Unde el a căpătat primele noţiuni într-ale jurnalisticii, ajun-gînd în cele din urmă director general

A frai pentru a-ţi povesti viaţa

269căutării, au fost nevoiţi să golească dulapuri şi cufere întorcînd casa cu susul în jos din salon pînă la toaletă. Insă! cel mai mult m-a tulburat numărul de cabală al premiului: 770 de pesos.

Vestea proastă a fost că părinţii îşi realizaseră în sfirşit visul de a-l trimite pe Luis Enrique la şcoala de corecţie de la Fontidueno, la Medellin, convinşi că era o instituţiei pentru copiii neascultători şi fără să aibă habar ce era înl realitate: o închisoare pentru reeducarea delincvenţilor! minori cu un înalt grad de periculozitate.

Decizia finală a fost luată de tata după ce şi-a trimis fiul neastîmpărat să încaseze o datorie de la farmacie, iar aces ta, în loc să-i dea cei opt pesos, a cumpărat o chitară de ca-l litate la care a învăţat să cînte ca un maestru. Tata nu a făcut nici un comentariu cînd a descoperit instrumentul înl casă şi-i tot cerea băiatului datoria încasată, însă acesta îfl răspundea mereu că vînzătoarea n-avea bani să-i plătească.1 Trecuseră cam două luni cînd Luis Enrique a dat peste tatăl cîntînd la chitara aceea un cîntec improvizat: „Ia te uită lai mine cum cînt la chitara asta ce m-a costat opt pesos".

N-am ştiut niciodată cum de a aflat de toată povestea şi] nici de ce se prefăcuse că n-are habar de năzdrăvănia fiuluu său, dar acesta a dispărut de acasă pînă cînd mama şi-a cal-S mat bărbatul. Atunci l-am auzit pe tata ameninţînd pentria prima oară că-l va trimite pe Luis Enrique la şcoala corecţie din Medellin, dar nimeni nu l-a luat în seamă, căc şi pe mine intenţionase să mă trimită la seminarul dil Ocafia, nu în chip de pedeapsă, ci pentru cinstea de a ave un preot în casă, dar a zăbovit mai mult făurind plani decît dîndu-l uitării. Chitara a fost totuşi picătura care | umplut paharul.

Nu se putea intra în şcoala de corecţie decît prin ho-tărîrea unui judecător de minori, dar tata a trecut peste formalităţi cu ajutorul unor prieteni comuni, printr-o scri­soare de recomandare a arhiepiscopului din Medellin, monseniorul Garda Benitez. Luis Enrique, la rîndul lui, a dat încă o dată dovadă de firea lui bună, lăsîndu-se dus cu mare bucurie, ca la o petrecere.

Vacanţele fără el nu erau la fel. Ca un adevărat profe­sionist ştia să se combine cu Filadelfo Velilla, croitorul acela fantastic care era şi chitarist de excepţie şi, fireşte, cu maestrul Valdes. Era uşor. Plecînd de la balurile agitate ale celor bogaţi, ne asaltau, furişate în bezna parcului, stoluri de novice cu tot felul de tentaţii. Uneia care trecea pe acolo, dar care nu făcea pane dintre ele, i-am propus, din greşeală, să fugă cu mine şi mi-a răspuns cu o logică fără cusur că nu putea, fiindcă bărbatul ei era acasă, dormind. Cu toate acestea, după două nopţi, mi-a dat de ştire că va trage zăvorul de la uşa dinspre stradă de trei ori pe săptă-mînă, ca să pot intra fără să mai bat cînd bărbatul ei avea sa lipsească.

