Unde el a căpătat primele noţiuni într-ale jurnalisticii, ajun-gînd în cele din urmă director general

unde el a căpătat primele noţiuni într-ale jurnalisticii, ajun-gînd în cele din urmă director general. Celălalt era Enrique Scopell, fiul unui fotograf cubanez celebru în oraş, şi el gra­fician. Insă gratitudinea mea faţă de el nu s-a datorat atît activităţilor noastre comune în presă, cît îndeletnicirii lui de a prelucra piei de animale sălbatice, pe care le exporta pe jumătate de glob. Intr-una din primele mele călătorii în stră­inătate mi-a dăruit pielea unui caiman lung de trei metri.

- Pielea asta costă o avere, mi-a spus fără dramatism, dar te sfătuiesc să n-o vinzi pînă nu simţi că o să mori de foame.

Mă întreb încă în ce măsură înţeleptul Quique Scopell ştia că-mi dădea un obiect purtător de noroc etern, căci în realitate ar fi trebuit să-l vînd de multe ori în anii mei de foamete repetată. Totuşi, îl mai păstrez încă, plin de praf şi aproape pietrificat, pentru că de cînd îl port în geamantan prin lumea întreagă nu mi-a mai lipsit un ban pentru mîncare.

Profesorii iezuiţi, atît de severi la ore, erau diferiţi în recreaţie, cînd ne învăţau ceea ce nu ne spuneau în clasă şi se consolau cu ceea ce ar fi vrut, de fapt, să ne înveţe. După cît era posibil să înţeleg la vîrsta mea, cred că-mi amintesc că această diferenţă se observa prea vădit şi ne ajuta mult. Părintele Luis Posada, un cachaco foarte tînăr şi cu o mentalitate progresistă, care a lucrat ani în şir în domeniul sindical, avea o arhivă de fişe cu tot felul de note enciclopedice concentrate, mai cu seamă despre cărţi şi autori. Părintele Ignacio Zaldivar era un basc de la munte pe care am continuat să-l văd la Cartagena pînă şi în vre­mea bătrîneţii sale tihnite la mănăstirea San Pedro Claver. Părintele Eduardo Nunez avea într-o fază foarte avansată o istorie monumentală a literaturii columbiene, despre a cărei soartă n-am aflat niciodată nimic. Bătrînul părinte Manuel Hidalgo, maestru de canto, foarte în vîrsta, detecta vocaţiile

din proprie iniţiativă şi-şi îngăduia incursiuni în lumea melodiilor păgîne care nu erau prevăzute în programe.

Cu părintele Pieschacon, directorul, am avut cîteva discuţii întîmplătoare şi în urma lor mi-a rămas certi­tudinea că mă vedea ca pe un adult, nu numai datorită subiectelor care se iveau, ci şi explicaţiilor lui îndrăzneţe. A fost hotărîtor în viaţa mea pentru a-mi lămuri concepţia despre cer şi infern, pe care nu reuşeam s-o armonizez cu datele catehismului, din cauza unor simple piedici geogra­fice, împotriva acestor dogme directorul mi-a luat o piatră de pe suflet cu ideile sale îndrăzneţe. Cerul era. fără nici o complicaţie teologică, prezenţa lui Dumnezeu. Infernul, fireşte, era tocmai pe dos. Insă în două rînduri mi-a mărtu­risit problema lui că „oricum în infern era foc", dar nu reuşea să şi-l explice. Mai curînd graţie acestor lecţii din recreaţii decît orelor oficiale, am terminat anul cu pieptul blindat de medalii.

Cea dintîi vacanţă a mea la Sucre a început într-o dumi­nică, la patru după-amiaza, pe cheiul împodobit cu ghirlan­de şi baloane colorate şi în piaţa devenită bazar de Crăciun. N-am călcat bine pe uscat, că o fată frumoasă foc, blondă şi plină de o spontaneitate copleşitoare, mi s-a agăţat de gît şi m-a sufocat cu sărutări. Era sora mea, Carmen Roşa, fata tatălui meu dinaintea căsătoriei, care venise să petreacă un timp cu familia ei necunoscută. A mai venit cu acelaşi prilej şi alt fiu al tatălui meu, Abelardo, un croitor priceput care şi-a instalat atelierul pe o latură a pieţei mari şi care mi-a fost maestru într-ale vieţii pe vremea pubertăţii mele.

