilor. Stewardesele : petreceau timpul liniştindu-i pe pasagerii care călătorea făcînd rugăciuni, ajutîndu-i pe cei cărora li se făcea rău convingîndu-i pe mulţi că nu exista nici un risc să ne cic nim cu stolurile de ulii ce scrutau leşurile de animale pu| ţaţe de ape. La rîndul lor, pasagerii versaţi povesteau iar : iar, ca fapte de mare curaj, cum au fost zborurile lor fa moaşe. Cînd avionul, fără presurizare şi fără măşti de os gen, a început să ia altitudine apropiindu-se de platoul di| Bogota, îţi simţeai inima bătînd să-ţi spargă pieptul, ia zguduiturile făceau şi mai intensă fericirea aterizării. Da surpriza cea mare a fost că am ajuns înaintea telegramele noastre din ajun.

Trecînd prin Bogota, Jose Palencia a cumpărat instr mente pentru o orchestră completă şi nu ştiu dacă a făcuţi cu premeditare sau din premoniţie, însă de cînd directof Espitia l-a văzut cum a intrat cu pas hotărît, aducînd ci tare, tobe, maracase şi armonici, mi-am dat seama că admis. Şi eu, la rîndul meu, am simţit de cînd am tr prin hol greutatea noii mele condiţii: eram acum elev înt şasea. Pînă atunci nu fusesem conştient că purtami

300

G A B R I E L

G A R C I A

M Ă R Q U

frunte o stea pe care o visau cu toţii şi că se vedea limpede din felul în care ceilalţi se apropiau de noi, din tonul pe care ne vorbeau şi chiar dintr-o anume teamă plină de re­verenţă. De altfel, tot anul a fost o sărbătoare. Fiindcă dormitorul era numai pentru bursieri, Jose Palencia s-a in­stalat la cel mai bun hotel din zona pieţei, unde una dintre propietărese cînta la pian, şi viaţa ni s-a prefăcut într-o duminică întregul an.

A fost încă una dintre cotiturile vieţii mele. Mama îmi cumpăra îmbrăcăminte ieftină cît am fost adolescent şi cînd nu-mi mai era bună o aranja pentru fraţii mai mici. Cei mai problematici ani au fost primii doi, fiindcă hainele de stofă pentru clima rece erau scumpe şi greu de obţinut. Deşi trupul meu nu creştea cu prea mare entuziasm, nu era timp pentru a adapta un costum la două staturi diferite din cursul aceluiaşi an. Şi, culmea, obiceiul original ca ele­vii interni să-şi schimbe hainele între ei n-a reuşit să cîştige teren, pentru că garderoba fiecăruia era atît de cunoscută, încît glumele adresate noilor stăpîni deveneau de neîndu­rat. Problema s-a rezolvat în parte cînd Espitia a impus o uniformă cu sacou albastru şi pantaloni gri, care a unificat înfăţişarea elevilor şi a disimulat schimburile.

In clasele a treia şi a patra am purtat singurul costum pe care mi l-a aranjat croitorul din Sucre, dar pentru a cin-cea a trebuit să-mi cumpăr altul, care era într-o stare foarte bună, dar nu mi-a venit însă bine decît într-a şasea. Pe de altă parte tata a fost atît de entuziasmat de intenţiile mele de a mă îndrepta, încît mi-a dat bani să-mi cumpăr un cos­tum nou pe măsură, iar Jose Palencia mi-a dăruit unul de-ale lui de anul trecut, din păr de cămilă, abia purtat. Curînd nri-am dat seama că nu-i adevărat că haina îl face pe om. Cu costumul nou, pe care-l schimbam la ore cu uniforma,

301m-am dus la balurile unde cei de pe coasta Caraibilor era vioara întîi, însă n-am cucerit decît o iubită, iar idila a dur mai puţin decît o floare.