îmi amintesc de numele ei întreg, dar prefer să-i spun ca pe atunci: Nigromanta. împlinea douăzeci de ani la Crăciun şi avea un profil abisinian şi o piele ca de cacao. In pat era veselă şi se cutremura toată de nişte orgasme zbuciu­mate şi tînguitoare şi avea un instinct de a face dragoste ce nu părea de fiinţă omenească, ci de rîu învolburat. De la pnmul asalt ne-am iubit ca nebunii. Bărbatul ei - ca Juan Breva - avea un trup de uriaş şi o voce de fetiţă. Fusese ser­gent de poliţie în sudul ţării şi avea proasta reputaţie de a °morî liberali numai ca să nu-şi piardă iscusinţa de a unpuşca. Locuiau într-o cameră despărţită printr-un para­van de carton, cu o uşă ce dădea în stradă şi alta înspre

270

G A B R l E L

G A R C

M Ă R Q U E

271cimitir. Vecinii se plîngeau că ea tulbura liniştea morţi-l lor cu urletele-i de căţea fericită, dar cu cît ţipa mai tare,] cu atît pesemne se simţeau morţii mai fericiţi fiind tul buraţi de ea.

In prima sâptămînă am fost nevoit să fug din cameră în zori pe la patru, fiindcă greşiserăm data şi sergentul puteai să sosească în orice moment. Am ieşit pe poarta mare a ci- mitirului, printre flăcăraie şi lătrăturile cîinilor necrofili.f Pe al doilea pod de peste conductă am văzut venind înspre! mine o siluetă ieşită din comun pe care n-am recunoscut-c decît cînd am fost faţă în faţă. Era sergentul în persoană,! care m-ar fi găsit la el acasă dacă aş mai fi zăbovit încă cinci minute.

- Bună ziua, flăcău, mi-a spus pe un ton cordial. I-am răspuns fără convingere:

- Dumnezeu să vă aibă în pază, domnule sergent. Atunci s-a oprit să-mi ceară foc. I-am dat, stînd foarte

aproape de el, ca să feresc chibritul de vîntul din zorii Cînd s-a îndepărtat cu ţigara aprinsă, mi-a zis bine dispus: |

- Miroşi a curvă ceva de groază.

Sperietura nu m-a ţinut cît mă aşteptam, căci miercure următoare am dormit iar la ea şi cînd am deschis ochii m-a pomenit cu rivalul ofensat care mă privea în tăcere de la picioarele patului. Groaza mea a fost atît de cumplită, mi-a fost greu să mai respir. Ea, goală ca şi mine, încercă : se pună între noi, însă bărbatul o dădu la o parte cu ţea\ revolverului.

- Tu să nu te bagi, îi zise. Poveştile de alcov se rezoh cu gloanţe.

A pus revolverul pe masă, a desfăcut o sticlă de rom i trestie de zahăr, a aşezat-o lîngă revolver şi am stat a doi jos, faţă în faţă, bînd fără să vorbim. Nu-mi putea

închipui ce avea să facă, dar am crezut că, de-ar fi vrut să mă omoare, ar fi făcut-o fără atîtea ocolişuri. In scurt timp a apărut Nigromanta, înfăşurată într-un cearşaf şi cu un aer petrecăreţ, dar el o aţinti cu revolverul.

- Asta-i treabă de bărbaţi, îi spuse.

Ea sări în lături şi se ascunse în spatele paravanului.

Terminaserăm prima sticlă cînd se dezlănţui potopul.

El desfăcu atunci încă una, îşi sprijini ţeava de tîmplă şi mă privi ţintă cu nişte ochi de gheaţă. Atunci apăsă pe trăgaci pînă la capăt, dar nu se auzi decît un zgomot sec. Abia dacă-şi putea stăpîni tremurul mîinii cînd îmi dădu revolverul.

- E rîndul tău, îmi zise.

Ţineam pentru prima oară un revolver în mînă şi m-a surprins că era atît de greu şi de fierbinte. N-am ştiut ce să fac. Eram scăldat într-o sudoare îngheţată şi aveam pîntecele plin de o spumă arzătoare. Am vrut să spun ceva, dar vocea mi s-a oprit în gît. Nu mi s-a năzărit să trag în el, ci i-am înapoiat revolverul fără să înţeleg că era singura mea şansă.