Casa nouă şi de curînd mobilată avea un aer de sărbă­toare şi un frate nou: Jaime, născut în mai, sub semnul be­nefic al Gemenilor, şi pe deasupra la şase luni. N-am ştiut pînă am ajuns acasă, căci părinţii păreau hotărîţi să modereze

202

G A B R t E L

G A R C I A

M Ă R Q U E Z

A trăi pentru a-ţi povesti viaţă

203 naşterile anuale, dar mama s-a grăbit să-mi explice că bebe­luşul era un prinos adus Sfintei Rita pentru prosperitatea care intrase în casă. Părea întinerită şi veselă, şi cînta mai mult ca oricînd, iar tata plutea într-un aer de bună dispo­ziţie, cu cabinetul arhiplin şi farmacia bine aprovizionată, mai ales duminicile cînd veneau pacienţii de la poalele munţilor vecini. Nu ştiu dacă a aflat vreodată că afluenţa aceea se datora într-adevăr faimei lui de mare tămăduitor, deşi oamenii de la ţară nu i-o atribuiau virtuţilor home­opatice ale bulgăraşilor lui de zahăr şi apelor miraculoase, ci iscusinţei sale de vrăjitor.

Sucre îmi apărea mai frumos decît mi-l aminteam şi da­torită tradiţiei conform căreia, la sărbătorile de Crăciun, tîrgul se împărţea în cele două mari cartiere ale sale: Zulia, la sud, şi Congoveo, la nord. In afară de alte întreceri mai puţin importante, se ţinea un concurs de care alegorice care reprezentau în turniruri artistice rivalitatea istorică a cartierelor. In Noaptea de Ajun, în sfirşit, locuitorii se adunau în piaţa principală, în toiul unor dispute aprinse, iar publicul hotăra care din cele două cartiere era învingă­torul anului.

Carmen Roşa a contribuit de la venirea ei la o nouă strălucire a Crăciunului. Era modernă şi cochetă, şi a ajuns regina balurilor cu o suită de pretendenţi zgomotoşi. Mama, atît de geloasă cu fetele ei, nu era şi cu ea, dimpotrivă, îi uşura idilele care au introdus o notă insolită în casă. A fost o legătură de complicitate, cum n-a avut-o niciodată cu propriile fete. La rîndul lui, Abelardo şi-a organizat viaţa în alt mod, într-un atelier care consta dintr-o singură încă­pere împărţită de un paravan. Ca şi croitor i-a mers bine, dar nu chiar atît de bine cum i-a mers cu neastîmpărul de armăsar, căci petrecea mai multă vreme bine acompaniat

204

G a b r r e l

G A R C 1 A

M Ă R Q U E Z

în pat, în spatele paravanului, decît singur şi plictisit la ma­şina de cusut.

A

In vacanţa aceea tatei i s-a năzărit ciudata idee de a mă pregăti pentru afaceri. „Pentru orice eventualitate", m-a prevenit. Mai întîi m-a învăţat cum să încasez la domiciliu datoriile făcute la farmacie. Intr-o zi m-a trimis să încasez mai multe de la „La Hora", un bordel fără prejudecăţi din împrejurimi.

Am intrat pe uşa întredeschisă a unei camere ce dădea în stradă şi am văzut-o pe una dintre femeile casei făcîndu-şi siesta într-un pat de campanie, desculţă şi într-un combine­zon ce nu reuşea să-i acopere coapsele, înainte de a apuca să-i vorbesc s-a aşezat în capul oaselor, m-a privit adormită şi m-a întrebat ce pofteam. I-am spus că aduceam un mesaj de la tata pentru don Eligio Molina, proprietarul. Dar, în foc să mă îndrume să-l găsesc, mi-a poruncit să intru şi să pun drugul la uşă şi mi-a făcut cu arătătorul un semn care mi-a spus totul:

- Vino aici.