Espitia m-a primit cu un entuziasm ciudat. Părea că tir cele două ore de chimie pe săptămînă numai pentru mir cu rapide schimburi de întrebări şi răspunsuri ca nişte rafale. Această atenţie exagerată mi s-a revelat ca un un punct de plecare pentru a-mi îndeplini promisiunea făcui părinţilor de a termina liceul cu demnitate. Restul l-a fac metoda unică şi simplă a Martinei Fonseca: să fiu atent_: ore pentru a nu fi nevoit să învăţ noaptea şi pentru a scutit de frica groaznicului sfirşit. Au fost sfaturi înţelept Din clipa cînd m-am hotărît să le aplic în ultimul an de ', ceu, senzaţia de nelinişte m-a părăsit. Răspundeam cu uş rinţă la întrebările profesorilor, care începeau să se ara mai familiari, şi mi-am dat seama cît de lesne puteam înc plini tot ce le făgăduisem părinţilor.

Singura problemă care continua să mă frămînte era i cu ţipetele din timpul coşmarurilor. Responsabil cu dis plina era pe atunci profesorul Gonzalo Ocampo, care i afla în excelente relaţii cu elevii lui şi, într-o noapte semestrul al doilea, a intrat pe vîrfuri în dormitorul fundat în întuneric să-mi ceară nişte chei pe care uitase să i le dau înapoi. Abia a apucat să-mi pună mîna pe uml că am şi scos un urlet sălbatic ce i-a trezit pe toţi. A doua zi m-au mutat într-un dormitor de şase paturi, improvizat la etajul doi.

A fost o soluţie pentru spaimele mele nocturne, dar din cale-afară de ispititoare, căci dormitorul improvizat se afla chiar deasupra cămării şi patru elevi dintre cei şase s-au strecurat pînă acolo, dînd iama după pofta inimii, pentru cină la miezul nopţii. Sergio Castro, care era în afara orie

302

G A B R I E L

G A R C l A

M Ă R Q U

bănuieli, şi cu mine, care eram cel mai puţin îndrăzneţ, râmîneam în paturile noastre pentru a duce tratative în ca­zuri de urgenţă. După un ceas, s-au întors cu jumătate din ce găsiseră în cămară gata de înfulecat. A fost cel mai mare ospăţ din lungii ani de internat, dar şi cel mai indigest, fiindcă am fost descoperiţi în douăzeci şi patru de ore. Am crezut că acela era cu adevărat sfirşitul şi numai talentul de negociator al lui Espitia ne-a salvat de exmatriculare.

A fost o perioadă bună pentru liceu, dar cea mai puţin promiţătoare pentru ţară. Imparţialitatea lui Lleras a făcut fără voia lui să sporească tensiunea care începea să se simtă pentru prima oară în liceu. Totuşi, astăzi îmi dau seama că eu o simţisem dinainte, dar că numai atunci am ajuns să fiu conştient de situaţia ţării. Cîţiva profesori care, cu un an în urmă, se străduiau să se menţină imparţiali, nu s-au mai putut abţine la ore şi lansau peroraţii confuze despre preferinţele lor politice, mai ales de la începerea campaniei acerbe pentru alegerea preşedintelui.

Pe zi ce trecea era tot mai limpede că, avîndu-i drept candidaţi pe Găitan şi pe Turbay în acelaşi timp, Partidul Liberal avea să piardă preşedinţia Republicii, după două­zeci şi cinci de ani de guvernare absolută. Amîndoi erau atît de ostili unul faţă de celălalt, de parcă reprezentau par­tide diferite, şi aceasta se datora nu numai propriilor pă­cate, ci şi hotărîrii necruţătoare a conservatorilor care văzuseră clar încă de la bun început: în locul lui Laureano Gomez au impus candidatura lui Ospina Perez, un inginer Milionar care-şi cîştigase îndreptăţit faima de patriarh. Cu ^beralii divizaţi şi conservatorii uniţi şi susţinuţi de ar-^mată nu exista alternativă: Ospina Perez a fost cel ales.

