Universitatea “ babeş-bolyai” cluj napoca

EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ

Complexitatea crescândă a infăptuirii actului de justiţie determină tot mai frecvent concursul unor specialişti, chiar şi atunci când organul judiciar are unele cunoştiinţe din domeniul respectiv, fiind însă necesară o părere fundamentată pe temeinice constatări cu caracter ştiinţific.

"Numărul specialiştilor la care se apelează pentru lămurirea unor probleme cu semnficaţie juridică intr o cauză este foarte larg, practic neexistând domeniu al cunoaşterii umane care să nu fie implicat, mai mult sau mai puţin în această activitate."¹⁸ Cea mai mare parte a constatărilor şi expertizelor dispuse de organele judiciare sunt din domeniul criminalisticii şi al medicinei legale, dată fiind cuprinderea deosebit de largă a acestor două ştiinte. Rezultatele cercetarilor intreprinse de către specialist, expert, medic legist, iau forma unui raport de constatare sau de expertiză, având formulate la final anumite concluzii. Acest material este inclus în dosarul cauzei ca mijloc de proba, realizând o explicare a elementelor asupra carora s a cerut parerea specialistilor, făcând  o accesibilă şi nespecialiştilor.

Deoarece practica impune examinarea unor situatii tot mai complexe, de interpretare şi examinare multi disciplinară, aderăm la opinia ca expertizele pot fi şi expertize complexe medico legale şi criminalistice, ideea expertizei complexe fiind susţinută încă din anul 1978 de către Lucian Ionescu¹⁹. Administarea unor expertize complexe poate fi de exemplu ordonată intr o cauzş în care trebuie să se stabilescă, faţă de aspectul improşcărilor de sânge de pe pereţi, direcţia loviturilor şi poziţia victimei într  un spaţiu limitat.

Constatarea tehnico stiintifică

Constatarea tehnico-ştiinţifică este un mijloc ştiintific de probă specific legislaţiei procesuale penale romanesti, nefiind cunoscut sub această denumire în alte legislaţii. Ea se efectuează atunci când exista pericolul de dispariţie, modificare sau alterare a unor probe, situaţii de fapt, etc. fiind necesară în acelaşi timp lămurirea de urgenţă a anumitor imprejurări ale cauzei, iar pentru clarificarea acestora este necesară opinia unui specialist.

Ea constituie deci o activitate de interpretare şi valorificare ştiinţifică imediată a urmelor , a mijloacelor materiale de proba şi imprejurarilor de fapt, in vederea identificarii autorului faptei şi obiectelor folosite la săvârşrea i faptei. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică este mult mai restrânsă decât expertiza criminalistică , fiind dispusă doar atunci când urgenţa anchetei nu permite ordonarea unei expertize.

Constatarea tehnico ştiinţifică se poate dispune din oficiu, sau la cererea părţilor, fiind efectuata de către specialisti criminalisti sau tehnicieni ce functioneaza în cadrul ori pe lângă institutia de care apartine organul de urmarire penala. Efectuarea constatarii tehnico stiintifice de către anumiti specialistii criminalistii, nu inseamna şi insusirea de către aceştia a atributiilor de organ de ancheta, asigurându se pe acesta cale obiectivitatea şi corectitudinea cercetarilor.

Conform prevederilor art. 116C. proc. pen. constatarea tehnico-ştiinţifică se poate dispune numai în cursul urmaririi penale, putând fi dispusă de instanta de judecată în cazul refacerii sau completării urmăririi penale.

Expertiza criminalistica

Cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de "expertiza de identificare judiciara” şi constituind un mijloc de probă valoros, expertiza criminalistica este oactivitate de cercetare ştiinţifică a urmelor şi altor mijloace materiale de probă în scopul identificarii persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substantelor sau fenomenelor, al determinării anumitor insuşiri ori schimbări intervenite în conţinutul , structura, forma, ori aspectul lor.

Expertiza poate fi dispusa din oficiu, sau la cerere, atunci cănd, pentru lămurirea unor fapte sau imprejurari ale cauzei, sunt necesare cunostintele, opiniile unor experti. Conform art. 117C. Proc. pen. , in ipoteza săvârşirii unor fapte de omor doesebit de grav, sau când exista indoieli cu privire la starea psihica a invinuitului sau inculpatului, expertiza psihiatrica este obligatorie.