- Ce-i? Te-ai scăpat pe tine? mă întrebă el, dispreţuitor şi fericit. Puteai să te fi gîndit înainte de a veni.

Puteam să-i spun că şi bărbaţii se scapă pe ei, dar mi-am dat seama că n-aveam curaj să fac bancuri fatale. Deschise atunci încărcătorul revolverului, scoase singura capsă şi o aruncă pe masă: era goală. Sentimentul meu n-a fost de uşurare, ci de umilinţă cumplită.

Ploaia torenţială slăbi înainte de patru. Amîndoi eram atît de epuizaţi de încordare, că nu-mi amintesc în ce mo­ment mi-a ordonat să mă îmbrac şi m-am supus cu o anume solemnitate de duel. Numai cînd se aşeză din nou mi-am dat seama că el era cel care plîngea. In hohote şi fără sfială, ba

272

G A B R I E L

G A R C î A

M Ă R Q U Ej

A trai pentru a-ţi povesti viaţa

273parcă făcînd paradă de lacrimile lui. La sfirşit şi le-a şters cu dosul mîinii, şi-a suflat nasul cu degetele şi s-a ridicat.

- Ştii de ce pleci de aici viu şi nevătămat? m-a întrebat. Şi şi-a răspuns tot el: Pentru că tatăl tău a fost singurul care m-a putut lecui de o blenoragie nenorocită de care nimeni nu m-a scăpat vreme de trei ani de zile.

M-a bătut bărbăteşte pe spate şi m-a împins în stradă, Ploua în continuare şi tîrgul era plin de apă, aşa încît am plecat prin şanţ, udîndu-mă pînă la genunchi, descumpănit că eram în viaţă.

Nu ştiu cum a aflat mama de incident, dar în zilele! următoare a dus o campanie îndîrjită ca să nu plec noaptea l de acasă. In vremea asta se purta cu mine ca şi cum ar fii făcut-o cu tata, cu tot felul de şiretlicuri ca să-mi abata atenţia care însă n-au fost bune de nimic. Căuta semne căi mi-aş fi scos hainele în afara casei, descoperea parfumuri unde nu era nici urmă, îmi pregătea mîncăruri grele înainte de a pleca de acasă, luîndu-se după superstiţia populară căi nici bărbatul, nici fiii ei nu s-ar încumeta să facă dragostei în somnolenţa din timpul digestiei. In sfirşit, într-o seară cînd n-a mai găsit pretexte să mă reţină, s-a aşezat în faţa mea şi mi-a spus:

- Umblă zvonul că te-ai încurcat cu nevasta unui poli tist şi că acesta a jurat să-ţi tragă un glonţ.

Am reuşit s-o conving că nu era adevărat, dar zvonul ai dăinuit. Nigromanta îmi trimitea veşti că era singură, bărbatul îi era în misiune, că nu-l mai văzuse de mult3 vreme. Am făcut întotdeauna tot ce mi-a stat în putinţă să nu dau ochii cu el, dar se grăbea să mă salute de la dis tanţă, cu un semn din mînă care putea fi la fel de bine împăcare sau de ameninţare. In vacanţa din anul următo| l-am văzut pentru ultima oară, într-o noapte de petrecere

cînd mi-a oferit o înghiţitură de rom curat pe care n-am îndrăznit s-o refuz.