M-am dus şi, pe măsură ce mă apropiam, respiraţia ei gîfiitoare umplea încetul cu încetul camera precum vuietul unui rîu, pînă cînd a putut să mă prindă de braţ cu mîna dreaptă şi mi-a strecurat stînga înăuntrul şliţului. Am simţit o groază desfătătoare.

- Aşadar, tu eşti băiatul doctorului cu bulgăraşii, îmi spuse, în vreme ce mă pipăia pe dinăuntrul pantalonilor cu cinci degete agile pe care le simţeam de parc-ar fi fost zece. Mi-a dat jos pantalonii fără a înceta să-mi murmure cuvinte fierbinţi în ureche, şi-a scos combinezonul peste cap şi s-a întins pe spate în pat, numai cu chiloţii cu flori roşii.

- Pe ăştia ai să mi-i scoţi tu, mi-a zis. E datoria ta de bărbat.

205Am tras de elastic, dar din pricina grabei n-am putut să-i scot şi a trebuit să mă ajute cu picioarele bine întinse şi cu o mişcare rapidă de înotătoare. Apoi m-a ridicat în sus de subsuori şi m-a pus peste ea în maniera pedagogică a misionarului. Restul l-a făcut singură, pînă cînd am murit peste ea, alunecînd în zeama coapselor ei de iapă tînără.

S-a odihnit în linişte, pe o parte, privindu-mă ţintă în ochi, iar eu i-am susţinut privirea cu iluzia de a începe din nou, de data asta fără teamă şi pe îndelete. Pe neaşteptate, mi-a spus că nu-mi lua cei doi pesos pentru serviciul făcut, fiindcă nu venisem pentru asta. Apoi s-a întins pe spate şi mi-a cercetat faţa.

- Pe deasupra, mi-a zis, eşti fratele cuminte al lui Luis Enrique, nu-i aşa? Aveţi aceeaşi voce.

Am avut naivitatea s-o întreb cum de îl cunoştea.

- Nu fi prost, a rîs ea. Doar am aici şi o pereche de chi­loţi de-ai lui pe care a trebuit să-i spăl ultima dată.

Mi s-a părut o exagerare avînd în vedere vîrsta fratelui meu, dar cînd mi-a arătat-o mi-am dat seama că era adevă­rat. Apoi a sărit goală din pat cu o graţie de balet şi, pe cînd se îmbrăca, mi-a explicat că la prima uşă pe stînga era don Eligio Molina. In sfirşit, m-a întrebat:

- A fost prima oară, nu-i aşa?

^A

îmi tresări inima.

- Da' de unde, am minţit-o, e cam a şaptea.

- Oricum, zise ea cu ironie, ar trebui să-i spui fratelui tău să te mai înveţe un pic.

începutul acela mi-a dat aripi. Vacanţa era din decembrie pînă în februarie şi m-am întrebat de cîte ori trebuia să fac rost de doi pesos ca să mă întorc la ea. Fratele meu Luis Enrique, care era deja un veteran în ale trupului, se prăpădea

de rîs că un băiat de vîrsta noastră trebuia să plătească pen­tru ceva ce se făcea în doi, spre fericirea amîndurora.

Potrivit spiritului feudal din La Mojana, moşierii din partea locului se bucurau de dreptul de a le dezvirgina pe fecioarele de pe feuda lor şi, după cîteva nopţi de folosire brutală, le părăseau în voia sorţii. Aveam de ales dintre cele care ieşeau să ne agate în piaţă după ce se termina dansul. Insă chiar şi în vacanţa aceea îmi inspirau aceeaşi teamă ca telefonul şi le vedeam trecînd ca umbra norilor pe apă. N-aveam o clipă de linişte din pricina tristeţii pe care mi-a lăsat-o în trup prima mea aventură întîmplă-toare. Nici astăzi nu cred că ar fi exagerat s-o consider cauza stării de spirit lamentabile cu care m-am întors la colegiu, obsedat de o aberaţie genială a poetului din Bogota, don Jose Manuel Marroquin, care înnebunea auditoriul încă de la prima strofă:

„Acum cînd lîinii catră şi cînd cîncoşii cotă, acum cînd zorind veştile clat bopote în zare: şi cînd răgarii mag şi cisările păripesc, şi cînd flaznicii puieră şi gorcii puiţă, şi cînd saurora caldă vaste impuri de caur lerle pichide verşi precum macrimile lele şi fremurînd de trig, dar cu finima-n lăcări sub terestrele fale vin să îmi plîng amarul."