Expertiza se poate efectua numai după punerea în miscare a actiunii penale şi la efectuarea ei pot participa (spre deosebire de situatiile de constatare tehnico stiintifica ) şi experti numiti (recomandati ) la cererea părtilor.

Cu privire la efectuarea unei expertize criminalistice numai după punerea în miscare a actiunii penale, consideram cel putin discutabila aceasta problema de oarece, chiar în faza anterioara punerii în miscare a actiunii penale, intr o cauza de fals , când se pune problema de a stabili dintre mai multi banuiti autorul scrisului(falsului)in litigiu, este oare posibil sa se recurga doar la o constatare criminalistica tehnico stiintifica, dat fiind gradul superior de profunzime ştiinţifică al expertizelor.

Opinăm deci ca, date fiind Situatiile practice ivite în cercetarea cauzelor penale concrete ar trebui revizuită aceasta reglementare.

Faptul ca intre cele doua mijloace de proba exista asemănări (situate însă numai în plan tehnic criminalistic), nu conduce (sau mai exact, nu ar trebui sa conducă) la concluzia ca una ar putea inlocui pe celalta. Asa cum eronat, dar foarte des procedeaza unii specialişti de la serviciile criminalistice ale poliţiei, constatările tehnico stiintifice sunt denumite şi expertize criminalistice, iar specialistul semnează ca "Expert". Aşa cum aprecia şi prof. Emilian Stancu "Dacă , pentru sublinierea calităţii ştiinţifice a examinării se dă o altă denumire, atunci se impune sa fie avute în vedere toate elementele care decurg din aceasta modificare (subl. ns. S, A. ) (desi legal este imposibil), cum ar fi , de pilda, acceptarea prezenţei unui expert solicitat de părţi. Deaceea, constatarile tehnico  stiintifice efectuate de către experti ai organelor de cercetare penala nu pot fi incluse în categoria expertizelor criminalistice, in accepţiunea lor procesual penala"²⁰

Introducerea prevederilor O.G. 75 din 2000 care oferă părţilor posibilitatea de a avea un expert consultant alături de expertul oficial, care să le reprezinte în faza de efectuare a expertizei, este un pas înainte, depinzând doar de calitatea pregătirii şi de probitatea profesională a acestora modul în care se manifestă activ . Deşi modul în care este reglementată particiaprea expertilor consultanti la realizarea expertizei este oarecum restrâns, instarând mai degrabă un sistem de expertiză supravegheată decât de expertiză contradictire.

Pregatirea şi dispunerea expertizei criminalistice şi a constatării tehnico ştiinţifice

O primă problemă ce se cere a fi avută în vedere este cea a aprecierii oportunităţii dispunerii examinării de specialitate. In sarcina organului care va solicita lucrarea cade şi stabilirea obiectului expertizei ( constatării ), aprecierea importanţei, formularea corectă şi clară a intrebărilor ( problemelor ) la care vor trebui să răspundă specialiştii sau experţii.

Aprecierea oportunităţii dispunerii presupune studierea şi însuşirea materialului asupra căruia urmeaza a se dispune lucrarea, încât să nu se întârzie efetuarea unei expertize necesare soluţiei în cauza. In mod greşit, unele organe judiciare admit şi cereri de noi expertize, sau de expertize lărgite în situaţii în care printr o lucrare anterioară s au adus toate lămuririle de specialitate ce erau necesare. Cererile respective sunt uneori doar mijloace de tergiversare a soluţiei. De exemplu, deşi autorul unei semnături a fost identificat cu certitudine încă din faza constatării tehnico-ştiinţifice efectuată de organul de poliţie, iar această constatare este confirmată de expertiza criminalistica efectuată la Laboratorul interjudetean de expertize criminalistice competent teritorial, se cere o nouă expertiza ( denumita in mod impropriu contra-expertiza)la Institutul Naţional de Expertize Criminalistice.

Atât dispunerea tardivă, cât şi dispunerea prematură a unei expertize pot avea consecinţe negative asupra anchetei, ele putând determina fie degradarea materialului în litigiu, fie insuficienţa materialului de examinare.