Nu ştiu prin ce tertipuri de iluzionism profesorii şi colegii, care mă văzuseră veşnic ca pe un elev închis în sine, au ajuns să mă privească în clasa a cincea ca pe un poet blestemat care cultiva aceeaşi atmosferă dezinvoltă ce a culminat pe vremea lui Carlos Martin. N-am început oare să fumez la liceu la cincisprezece ani ca să fiu cît mai aproape de imaginea aceea? Prima oară a fost ceva îngrozi­tor. Mi-am petrecut o jumătate de noapte agonizînd peste ce vomitasem pe jos în closet. M-am trezit dis-de-dimi-neaţă sleit de puteri, dar mahmureala de după tutun, în loc să mă scîrbească, mi-a stîrnit o dorinţă nestăvilită de a mai fuma. Aşa mi-am început viaţa de fumător înrăit, pînă într-atît, încît am ajuns să nu mă mai pot gîndi la ceva dacă n-aveam gura plină de fum. La liceu ne era îngăduit să fumăm numai în recreaţii, însă eu ceream voie să merg la toaletă în două sau trei rînduri la fiecare oră, numai pentru a-mi astîmpăra pofta. Am ajuns astfel la trei pachete de douăzeci de ţigări pe zi şi treceam şi de patru dacă noaptea era zbuciumată, într-o vreme, după ce terminasem cole­giul, am crezut că înnebunesc din cauza uscăciunii din gît ?i a durerii de oase. M-am hotărît să renunţ, dar n-am rezis­tat mai mult de două zile de frămîntări.

Nu ştiu dacă nu cumva chiar fumatul mi-a dezlegat mina la scris, cu atîtea compuneri mereu mai îndrăzneţe date de profesorul Calderon şi cu toate cărţile de teorie li­terară pe care aproape că mă obliga să le citesc. Astăzi, tre-^cindu-mi viaţa în revistă, îmi aduc aminte că, în pofida ⁿenumăratelor poveşti pe care le citisem de la prima mea uimire cînd am descoperit O mie şi una de nopţi, concepţia despre povestire era rudimentară. Pînă cînd m-am

274

G A B R I E L

G A R C î A

M Ă R Q U E

275încumetat să cred că minunile povestite de Şeherezada se petreceau cu adevărat în viaţa de zi cu zi de pe vremea sa sil au contenit din pricina neîncrederii şi a laşităţii realiste al generaţiilor următoare. De aceea, mi se părea cu neputinţă să existe cineva din vremea noastră care să mai creadă că se putea zbura peste oraşe şi munţi stînd pe un covor sau căi un sclav din Cartagena de Indias ar trăi ispăşindu-şi pe-| deapsa închis într-o sticlă, timp de două sute de ani, numai dacă autorul poveştii ar fi în stare să-i facă pe cititori creadă că e adevărată.

Orele mă plictiseau, în afară de cele de literatură, la ca învăţam totul pe dinafară şi mă bucuram de-a lungul lor i statutul de protagonist unic. Blazat de atîta studiu, lăsar totul la voia norocului. Aveam un instinct propriu pre simţind punctele nevralgice ale fiecărei materii şi aproape că le ghiceam pe cele care îi interesau cel mai mult pe prc fesori ca să nu mai învăţ şi la restul. Adevărul e că nu înţe le geam de ce trebuia să-mi sacrific mintea şi timpul învăţîmd materii care nu mă mişcau şi, prin urmare, n-aveau să-r folosească la nimic într-o viaţă ce nu era a mea.

M-am încumetat să cred că majoritatea profesorilor : apreciau mai curînd prin felul meu de a fi decît prin rezultatele de la examene. Mă salvau răspunsurile neprevăzute aiurelile mele, născocirile iraţionale. Totuşi, cînd am tex| minat clasa cincea, cu spaime profesionale pe care nu simţeam în stare să le depăşesc, mi-am dat seama de lir tele mele. Bacalaureatul fusese pînă atunci un drum pietr cu miracole, dar inima mă prevenea că la sfirşitul clasei cincea mă aştepta un zid de netrecut. Adevărul gol-goluţ este că îmi lipseau deja voinţa, vocaţia, disciplina, banii l cunoaşterea ortografiei pentru a mă putea îndrepta spi cariera profesorală. Mai bine zis: anii zburau şi nu avea

nici cea mai mică idee despre ceea ce aveam să fac cu viaţa mea, căci trebuia să mai treacă încă multă vreme înainte de a înţelege că pînă şi sentimentul acela de înfrîngere era be­nefic, pentru că nu există nimic de pe lumea asta sau de pe cealaltă care să nu fie de folos unui scriitor.