Laureano Gomez s-a pregătit încă de atunci să-i urmeze, *°losindu-se de forţele oficiale cu o violenţă îndreptată pe

303toate fronturile. Intervenea iar realitatea istorică a secolul! al XlX-lea, de-a lungul căruia n-am cunoscut pacea, ci de răgazuri efemere între opt războaie civile generale şi pg sprezece locale, trei lovituri militare şi, în sfirşit, războit de O Mie de Zile, care a făcut cam optzeci de mii de moi de ambele părţi, la o populaţie de abia patru milioane, scurt: un program comun să dăm înapoi cu o sută de ani. j

La sfirşitul cursurilor, profesorul Giraldo a făcut mine o excepţie flagrantă, de care mi-e ruşine si astăa Mi-a pregătit un chestionar simplu pentru a-mi permite i ajung la zi cu algebra pe care o lăsasem de izbelişte din cla a patra şi m-a lăsat singur în cancelarie cu toate sursele inspiraţie la îndemînă. S-a întors plin de iluzii după o oi a văzut rezultatul catastrofal şi a tăiat fiecare pagină ev cruce de sus pînă jos, mormăind feroce: „Capul ăsta n^ bun de nimic". Cu toate acestea, în catalogul de sfirşit an m-a notat trecut la algebră, dar am avut decenţa să ni mulţumesc pentru că îşi încălcase principiile şi îndatora făcîndu-mi o favoare.

In ajunul ultimului examen de sfirşit de an, Guillen Lopez Guerra şi cu mine am avut un incident nefericit i profesorul Gonzalo Ocampo din pricina unei certe beţie. Jose Palencia ne poftise să învăţăm în camera lui | hotel, o bijuterie colonială cu vedere idilică spre par înflorit şi catedrala ce se desluşea în zare. Intrucît ne răi şese doar un examen, am lăsat baltă învăţătura şi ne-; întors la şcoală noaptea, după ce am bătut obişnuitele ne tre cîrciumi de oameni săraci. Profesorul Ocampo, era de serviciu cu disciplina, ne-a mustrat pentru ora tîl şi pentru halul în care veniserăm, şi amîndoi în cor l-i acoperit cu insulte. Reacţia lui plină de furie şi strigă^ noastre au trezit tot dormitorul.

Hotărîrea consiliului profesoral a fost că Lopez Guerra şi cu mine n-aveam dreptul să ne prezentăm la ultimul exa­men care ne mai rămăsese. Asta însemna că, cel puţin în anul acela, n-aveam să ne luăm bacalaureatul. N-am putut afla niciodată cum au decurs tratativele secrete între pro­fesori, fiindcă au făcut corp comun cu o solidaritate de neînvins. Directorul Espitia şi-a asumat pesemne totul pe riscul lui şi a obţinut permisiunea să ne dăm examenul la Ministerul Educaţiei, la Bogota. Aşa s-a şi întîmplat. Espitia în persoană ne-a însoţit şi a stat cu noi pînă am dat examenul scris, care a fost corectat pe loc. Şi calificat cu foarte bine.

Trebuie să se fi creat o situaţie foarte delicată la liceu, căci Ocampo n-a asistat la festivitatea de sfirşit de an, poate din cauza soluţiei facile la care apelase Espitia şi a calificati­velor noastre excelente. Şi, la urma urmelor, din cauza re­zultatelor mele care mi-au adus ca premiu special o carte de neuitat: Vieţile filosofilor iluştri de Diogene Laertius. Era mai mult decît se aşteptau părinţii mei şi, pe deasupra, am mai ieşit şi şef de promoţie, deşi colegii mei de clasă -iar eu mai bine ca oricine - ştiau că nu eram cel mai bun.