Stabilirea obiectului expertizei şi formularea clară a intrebarilor sunt de asemenea extrem de importante. Adeseori se cere, in cadrul unor expertize balistico judiciare, să se pronunte expertul dacă arma prezentata este armă de foc. Ori, chemarea expertului nu este de a se pronunta cu privire la probleme de dprept, ci doar la fapte ori imprejurari ale cauzei. Astfel, expertul va putea preciza dacă arma în litigiu este o arma de foc atipica, militara, de vanatoare, etc. , şi dacă ea functioneaza pe principiul armelor de foc , dar incadrarea legala, este sarcina organului judiciar.

Intrebarile pe care trebuie sa le lamureasca expertiza sunt în general supuse necesitatii de claritate, indi când cu precizie obiectul scop, caracteristicile vizate. Din pacate, in practica, multe instante formuleaza neclar, superficial intrebarile. De exemplu:sa se stabilleasca dacă actul în litigiu a fost semnat de către titular. Ori actul în litigiu nu a fost identificat , sau pe actul respectiv sunt mai multe semnaturi, unele indescifrabile. ceea ce face ca expertul sa trebuiasca sa  si asume şi rolul de a clarifica ce a dorit sa afle instanta, faptul venind în contradictie cu rolul sau limitat, chiar dacă ar putea fi interpretata aceasta atitudine ca "rol activ al expertului".

Este la fel de adevarat ca uneori se intalnesc, în ciuda unor intrebari clare, precise şi raspunsuri ambiguii ale specialistilor . De exemplu intr o cauza unde s a cerut a se stabili dacă o anumita arma este arma de vanatoare sau militara, în urma constatarii stiintifice tehnice a organului de politie se preciza ca"arma în litigiu este arma de vanatoare, insă datorita calitatilor de tragere şi preciziei deosebite pe care le poseda poate fi incadrata în categoria armelor militare. " Asa cum vom vedea în alt capitol, clasificarea armelor se face în functie de destinatie, astfel ca aceasta concluzie continea cel putin o eroare, dacă nu chiar o informatie denaturată.

Efectuarea expertizei criminalistice

Procedand la efectuarea unei expertize criminalistice, expertul parcurge de regula urmatoarele etape²¹:

1. Studierea şi insusirea obiectului lucrarii este faza în care luand contact cu materialele trimise spre examinare expertul îşi stabileste genul de expertiza ce urmeaza a fi realizata, apreciaza dacă sub aspect cantitativ şi calitativ materialul primit este corespunzator, şi eventual cere completarea lui, De exemplu, actul în litigiu a fost trimis în copie electrostatica(xerox)dar practica şi teoria expertizei criminalistice impun realizarea expertizei actelor numai cu examinarea actului original. Uneori, materialul trimis pentru comparaţie este insuficient , sau nu prezinta suficiente garantii de autenticitate. Pot fi cerute şi lamuriri suplimentare de la organul judiciar, sau pot fi obtinute explicatii suplimentare, efectuate deplasari la faţa locului.

2. Examinarea separata a matarialului în litigiu şi a celui de comparaţie, permite sesizarea particularitatilor şi elementelor caracteristice. Se creaza în aceasta faza o baza de informatii de natura a permite stabilirea identitatii sau neidentităţii. Se vor fixa prin intermediul fotografiilor de examinare şi a inregistrarilor video constatarile făcute, acestea urmand a fi utilizate în ilustrarea constatarilor şi concluziilor expertizei.

Pot fi utilizate modele de comparaţie, ca urme create în mod experimental, in scopul reproducerii unor urme asemanatore sau deosebite de cea aflata în litigiu. Se pot efectua trageri experimentale pentru colectarea proiectilelor de la armele suspecte, urme experimentale cu instrumente de spargere, etc.

Conditiile de realizare a unor urme pe cale experimentala trebuie sa fie aceleasi cu cele în care s a produs urma (fenomenul)in litigiu.

3. Examinarea comparativă am tratat o la partea dedicata identificarii criminalistice. Amintim însă din nou faptul ca ea cuprinde ca procedee de examinare confruntarea, examinarea continuitatii liniare şi suprapunerea imaginilor.