Nu numai că stîrneam haos pe unde treceam recitînd versurile interminabile ale poemului, dar am mai şi învăţat să vorbesc curgător, precum un locuitor născut cine ştie pe unde. Mi se întîmpla adesea: dădeam un răspuns la întîm-plare, dar mai întotdeauna era ceva atît de ciudat sau amu­zant, încît profesorii o scăldau. Cineva trebuie să se fi îngrijorat din pricina sănătăţii mele mintale, cînd am dat la

206 G A B R I E L

G A R C l A

M A R Q U E Z

207*9-*"

un examen un răspuns corect, dar de nedesluşit la prima vedere. Nu-mi amintesc să fi fost un strop de rea-credinţă în glumele acelea ieftine care îi amuzau pe toţi.

Mi-a atras atenţia faptul că preoţii îmi vorbeau de parcă mi-aş fi pierdut minţile, iar eu le ţineam isonul. Alt motiv de îngrijorare a fost că am născocit parodii după corale sacre, folosind cuvinte păgîne, pe care din fericire nu le-a înţeles nimeni, îndrumătorul meu, de comun acord cu părinţii, m-a dus la un specialist care mi-a făcut un examen istovitor, dar foarte distractiv, pentru că avea nu numai o minte ageră, ci şi o simpatie personală şi o metodă de-a drep­tul irezistibile. M-a pus să citesc un panou cu fraze încîlcite pe care eu trebuia să le descurc. Am făcut-o cu atîta entuzi­asm, încît medicul n-a rezistat tentaţiei de a se amesteca în jocul meu şi ni s-au năzărit probe atît de ingenioase, încît şi le-a notat ca să le introducă în chestionarele lui viitoare. La capătul unei cercetări minuţioase a deprinderilor mele m-a întrebat cît de des mă masturbam. I-am dat primul răs­puns care mi-a trecut prin cap: niciodată nu îndrăznisem s-o fac. Nu m-a crezut, dar mi-a comentat parcă în treacăt că teama e un factor negativ pentru sănătatea sexuală şi lipsa lui de încredere mi s-a părut mai degrabă o incitare. Mi-a lăsat impresia unui om extraordinar, pe care am vrut să-l văd, adult fiind, cînd eram gazetar la El Heraldo, pentru a-mi povesti în particular concluziile la care ajunsese după exa­minarea mea, dar tot ce-am aflat a fost că se stabilise în Statele Unite de ani de zile. Unul dintre foştii lui colegi a fost mai explicit şi mi-a spus cu multă sinceritate că nu era de mirare că se afla într-un ospiciu din Chicago, fiindcă veşnic i s-a părut mai nebun decît pacienţii lui.

Diagnosticul a fost o epuizare nervoasă agravată de cititul după ce mîncam. Mi-a recomandat odihnă totală de

două ore în timpul digestiei şi o activitate fizică mai in­tensă decît sporturile de rigoare. Mă surprinde şi acum se­riozitatea cu care părinţii şi profesorii mei i-au ascultat recomandările. Mi-am reglementat lecturile şi nu doar o dată mi-au confiscat cartea cînd m-au găsit citind în clasă pe sub pupitru. M-au scutit de materiile dificile şi m-au obligat să am mai multă activitate fizică preţ de cîteva cea­suri pe zi. Astfel, pe cînd ceilalţi erau la ore, eu jucam bas­chet singur în curte, aruncînd mingea aiurea şi recitind pe de rost. Colegii mei de clasă s-au împărţit din primul mo­ment: cei care de fapt credeau că fusesem nebun dintot-deauna, cei care socoteau că fac pe nebunul ca să mă bucur de viaţă şi cei care au continuat să se poarte cu mine ca şi cînd adevăraţii nebuni erau profesorii. De atunci datează versiunea că am fost dat afară din colegiu pentru că am aruncat cu o călimară în profesorul de matematică în vre­me ce scria pe tablă exerciţii cu regula de trei. Din fericire, tata a înţeles toată povestea cît se poate de simplu şi a hotărît să mă întorc acasă fără să termin anul şi fără să-l mai fac să prăpădească timp şi bani cu o afecţiune ce nu putea fi decît hepatică.