304

G A B R [ E L

G A R C f A

M Ă R Q UNiciodată nu mi-am închipuit că la nouă luni după ce mi-am dat bacalaureatul se va publica prima mea povestire în suplimentul literar „Sfirşit de săptămînă" al ziarului El Espectador din Bogota, cel mai interesant şi cel mai; exigent de pe atunci. Patruzeci şi două de zile mai tîrziu a'; fost publicată şi cea de a doua povestire. Insă, cel mai sur­prinzător pentru mine a fost nota de consacrare scrisă de directorul-adjunct al suplimentului literar, Eduardo Zalameal Borda, criticul columbian cel mai lucid al vremii şi cel mai; receptiv la apariţia noilor valori, care semna cu pseudo-nimul Ulise.

A fost un proces atît de neaşteptat, încît nu e uşor de povestit. Mă înscrisesem la începutul acelui an la Făcui* tatea de Drept a Universităţii Naţionale din Bogota, cu mă înţelesesem cu părinţii. Locuiam chiar în centrul ora| şului, într-o pensiune de pe strada Floriân, ocupată î majoritate de studenţi veniţi de pe coasta atlantică. I după-amiezele libere, în loc să muncesc ca să-mi pot cîşti; traiul, stăteam şi citeam în camera mea sau în cafene! unde nu te deranja nimeni. Datoram aceste cărţi şansei hazardului şi, la drept vorbind, depindeau mai curînd şansă decît de hazard, fiindcă prietenii care le puteaj

306

G A B R [ E L

G A R C l A

M Ă R Q

cumpăra mi le împrumutau pe termene atît de scurte, că stăteam treaz nopţile ca să le dau înapoi la timp. Dar, spre deosebire de cele pe care le-am citit la liceul din Zipaquira, care meritau să figureze într-un panteon al autorilor con­sacraţi, pe acestea le citeam ca pîinea caldă, fiind traduse şi publicate de curînd la Buenos Aires, după lunga perioadă de Aceste noutăţi erau văzute în vitrinele inaccesibile ale librăriilor, dar cîteva exemplare circulau prin cafenele, care erau centre active de difuzare a culturii printre studenţii de la universităţile din provincie. Mulţi îşi aveau mese rezervate an după an şi îşi primeau aici corespondenţa, ba chiar mandatele poştale. Mărinimia unor patroni sau a angajaţilor lor de încredere a fost hotărîtoare în salvarea multor cariere universitare. Nenumăraţi specialişti din ţară le datorau poate mai mult acestora decît profesorilor lor invizibili.

Eu preferam „El Molino", cafeneaua poeţilor consacraţi, aliata la numai două sute de metri de pensiunea mea, la intersecţia principală a bulevardului Jimenez de Quesada cu strada Septima. Studenţii n-aveau voie să-şi rezerve lo­curi, dar puteai fi sigur că ai ce învăţa, mai mult şi mai bine decît din manuale, din conversaţiile literare pe care le ^ascultam îngrămădindu-ne pe la mesele vecine. Era un lo-^ca^ uriaş şi bine pus la punct în stil spaniol, cu pereţii deco-^raţi de pictorul Santiago Martinez Delgado, cu episoade ^ln lupta lui don Quijote cu morile de vînt. Chiar fără loc ^rezervat, m-am descurcat întotdeauna aşa încît chelnerii să

307mă aşeze cît mai aproape de marele maestru Leon Greiff - bărbos, bombănind întruna, încîntător - care-: începea cenaclul pe înserat cu cîţiva dintre scriitorii ca mai de vază ai momentului şi termina la miezul nopţii înecat în alcool de cea mai proastă calitate, cu elevii săi la jocul de şah. Foarte puţine dintre marile nume ale art« lor şi literelor din Columbia nu s-au perindat pe la mă aceea, iar noi nici nu suflam pentru a nu pierde nici cuvînt de al maestrului. Chiar dacă de obicei vorbeau mult despre femei sau intrigi politice decît despre arta meseria lor, veşnic spuneau lucruri noi, din care avea ceva de învăţat. Noi, cei de pe coasta atlantică, eram neli| siţi, simţindu-ne uniţi nu atît prin conspiraţiile celor de meleagurile noastre împotriva aşa-numiţilor cachaco, prin patima cărţilor. Jorge Alvaro Espinosa, un student la Drept, care mă învăţase să navighez prin Biblie şi făcuse să ştiu pe de rost şi în întregime numele însoţid rilor lui Iov, mi-a pus într-o bună zi pe masă un vok impresionant, declarîndu-mi cu autoritatea-i de episcop:

- Asta-i cealaltă Biblie.