4. Demonstratia este faza în care expertul, in baza constatarilor făcute va invoca argumente din planul logicii, al criteriilor de demonstratie matematica, şi al ilustrarii vizuale pentru sustinerea afirmatiilor sale. Demonstratia se va referiatâtla elementele de identitate,câtşi la cele de neidentitate, iar în funcite de ponderea şi natura acestora va fi formulata.

4. Concluzia. Chestiunea concluziilor şi a fundamentarii acestora a fost, de asemenea, tratata în cadrul identificarii criminalistice.

Vom reaminti însă ca prin intermediul expertizei criminalistice sau al constatarilor tehnico stiintifice pot fi formulate urmatoarele concluzii:

1. Concluzii certe  care la randul lor pot fi de identificare (semnatura a fost executata de către: glontul extras din cadavrul . . . a fost tras cu arma seria... ,taieturile de pe tulpinile de pom prezentate au fost executate cu toporul ridicat ... )de excludere(semnatura în litigiu nu afost executata de către titularul ... ;impresiunile digitale ridicate de la faţa loclui furtului comis din . . . la data de. . . nu au fost create de către inculpatul. . . etc. ).

2, Concluzii de probabilitate formulate atunci când elementele de asemănare şi cele de deosebire sunt aproximativ egale. (actul a fost probabil semnat de către. . . ).

3. Concluzii de imposibilitate a stabilirii sunt formulate atunci când nu se poate aprecia nici măcar cu grad de probabilitate(“nu se poate stabili dacă actul în litigiu a fost redactat în anul 1931 sau în anul 1932” ).

Vom trata mai pe larg aceste aspecte la locul cuvenit.

Secţiunea 9. Sistemul serviciilor şi expertizelor criminalistice în România

Inainte de a trece la examinarea urmelor, a caracteristicilor şi rezultatelor pe care le pot oferi, credem necesar să facem o scurtă oprire asupra sistemului de servicii şi laboratoare specializate în activitatea de Criminalistica din ţara noastră .

Iată care ar fi acestea, pentru Ministerul de interne şi cel al Justiţiei.

1. 
   In sistemul Ministerul de Interne,
   

La unitatile de politie   orase   > exista ofiteri criminalişti care realizeaza cercetarea la faţa locului şi unele examinări şi constatari tehnico stiintifice.

La municipii şi judete   > servicii de criminalistica cu dotare mai complexă   > şi specialisti criminalisti (ofiteri, subofiteri), de asemenea, pentru constatari tehnico stiintifice.

  realizeaza lucrari de dactiloscopie, traseologie, examinare grafica, tehnica actelor, balistica, portrete robot (identificare, computer), s. a.

La nivel national   > Institutul de Criminalistica a I. G. P.   >indrituit sa realizeze expertize criminalistice  >are incadrati experti criminalisti > lucrari din domeniul dactiloscopiei, traseologiei (mai rar grafica), th. actelor, balistica, portrete robot, chimie, (droguri, s. a. ), bacnote, monede, sigilii .

2. în sistemul Ministerului Justitiei exista Institutul Naţional de Exp. Criminalistice   Bucuresti care are în subordine   >L. i. E. CLUJ, L. I. B. , L. I. E. C. Timişoara şi L. I. E. C. Iaşi cele două din urmă fiind infiinţate doar din 1998, respectiv 1999 cu razele lor de competenta teritoriala. Până la acea dată existau doar laboratorul centrul( devenit în 1998 INEC) şî laboratoarele interjudeţene de la Bucureşti şi Cluj.

Se realizează lucrări de expertiză criminalistică din domeniile traseologie, dactiloscopie, examinare grafica, tehnica actelor, balistica judiciară, expertiza chimica, bacnote, monede, şi gilografie, expertiza imaginilor fotografice şi inregistrărilor audio, expertiza vocii şi vorbirii. , .

Institutul Naţional ( I. N. E. C. )> realizeaza exp. largite pt. lucrarile realizate în prima faza de: Cluj, Bucuresti, Iaşi Timişoara. de asemenea expertize în explozii, incendii, expertiza. accidentelor auto, a inregistarilor audio, video.

Alaturi de aceste expertize criminalistice propriu zise se mai pot realiza  desi mai rar uzitate  expertize complexe medico legale şi criminalistice(exemplu mecanism traumatic  > heteropropulsie, accid. auto, s. a).