Pentru fratele meu Abelardo, în schimb, nu existau probleme de viaţă care să nu se rezolve în pat. Pe cînd suro­rile se purtau cu mine pline de compasiune, el m-a învăţat reţeta magică de cum m-a văzut intrînd la el în atelier:

- Ce-ţi lipseşte ţie e să-ţi faci de cap vîrtos.

A luat toată treaba atît de în serios, că mai în fiecare zi se ducea o jumătate de oră la sala de biliard din colţul străzii şi mă lăsa în spatele paravanului din croitorie cu prietene de-ale lui de toate soiurile, nicicînd cu aceeaşi. A fost o peri­oadă de excese creative, ce au părut să confirme diagnosticul

208

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q U E Z

209clinic al lui Abelardo, căci anul următor m-am întors la colegiu în toate minţile.

N-am să uit niciodată bucuria cu care am fost primit înapoi la colegiul „San Jose" şi admiraţia cu care au omagiat bulgăraşii tatălui meu. De data asta nu m-am mai dus să stau la soţii Valdeblânquez, care nu mai încăpeau în casă, căci li se născuse al doilea copil, ci acasă la don Eliecer Garcia, un frate al bunicii din partea tatălui, renumit pen­tru bunătatea şi cinstea lui. A lucrat la o bancă pînă la vîrsta pensionării şi cel mai tare m-a emoţionat pasiunea lui eternă pentru limba engleză. A studiat-o de-a lungul vieţii, din zorii zilei şi pînă noaptea foarte tîrziu, prin exerciţii cîntate cu o voce foarte bună şi cu un accent corect, cît i-a îngăduit vîrsta. In zilele de sărbătoare se ducea în port să vîneze turişti ca să stea de vorbă cu ei şi a ajuns să stăpînească engleza la fel de bine cum a stăpînit dintotdeauna spaniola, dar timiditatea l-a împiedicat s-o vorbească, mai ales cu cine­va cunoscut. Cei trei băieţi ai lui, toţi mai mari decît mine, şi fata lui, Valentina, nu l-au putut auzi niciodată.

Prin Valentina - care a fost marea mea prietenă şi o cititoare inspirată - am descoperit existenţa mişcării „Nisip şi Cer", creată de un grup de poeţi tineri care îşi propu­seseră să reînnoiască poezia de pe coasta Caraibilor după exemplul strălucit al lui Pablo Neruda. De fapt, era o re­plică locală a grupului „Piatră şi Cer" care domnea în anii aceia prin cafenelele cu poeţi din Bogota şi prin supli­mentele literare conduse de Eduardo Carranza, aflat în umbra spaniolului Juan Ramon Jimenez, cu hotărîrea salu­tară de a şterge de pe faţa pămîntului frunzele moarte ale secolului al XlX-lea. Nu erau mai mulţi de o jumătate de duzină, abia ieşiţi din adolescenţă, dar năvăliseră cu atîta

forţă în suplimentele literare de pe coastă, că au început să fie văzuţi ca o mare promisiune artistică.

Conducătorul grupului „Nisip şi Cer" se numea Cesar Augusto del Văile, de vreo douăzeci şi doi de ani, care-şi extinsese avîntul înnoitor nu numai asupra temelor şi sen­timentelor, ci şi asupra ortografiei şi regulilor gramaticale ale poemelor lui. Puriştilor li se părea un eretic, acade-miştilor li se părea un prost, iar clasicilor li se părea un exaltat. Totuşi, adevărul e că dincolo de militantismul său contagios - ca Neruda - era un romantic incorigibil.