Nici ţării nu-i mergea prea bine. Hăituit de opoziţia fe­roce a reacţiei conservatoare, Alfonso Lopez Pumarejo a renunţat la preşedinţia Republicii la 31 iulie 1945.l-a urmat Alberto Lleras Camargo, desemnat de către Congres pen­tru acel ultim an al mandatului prezidenţial. De la discursul său de preluare a puterii, cu vocea-i adormitoare şi proza elegantă, Llera a iniţiat activitatea iluzorie de a domoli sta­rea de spirit a ţării în vederea alegerii noului candidat.

Prin intermediul monseniorului Lopez Lleras, văr cu noul preşedinte, directorul liceului a obţinut o audienţă specială pentru a solicita un ajutor de la guvern ca să poată organiza o excursie de studii pe coasta atlantică. N-am priceput de ce m-a ales să-l însoţesc la această audienţă, cu condiţia să-mi aranjez puţin claia de păr ciufulit şi mustaţa sălbatică. Ceilalţi invitaţi au fost Guillermo Lopez Guerra, un cunoscut al preşedintelui, şi Alvaro Ruiz Torres, nepo­tul Laurei Victoria, o faimoasă poetă care cultiva teme în­drăzneţe din generaţia Celor Noi, din care făcea parte şi Lleras Camargo. N-am avut de ales: sîmbătă seara, în vre-roe ce Guillermo Granados citea în dormitor un roman care n-avea nici o legătură cu mine, un frizer amator din clasa a treia m-a tuns ca pe un răcan şi mi-a potrivit o mus­taţă de tangou. Toată săptămîna am suportat glumele cole­gilor de la internat şi ale celor externi cu privire la noua ^mea înfăţişare. Doar gîndul de a intra în palatul preziden-Ual îmi îngheţa sîngele, însă a fost o greşeală a inimii, căci singurul semn legat de mistereleputerii pe care l-am aflat

276

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q U El

277acolo a fost o linişte cerească. După o scurtă şedere în anti camera cu goblenuri şi perdele de atlaz, un militar în uni-s formă ne-a condus în biroul preşedintelui.

Lleras Camargo semăna neobişnuit de mult cu fotogra fiile lui. M-au impresionat spatele lui triunghiular într-un costum impecabil de gabardină englezească, pomeţii pro nunţaţi, paliditatea de pergament, dinţii de copil neastîmpă-l rât care făceau deliciile caricaturiştilor, încetineala gesturilor şi felul său de a da mina privindu-te drept în ochi. Nu-mi amintesc ce credeam eu despre cum trebuie să fie preşe dinţii, dar nu mi s-a părut c-ar fi toţi ca el. Cu timpul, cînd l-am cunoscut mai bine, mi-am dat seama că nici el însuşi] n-avea să afle poate vreodată că era mai mult decît orice ui scriitor rătăcit.

După ce a ascultat cuvintele directorului cu o atenţiei prea vădită, a făcut cîteva comentarii oportune, dar n-a luat nici o hotărîre pînă nu i-a ascultat şi pe cei trei elevi A făcut-o la fel de atent şi ne-a măgulit să fim trataţi cu acelaşi respect şi cu aceeaşi simpatie pe care le arăta directorului. I-au fost de-ajuns ultimele două minute ca să ne lase certitudinea că se pricepea mai bine Ia poezie decît la navigaţia fluvială şi că, de bună seamă, îl interesa mai mult,j

Ne-a acordat tot ce i-am solicitat şi, în plus, a promis : asiste la festivitatea de sfirşit de an de la liceu, peste pat luni. S-a ţinut de cuvînt, participînd ca la cea mai solemni dintre activităţile guvernului şi a rîs ca nimeni altul de ce media deocheată pe care am reprezentat-o în onoarea lui La recepţia finală s-a distrat ca orice elev, prezentîndu-ne i altă imagine a sa, diferită, şi n-a rezistat tentaţiei studet ţeşti de a pune cu piciorul piedică în calea celui care duce cupele, care abia dacă s-a putut feri la timp.