Nu exista un raport strict determinat de ierarhie intre constatarile tehnico stiintifice şi expertiza criminalistica decat în sensul competentei. Termenul  "contraexpertiza"  > eronat d. p. d. v. terminologic  > pt. ca de fapt se face "o noua expertiza" ( vezi L. Ionescu op. cit) cu un numar mai mare şi cu alti experti  > 3 şi respectiv consiliul celor patru sefi ai Laboratoarelor plus un director al INEC.
Secţiunea10. Consideraţii asupra limitelor subordonării pentru expertul criminalist desemnat pentru efectuarea expertizei
În cadrul sistemului procesual penal român activitatea de expertiză criminalistică se realizează prin intermediul laboratoarelor de expertiză criminalistică, experţii fiind desemnaţi de către şefii laboratoarelor să realizeze o anumită lucrare. “ Împrejurarea că expertiza criminalistică constituie o examinare de laborator , nu atribuie laboratorului de criminalistică calitatea de expert. ” ²²

Din punct de vedere procedural , expertul criminalist este persoana fizică ce posedă cunoştiinţele de specialitate specifice unui anumit domeniu, este angajat al unui anumit laborator criminalistic şi a fost desemnat ca atare pentru realizarea unei lucrări de expertiză criminalistică de către şeful laboratorului.

În anumite şi tuaţii, cum sunt cele de realizare a unei noi expertize criminalistice- numită impropriu “ contra expertiză”-, sau pentru cazurile unde numărul pieselor ce se cer a fi examinate este extrem de mare, se pot forma colective de experţi numite şi “ comîşi i de expertiză”). Cu toate că experţii îşi desfăşoară în aceste şi tuaţii activitatea în colectiv, răspunderea pentru calitatea şi obiectivitatea ştiinţifică a examinărilor continuă să fie personală. Dacă, în baza cunoştiinţelor şi convingerilor profesionale proprii, membrii comîşi ei de expertiză criminalistică ajung la opinii divergente, fiecare expert va putea formula în cadrul raportului opinii proprii şi va răspunde pentru acestea.

De vreme ce răspunderea expertului pentru corectitudinea, obiectivitatea şi precizia concluziilor formulate este personală, iar pentru realizarea unei anumite expertize el este desemnat de către şeful laboratorului, se pune problema dacă şi în ce limite activitatea sa va putea fi supusă controlului şi respectiv cenzurii din partea şefului unităţii de expertiză criminalistică.

Este neîndoios că problema va trebui aici analizată sub două aspecte. Primul este cel legat de existenţa unei îndrumări şi a unui control al şefului laboratorului ce se extind la alegerea celor mai adecvate tehnici şi metode de examinare, ca şi asupra respectării metodologiilor de lucru, manipulare şi păstrare a materialelor supuse examinării specifice. Acesta se întemeiază pe prezumţia existentei unei mai bogate pregătiri şi experinţe profesionale a şefului laboratorului, îzvorând în acelaşi timp şi din regulile interne de organizare şi ierarhie ale unităţii. Celălalt aspect priveşte dreptul şefului laboratorului de a cenzura concluziile expertului criminalist. Care este întinderea acestui drept? Este el absolut sau comportă unele limite? Care este motivaţia ?

Asupra acestei probleme, în literatura de specialitate din ţara noastră s-au conturat două puncte de vedere. Conform unei opinii, dreptul de control ar privi doar condiţiile de formă ale raportului de expertiză, în sensul de a se urmări respectarea obiectivelor stabilite de organul judiciar. Controlul însă nu s-ar putea extinde şi asupra chestiunilor de fond: concluziile la care a ajuns expertul, întrucât aceasta ar încălca obiectivitatea şi ar putea conduce la influenţarea din afară a acestuia. şi gur că este necesară o supraveghere a realizării expertizelor în conformitate cu conţinutul actului procedural prin care au fost dispuse. Dar, aceasta nu este o cenzură, credem noi, ci face parte din dreptul de îndrumare la care ne-am referit mai sus.