Era, fireşte, Ulise de James Joyce, din care am cit cu chiu, cu vai fragmente pînă cînd răbdarea m-a părăsi| A fost o îndrăzneală prematură. După ani de zile, fiii adult chibzuit, m-am apucat să-l recitesc cu sîrguinţă însemnat pentru mine nu numai descoperirea unui uffl vers propriu, pe care nu l-am bănuit niciodată c-ar exişi înăuntrul meu, ci şi un ajutor de nepreţuit pentru car mele în privinţa libertăţii limbajului şi a mînuirii tim| lui şi a structurilor.

Unul dintre colegii mei de cameră era Domingo Mă Vega, un student la Medicină care mi-era prieten încă i Sucre şi cu care împărtăşeam nesaţul lecturii. Altulî

308

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q U l

vărul meu Nicolas Ricardo, băiatul cel mare al unchiului Juan de Dios, care menţinea vii virtuţile familiei. Intr-o seară, Vega a venit cu trei cărţi cumpărate chiar atunci şi nii-a împrumutat una la întîmplare, cum făcea adesea pen­tru a mă ajuta să adorm. Dar de data aceea a izbutit tocmai pe dos: n-am mai dormit niciodată atît de liniştit ca înain­te. Cartea era Metamorfoza lui Franz Kafka, în traducerea apocrifă a lui Borges, publicată de Editura Losada din Buenos Aires, care mi-a deschis un nou drum în viaţă încă de la primul rînd şi care astăzi este una dintre marile iz-bînzi ale literaturii universale: „Intr-o dimineaţă, cînd Gre-gor Samsa se trezi în patul lui, după un somn zbuciumat, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimântătoare". Erau cărţi misterioase, ale căror făgaşe erau nu numai diferite, ci adesea opuse faţă de tot ceea ce cunoscusem pînă atunci. Nu era nevoie să demonstrezi faptele: era de-ajuns ca autorul să le fi scris pentru a fi adevărate, fără alte dovezi decît forţa talentului şi autoritatea glasului său. Era din nou Şeherezada, însă nu în lumea ei milenară în care totul era cu putinţă, ci în altă lume fără scăpare unde totul era pierdut.

Cînd am terminat de citit Metamorfoza, am simţit do-nnţa de nebiruit de a trăi în paradisul acela necunoscut. Zorii m-au surprins la maşina de scris călătoare împrumu­tată tot de la Domingo Manuel Vega, încercînd să plăsmu-!esc ceva care să semene cu bietul birocrat al lui Kafka prefăcut într-un gîndac uriaş. Zilele următoare nici nu m-am "lai dus la facultate, de teamă să nu se destrame vraja, şi ^am năduşit mai departe plin de invidie, pînă cînd Eduardo ^•alarnea Borda a publicat în secţiunea lui o notă pesimistă, ^ln care deplîngea faptul că în noua generaţie de scriitori

umbieni ^nu existau nume demne de reţinut şi că la

309orizont nu se ivea nimic care să schimbe situaţia. Nu ştiam cu ce drept m-am simţit vizat, în numele generaţiei mele de provocarea aceea şi am reluat povestirea abandonat! pentru a încerca să spăl ruşinea. Am schiţat subiectul por nind de la ideea cu cadavrul conştient din Metamorfoza dar fără falsele lui mistere şi prejudecăţi ontologice.