Verişoara mea Valentina m-a dus într-o duminică acasă la Cesar, care locuia cu părinţii, în cartierul San Roque, cel mai petrecăreţ din oraş. Bine legat, negricios şi slab, avea dinţi mari de iepure şi părul răvăşit ca poeţii din vremea sa. Şi, mai cu seamă, era chefliu şi muieratic. Modesta lui casă era tapisată cu cărţi, de nu mai încăpea nici una. Tatăl lui era un om serios şi mai curînd trist, cu un aer de func­ţionar la pensie, şi părea mîhnit din pricina vocaţiei sterpe a feciorului. Mama lui m-a primit cu oarecare milă, ca pe un alt fiu suferind de acelaşi beteşug care o făcuse să plîngă atît de amarnic pentru copilul ei.

Casa aceea a fost pentru mine revelaţia unei lumi pe care o intuiam poate la cei paisprezece ani ai mei, dar niciodată nu-mi imaginasem pînă la ce punct. Din acea pri­mă zi am devenit vizitatorul cel mai asiduu şi-i răpeam atîta timp poetului, că nici astăzi nu-mi dau seama cum de mă putea suporta. Am ajuns să cred că mă folosea pentru a-şi pune în practică teoriile literare, poate arbitrarii, dar strălucite, avînd un interlocutor uluit, însă inofensiv, îmi împrumuta cărţi ale unor poeţi de care nu auzisem nicio­dată şi pe care le comentam cu el fără să fiu nici pe departe conştient de îndrăzneala mea. Mai ales în privinţa lui

210

G a b r i e l

G A R C

M Ă R Q U E Z

211Neruda, al cărui Poem Douăzeci l-am învăţat pe de rost, ca să-l scot din fire pe vreun iezuit care nu cutreiera meleagurile acestea ale poeziei. In zilele acelea era mare efervescenţă în mediile culturale datorită unui poem de Meira Delmar", dedi­cat oraşului Cartagena de Indias, care a făcut deliciile întregii prese de pe coastă. Atît de extraordinară a fost măiestria dicţiunii şi a vocii cu care mi l-a citit Cesar del Văile, încît l-am învăţat pe dinafară chiar de la a doua lectură.

Adesea nu puteam sta de vorbă, fiindcă Cesar era ocu­pat cu scrisul, în felul lui. Umbla prin casă şi pe coridoare parcă dus pe altă lume şi tot la două sau trei minute trecea prin faţa mea ca un somnambul şi brusc se aşeza la maşină, scria un vers, un cuvînt, punea punct şi virgulă poate şi iar se apuca să umble. Eu eram numai ochi, tulburat de emoţia celestă de a fi pe cale să descopăr unicul şi tainicul mod de a scrie poezie. Aşa s-au petrecut lucrurile în anii cît am fost la Colegiul „San Jose", care mi-au dat un temei spre a-mi putea slobozi spiriduşii. Ultima veste despre poetul acela de neuitat a fost o telegramă primită de la Bogota, după doi ani, în care Valentina nu-mi scrisese decît trei cuvinte pe care însă n-a avut inima să le semneze: „A murit Cesar".

Primul meu sentiment într-o Barranquilla fără părinţi a fost acela al libertăţii de a face tot ce pofteam. Aveam prie­teni pe care-i vedeam în afara colegiului. Printre aceştia, Alvaro del Toro - care era vocea a doua la recitările din recreaţii - şi clanul fraţilor Arteta - cu care o întindeam de obicei pe la librării şi la cinema. Căci singura restricţie ce mi-a fost impusă acasă la unchiul Eliecer, pentru ca acesta să-şi manifeste responsabilitatea, a fost să nu mă întorc mai tîrziu de opt seara.

Intr-o zi cînd îl aşteptam pe Cesar del Văile citind în salon la el acasă, a venit să-l caute o femeie surprinzătoare.