Cu starea de spirit de la serbarea de sfirşit de an m-am dus să-rni petrec în familie vacanţa şi prima veste pe care mi-au dat-o a fost aceea, grozav de fericită, că fratele meu Luis Enrique se întorsese după un an şi şase luni de la şcoala de corecţie. M-a surprins încă o dată firea lui bună. Nu simţea nici cea mai mică ranchiună împotriva nimănui pentru pedeapsă şi-şi povestea necazurile cu un umor care te cucerea. In meditaţiile lui de ostatic a ajuns la concluzia că părinţii noştri îl internaseră de bună-credinţă. Totuşi, protecţia episcopală nu l-a pus la adăpost de aspra încer­care a vieţii de zi cu zi de la închisoare ce i-a întărit carac­terul şi simţul umorului în loc să-l pervertească.

Prima lui slujba după ce s-a întors a fost aceea de secretar la primăria din Sucre. De la o vreme, primarul se tot plîngea de o subită neplăcere gastrică şi cineva i-a prescris un medi­cament miraculos care tocmai ieşise pe piaţă: Alkaseltzer. Primarul n-a dizolvat pastila în apă, ci a înghiţit-o ca pe una obişnuită, şi mare minune că nu s-a înecat, în vreme ce în stomac îi bolborosea efervescenţa de nestăpînit. Cum nu şi-a putut reveni imediat din sperietură, şi-a luat nişte zile de concediu, dar din raţiuni politice n-a vrut să fie înlocuit de nici unul dintre locţiitorii oficiali şi l-a însărcinat pe fratele meu cu interimatul. Din pricina acestui ciudat carambol -şi fără să aibă vîrsta regulamentară - Luis Enrique a rămas in istoria municipiului ca fiind cel mai tînăr primar.

In vacanţa aceea m-a tulburat de-a binelea certitudinea că in străfundul sufletului familia îşi întemeia viitorul pe ceea ce aşteptau de la mine şi numai eu ştiam precis că erau iluzii deşarte. Două sau trei fraze ale tatălui meu, rostite

A ,

m timpul prînzului, mi-au arătat că aveam multe de vorbit "^espre soarta noastră comună, iar mama s-a grăbit să-i întărească spusele:

278

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q U E

279- Dacă lucrurile merg tot aşa, zise ea, mai curînd sau mai; tîrziu va trebui să ne întoarcem la Cataca. Dar o privire \ rapidă a tatei a făcut-o să se corecteze: Sau unde o fi să fie.

Aşadar era limpede: posibilitatea unei noi mutări ori­unde era un subiect deja abordat în familie şi nu din prici-l na climatului moral, ci în vederea unui viitor mai buni pentru copii. Pînă în momentul acela mă consolam cu gîndul de a atribui tîrgului şi locuitorilor lui, ba chiar şi familiei mele, sentimentul eşecului care mă copleşea pel mine. Dar dramatismul tatei mi-a dezvăluit încă o dată că întotdeauna poţi găsi un vinovat ca să nu fii tu însuţi.