In orice caz, mă simţeam atît de nesigur, că n-am îr drăznit să mă consult cu nimeni dintre camarazii de la ca fenea. Nici măcar cu Gonzalo Mallarino, colegul de Facultatea de Drept, singurul care citea prozele lirice scris de mine pentru a suporta plictiseala cursurilor. Mi-ar recitit şi corectat povestirea pînă am obosit şi, în cele dil urmă, am scris şi o notă personală pentru Eduardo Zalame - pe care nu-l văzusem niciodată - şi din care nu-mi mi amintesc nici un rînd. Am pus totul într-un plic şi l-ar dus eu însumi la redacţia ziarului El Espectador. Portar m-a lăsat să urc la etajul doi şi să i-l dau chiar lui Zalame în mînă, însă doar gîndul de-a face asta m-a paralizat, pus plicul pe masa portarului şi am luat-o la picior.

Asta s-a întîmplat într-o marţi şi nu mă simţeam rât de nici o presimţire în legătură cu soarta povestii mele, dar eram sigur că, în cazul în care s-ar publica, n-a să fie prea curînd. In vremea asta, am cutreierat cafenele preţ de două săptămîni stînd la taifas în fiecare, ca să-E potolesc neliniştea ce mă cuprindea seara, pînă pe 13 se tembrie cînd am intrat la „El Molino" şi m-am pomenit i titlul povestirii mele etalat pe toată pagina întîi a ultina ediţii din El Espectador: A treia resemnare.

Prima mea reacţie a fost certitudinea pustiitoare n-aveam cele cinci centime să cumpăr ziarul. Era simbo| cel mai explicit al sărăciei, căci multe lucruri esenţiale vieţii de zi cu zi, în afară de ziar, costau cinci cenţii

tramvaiul, telefonul public, ceaşca de cafea, lustruitul pan­tofilor. M-am năpustit în stradă fără să mă feresc de ploaia imperturbabilă, dar prin cafenelele din apropiere n-am dat de nici un cunoscut care să-şi facă pomană şi să-mi dea o monedă. La ora aceea moartă din ziua de sîmbătă n-am găsit pe nimeni nici la pensiune, în afară de proprietăreasă, ceea ce însemna tot nimeni, fiindcă îi datoram de şapte sute douăzeci de ori cinci centime pentru două luni de găzduire şi îngrijire. Cînd am ieşit iar în stradă, gata de orice, am văzut un bărbat trimis de Providenţă coborînd dintr-un taxi cu El Espectador în mînă şi l-am rugat pe loc să mi-l dăruiască.

Aşa mi-am putut citi prima povestire tipărită, cu o ilus­traţie de Hernan Marino, desenatorul oficial al ziarului. Am citit-o ascuns în camera mea, pe nerăsuflate şi cu ini­ma bătîndu-mi nebuneşte. Cu fiecare rînd descopeream puterea devastatoare a literei tipărite, căci ceea ce constru­isem cu atîta dragoste şi durere, ca o parodie umilă după un geniu universal, mi s-a relevat atunci ca un monolog încîlcit şi lipsit de substanţă, susţinut cu chiu cu vai de trei sau patru fraze ce mă mai consolau. A fost nevoie de aproape douăzeci de ani pentru a mă încumeta să o citesc a doua oară, iar judecata mea de atunci - abia îmblînzită de compasiune - a fost mult mai puţin binevoitoare.

Cel mai greu a fost să suport avalanşa de prieteni ra-dioşi care mi-au invadat camera cu exemplare din ziar şi cu elogii exagerate pentru o povestire pe care precis că n-o pncepuseră. Dintre colegii de facultate, unii au apreciat-o, ^aHii n-au prea înţeles-o, iar alţii n-au reuşit pe bună drep­tate să citească mai mult de patru rînduri, însă Gonzalo a cărui judecată literară n-o puteam pune uşor la a aprobat-o fără rezerve.

G A B R I B L

G A R C f A

M Ă R Q U

A

trăi pentru a-ţi povesti viaţa