Se numea Martina Fonseca şi era o albă turnată, într-un tipar de mulatră, deşteaptă şi independentă, care putea fi foarte bine amanta poetului. Preţ de două sau trei ceasuri am trăit din plin plăcerea de a sta de vorbă cu ea, pînă cînd Cesar s-a întors acasă şi au plecat împreună fără să spună unde. N-am mai ştiut nimic de ea pînă în miercurea Păre-similor din acel an, cînd am ieşit de la slujba de sărbătoare şi am întîlnit-o aşteptîndu-mă pe o bancă în parc. Am crezut că era o nălucă. Avea o rochie de in brodată care-i rafina frumuseţea, un şirag de mărgele-fantezie şi o floare ca o flacără vie la decolteu. Insă cel mai mult preţuiesc acum, în amintire, modul în care m-a poftit la ea acasă fără cel mai mic indiciu de premeditare, dacă nu luăm în seamă semnul sfint al crucii de cenuşă pe care o aveam amîndoi pe frunte. Bărbatul ei, pilot pe un vas de pe fluviul Magdalena, era plecat pentru douăsprezece zile. De ce să fie ciudat că soţia lui mă invita într-o sîmbătă oarecare la o ceaşcă de cioco­lată cu prăjituri? Numai că ritualul s-a repetat tot restul anului cînd soţul era în cursă şi mereu de la patru la şapte, adică atît cît ţinea programul pentru tineret de la cine­matograful „Rex", care-mi servea drept pretext acasă, la unchiul Eliecer.

Specialitatea ei era să-i pregătească pentru examenele de grad pe învăţătorii de şcoală primară. Pe cei mai buni din­tre ei îi invita în orele ei libere la o ceaşcă de ciocolată cu prăjituri, aşa încît noul elev de sîmbătă n-a bătut nimănui la ochi. A fost cu totul surprinzător firescul acelei iubiri secrete care a ars cu vîlvătăi nebune din martie pînă în noiembrie. După primele două sîmbete am crezut că nu mai puteam îndura dorinţa aprigă de a fi cu ea tot timpul.

Eram la adăpost de orice risc, fiindcă bărbatul ei îşi anunţa sosirea în oraş cu sunete încifrate de sirenă pentru

212

G A B R I E L

G A R C I A

M Ă E Q U E Z

213ca ea să ştie că intra în port. Aşa s-a întîmplat în a treia sîmbătă a iubirii noastre, cînd eram în pat şi s-a auzit sirena undeva departe. Ea şi-a încordat auzul.

- Stai liniştit, mi-a spus, şi a aşteptat încă două semnale. N-a sărit din pat, cum mă aşteptam din pricina propriei frici, ci a continuat netulburată: Ne mai rămîn încă peste trei ceasuri de viaţă.

Ea mi-l descrisese drept „o namilă de negru de doi me­tri şi ceva, cu o sculă de tunar". Am fost pe punctul de a încălca regulile jocului, căci gelozia mi-a înfipt o gheară în inimă: voiam să-l omor, nici mai mult, nici mai puţin. Chibzuinţă ei matură a găsit soluţia şi de atunci m-a dus de căpăstru printre capcanele vieţii reale ca pe un pui de lup cu blăniţă de miel.

Mergeam foarte prost cu colegiul şi nu voiam s-o recu­nosc, dar Martina a înţeles calvarul meu cu învăţătura. A fost surprinsă de infantilismul meu de a chiuli de la ore făcîndu-i pe plac demonului unei irezistibile dorinţe de viaţă.

- Fireşte, i-am spus. Dacă patul ăsta ar fi colegiul şi tu ai fi profesoara, eu aş fi premiantul nu numai din clasă, ci din toată şcoala.

Ea a luat-o ca un exemplu bine ales.

- Tocmai asta o să şi facem, mi-a zis.

îşi asumă sarcina reabilitării mele, fără prea multe sacri­ficii şi cu un orar fix, ajutîndu-mă să-mi fac lecţiile şi să mă pregătesc pentru săptămîna viitoare printre zbenguieli în pat şi mustrări de mamă. Dacă nu-mi făceam temele bine şi la timp, mă pedepsea interzicîndu-mi o sîmbătă pentru trei greşeli. N-am trecut niciodată de două. Schimbarea mea a început să se observe la colegiu.