Simţeam plutind în aer ceva mult mai grav. Mama părea îngrijorată doar de sănătatea lui Jaime, fratele cel mic, care nu reuşise să-şi depăşească starea de copil născut! la şase luni. îşi petrecea cea mai mare parte a zilei culcată lîngă el în hamacul din dormitor, chinuită de tristeţe şi < căldurile istovitoare, iar casa începea să se resimtă din pri-| cina delăsării ei. Fraţii păreau lăsaţi de izbelişte. Disciplina meselor slăbise atît de mult, încît mîncam la orice oră cînd ni se făcea foame. Tata, bărbatul cel mai devotat că minului, îşi petrecea ziua contemplînd din farmacie piaţ? şi seara jucînd o groază de partide la clubul de biliard. Intr-i bună zi, n-am mai putut suporta încordarea. M-am întins alături de mama în hamac, cum n-am putut s-o fac în ce pilărie, şi am întrebat-o care era misterul ce plutea în aer casei. Ea oftă din rărunchi ca să nu-i tremure vocea deschise sufletul:

- Tatăl tău are un copil în tîrg.

Din uşurarea pe care i-am simţit-o în voce mi-am dat seama de nerăbdarea cu care-mi aştepta întrebarea. Descoperise adevărul cu perspicacitatea dată de gelozie, cînd| fată care servea în casă s-a întors odată tare tulbura

280

G A B R I H L

G A R C î A

M Ă R Q V El

fiindcă-l văzuse pe tata vorbind la telefon la oficiul tele­grafic. Unei femei geloase nu-i trebuie să afle mai mult. Era singurul telefon din tîrg şi numai pentru convorbiri interurbane cu preaviz, cu aşteptări incerte şi minute atît de scumpe, că era folosit numai pentru cazuri de extremă gravitate. Fiece convorbire, oricît de simplă ar fi fost, stîrnea o alarmă răutăcioasă printre vecinii din piaţă. Aşa încît, atunci cînd tata s-a întors acasă, mama l-a pîndit fără să-i spună nimic, pînă cînd el a rupt o hîrtiuţă din buzu­nar, o citaţie în urma unei plîngeri judiciare legate de un abuz în profesie. Mama a aşteptat ocazia ca să-l întrebe din senin cu cine vorbise la telefon, întrebarea a fost atît de revelatoare, că tata n-a găsit pe moment un răspuns mai credibil decît adevărul:

- Am vorbit cu un avocat.

- Ştiu asta, îi spuse mama. Dar vreau să-mi povesteşti totul chiar tu, cu sinceritatea pe care o merit.

Mama a admis mai tîrziu că s-a îngrozit de ceea ce provocase fără să-şi dea seama, căci el se încumetase să-i spună adevărul numai fiindcă socotea că ea ştia totul. Sau că ar trebui să i-l spună.

Aşa a şi fost. Tata a recunoscut că primise citaţia în urma unei plîngeri penale împotriva lui, potrivit căreia, pe cmd consulta o bolnavă, o narcotizase cu o injecţie cu morfină şi abuzase de ea. Faptul s-ar fi petrecut într-un sat îndepărtat, unde el stătuse pentru scurtă vreme ca să-i îngrijească pe bolnavii fără posibilităţi. Şi dădu neîntîrziat ⁰ dovadă a cinstei sale: melodrama cu anestezia şi violul ^era o minciună criminală a duşmanilor săi, dar copilul era ^al lui şi fusese conceput în împrejurări fireşti.

Mamei nu i-a fost uşor să evite scandalul, fiindcă cineva toarte important trăgea din umbră sforile maşinaţiei. Exista

A trîi pentru a-fi povesti viaţa

281precedentul cu Abelardo si Carmen Roşa, care stătuseră la noi cu diferite prilejuri, înconjuraţi de dragostea tuturor dar amîndoi se născuseră înainte de căsătorie. Totuşi, mama şi-a înfrînat supărarea pricinuită de noul copil şi de infil delitatea soţului, şi a luptat făţiş alături de el pînă a spulberat minciuna cu violul.