De fapt, m-a învăţat o formulă infailibilă care din nefe­ricire mi-a folosit numai în ultima clasă de liceu: dacă eram
atent la ore şi-mi făceam lecţiile eu însumi, fără să le co­piez de pe La colegi, puteam lua note mari şi citi după pofta inimii în timpul liber, ducîndu-mi mai departe viaţa per­sonală, fără nopţi istovitoare în care să nu dorm şi fără te­meri zadarnice. Graţie acelei reţete magice am fost primul din promoţia anului 1942, cu medalie de excelenţă şi men­ţiuni onorifice de toate felurile. Dar recunoştinţa confiden­ţială au primit-o doctorii pentru cît de bine mă vindecaseră de nebunie. La serbare mi-am dat seama că emoţia cu care mulţumisem în anii dinainte pentru laudele cîştigate prin merite ce nu erau ale mele avea o doză nesuferită de ci­nism. In ultimul an, cînd au fost meritate, mi s-a părut potrivit să nu mulţumesc deloc. Dar am răspuns din toată inima cu poemul Circul, de Guillermo Valencia, pe care l-am recitat la sfirşit, în întregime fără sufleor, mai speriat decît un creştin în faţa leilor.

In vacanţa acelui an fericit plănuisem să merg s-o văd pe bunica Tranquilina la Aracataca, însă a trebuit să vină urgent ea însăşi la Barranquilla ca să se opereze de catarac­tă. Bucuria de a o vedea iar a fost întregită de cea pe care mi-a făcut-o ea însăşi, dăruindu-mi dicţionarul bunicului. Niciodată n-a fost conştientă că îşi pierdea vederea sau n-a vrut s-o mărturisească, pînă cînd n-a mai putut să se mişte din camera ei. Operaţia făcută la Spitalul de Caritate a fost rapidă şi cu un pronostic bun. Cînd i-au scos bandajele, stmd în capul oaselor pe pat, şi-a deschis ochii strălucind de noua-i tinereţe, s-a luminat la faţă şi şi-a rezumat bucu­ria într-un singur cuvînt:

-Văd.

Chirurgul a dorit să-i precizeze ce anume vedea şi ea a măturat camera cu noua privire şi a înşirat fiecare lucru cu o exactitate admirabilă. Medicul a rămas fără suflare, căci

214

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q U E Z

215numai eu ştiam că lucrurile înşirate de bunica nu erau cele din camera de spital, ci acelea din dormitorul său din Ara-cataca, pe care şi le amintea pe de rost şi în ordine. Nu şi-a mai recăpătat vederea nicicînd.

Părinţii mei au insistat să-mi petrec vacanţa cu ei la Sucre şi s-o iau cu mine pe bunica. Mult mai îmbătrînită decît se cuvenea din pricina vîrstei şi cu mintea în derivă, i se rafinase frumuseţea vocii şi cînta mai mult şi mai inspi­rată ca oricînd. Mama s-a ocupat să fie bine îngrijită, curată şi dichisită ca o păpuşă enormă. Era limpede că-şi dădea seama de lumea din jur, dar o raporta la trecut. Mai ales programele de radio, care trezeau în ea un interes copilă­resc. Recunoştea vocile diferiţilor crainici pe care-i identi­fica drept prieteni din tinereţea ei de la Riohacha, fiindcă niciodată n-a avut un aparat de radio acasă la Aracataca. Dezminţea sau critica unele comentarii ale crainicilor, dis­cuta cu ei subiectele cele mai diferite sau le reproşa orice greşeală gramaticală, de parcă s-ar fi aflat lîngă patul ei în carne şi oase, şi se împotrivea să fie primenită pînă nu-şi lua rămas-bun de la ei. Atunci le răspundea cu aleasa-i edu­caţie neştirbită:

- Să aveţi parte de o noapte bună, domnilor!

Multe mistere legate de lucruri pierdute, de taine păs­trate sau de subiecte interzise s-au lămurit din monoloa­gele ei: cine a luat, ascunzînd-o într-un cufăr, pompa de apă care a dispărut din casa de la Aracataca, cine fusese în realitate tatăl Matildei Salmona, ai cărei fraţi l-au confun­dat cu altul şi s-au răzbunat, împuşcîndu-l.

Cea dintîi vacanţă a mea la Sucre n-a fost uşoară şi pen­tru că eram departe de Martina Fonseca, dar n-a existat nici o posibilitate, oricît de mică, să vină cu mine. Ideea de a n-o vedea timp de două luni mi se păruse pur şi simplu