Familia şi-a regăsit liniştea. Cu toate acestea, la puţină vreme, au sosit veşti tainice din aceeaşi regiune, despre fetiţă de la altă mamă pe care tata o recunoscuse drept a K şi care trăia în condiţii deplorabile. Mama n-a pierdut tir pul cu procese şi presupuneri, ci s-a bătut s-o aducă acasă „La fel a făcut Mina cu atîţia copii de-ai tatei, răspîndiţ aiurea, spuse ea atunci, şi n-a avut niciodată motiv să re grete." Aşa încît reuşi pe socoteala ei să-i fie adusă fetiţa fără scandal, şi o incluse în familia noastră deja numeroasăj

Toate acestea erau de domeniul trecutului cînd se pomeni la o sărbătoare în alt sat cu un băiat identic fratele nostru Gustavo. Era copilul care fusese pricina prc cesului de paternitate, crescut cum se cuvine şi cu răsfăţ mama lui. Dar mama noastră făcu tot felul de demersur şi-l luă şi pe el acasă - cînd eram deja unsprezece - ajutîr du-l să înveţe o meserie şi să-şi găsească un drum în viaţă Nu mi-am putut ascunde atunci uimirea că o femeie stă pînită de o gelozie halucinantă este capabilă de asemene acte, dar ea mi-a răspuns cu nişte cuvinte pe care le păstre din clipa aceea ca pe un diamant:

- Acelaşi sînge ca al copiilor mei nu se poate pierde aiur

îmi vedeam fraţii doar în vacanţele de sfirşit de an.'. fiecare dată îmi era tot mai greu să-i recunosc şi să-i apoi minte cu noua lor înfăţişare. Pe lîngă numele dat botez, mai aveam cu toţii altul, pe care familia ni-l punea mai tîrziu, pentru a uşura raporturile de zi cu zi, şi nu i

282

G A B R I E L

G A R C î A

M Ă R Q U E|

vorba de un diminutiv, ci de un nume ales la întîmplare. pe mine, chiar din clipa cînd m-am născut, m-au numit Gabito - diminutiv impropriu de la Gabriel pe coasta insulei La Guajira - şi totdeauna am simţit că acesta e numele meu de botez şi că diminutivul e Gabriel. Odată, cineva surprins de acest capricios calendar al sfinţilor, ne-a întrebat de ce părinţii noştri nu-şi botezaseră de la început toţi copiii cu numele alese de ei.

Totuşi, această mărinimie a mamei părea să nu se po­trivească defel cu atitudinea ei faţă de cele două fete mai mari, Margot şi Aida, cărora încerca să le impună aceeaşi disciplină strictă la care a obligat-o maică-sa din pricina iubirii pătimaşe pentru tata. Voia acum să se mute în alt oraş. Tata, în schimb, care n-avea nevoie să i se spună de două ori să-şi facă valizele şi s-o pornească să cutreiere lumea, de data asta se împotrivea. Au trecut cîteva zile pînă cînd am aflat că era vorba de dragostea celor două fete mai mari pentru doi bărbaţi diferiţi, dar care aveau acelaşi nume: Rafael. Cînd mi s-a povestit, n-am putut să nu rîd amintindu-mi de romanul acela de groază care fusese poves­tea de dragoste dintre tata şi mama, şi i-am spus-o.

- Nu-i la fel, mi-a răspuns.

- Ba e la fel, am stăruit.

- Mă rog, e la fel, dar acum e de două ori în acelaşi timp.

Aşa cum se întîmplase atunci cu ea, nu contau argu­mentele şi nici bunele intenţii. Niciodată nu s-a aflat cum de ştiau părinţii, căci fiecare din ele şi în mod separat îşi luase toate precauţiile ca să nu fie descoperită. Dar se iveau martori la care nici nu te gîndeai, fiindcă surorile mele apelaseră ele însele uneori la fraţii mai mici să le însoţeas­că, numai pentru a-şi dovedi astfel nevinovăţia. Faptul cel mai surprinzător a fost că tata a luat şi el parte la prigoana