Conform punctului de vedere opus, “ conducătorul instituţiei poate şi trebuie să-şi exercite controlul asupra chestiunilor de fond ale raportului de expertiză, verificând concluziile sub aspectul fundamentării lor ştiinţifice”. ²³ Apreciem că atunci când se constată formularea unor concluzii greşite sub aspect metodologic şi profesional, erori de formulare, sau alegerea unor demonstraţii insuficient fundamentate, şeful laboratorului poate atrage atenţia asupra acestor aspecte, recomandând expertului revizuirea şi chiar refacerea lucrării.

Achiesăm acestei idei, întrucât acestea nu constituie, în opinia noastră, intruziuni de natură a influenţa expertul, având doar rolul de împiedica trimiterea la organul judiciar a unor concluzii eronate, ce pot genera trenarea ori orientarea greşită a cercetărilor. Desigur că există posibilitatea corectării lor printr-o expertiză nouă, dar restituirea raportului pentru completare sau refacere va permite evitarea unor lucrări suplimentare şi inutile. Oricum, răspunderea expertului pentru concluziile sale este personală, motiv pentru care acesta şi semnează şi ngur raportul de expertiză( sau alături de ceilalţi experţi în cazul comîşi ei). Admiterea posibilităţii ca expertul să fie înfluenţat din exterior pentru concluziile sale l-ar putea transforma într-un simplu executant docil, cunoştiinţele sale de specialitate trecând în plan secund, după relaţiile de subordonare.

Secţiunea 11. Realizarea expertizei şi redactarea raportului

de expertiză criminalistică
În realizarea expertizei criminalistice activităţile trebuie să se conformeze caracterului de examinare ştiinţifică pe care îl presupune munca criminalistică. Ea se realizează prin etape succesive, cu grade de dificultate şi complexitate consecutive şi înlănţuite în mod riguros şi necesar. Corespunzător metodicii examinării criminalistice , ca în orice proces de identificare, se va face trecerea gradată de la general spre particular prin utilizarea procedeelor logice²⁴ care constituie temeiul raţional şi operaţional pentru orice demers de identificare: examinarea analitică , iar pe baza rezultatelor acesteia, sinteza datelor şi formularea unor concluzii.

Cu ajutorul acestor fundamentări logice şi conceptuale, procesul de examinare va parcurge următoarele etape ²⁵: analiza problemelor, a materialelor şi tehnicilor disponibile, examinarea comparativă, aprecierea finală şi formularea concluziilor.

Analiza distinctă va permite delimitarea clară a caracteristicilor generale şi particulare ce sunt specifice materialelor supuse examinării ( urme papilare, proiectiule, scris, semnături, acte de identitate, bancnote, alte urme) . Acestea vor fi analizate şi diferenţiate în funcţie de specificul lor şi de corespondenţa cu obiectul expertizei şi cu materialele de comparaţie. Când se cer a fi examinate în cadrul aceleiaşi expertize criminalistice mai multe documente diferite-de exemplu paşapoarte, permise de rezidenţă, vize de şedere, ş. a. m. d. -acestea vor fi triate şi repartizate spre examinare pe categorii, având în vedere şi ceea ce se cere a fi examinat la ele. De exemplu la mai multe permise de şedere şi vize turistice se cere a se stabili provenienţa lor, corespondenţa cu sigiliile autorităţilor emitente, la altele modul de contrafacere, sau metoda folosită, etc. Pentru identificarea grafică se va avea în vedere, direcţia tendinţele şi aspectul general al mişcărilor, pentru alte urme tipul şi particulariţăţile lor.

În acestă primă etapă, expertul se va orienta asupra stabilirii caracteristicilor ( de exemplu, la un act contestat aspectul general : hârtia, imprimarea, elementele de securitate, conţinutul , cernelurile folosite, integritatea actului, etc. pentru a putea pune în evidenţă ceea ce este esenţial, individualizant şi specific documentului examinat, dar care în acelaşi timp îl face să fie concordant cu cerinţele generale ale clasei de documente din care face parte. Se vor sorta de asemenea şi materialele de comparaţie în funcţie de provenienţă, stabilindu-se corelaţii generale pe tipuri de documente şi elemente de securitate, impresiuni de şi guranţă, reţete şi probe de hârtie, cerneluri, toner.

Atunci când printre problemele ce se cer a fi rezolvate se află şi identificarea unui anumit aparat: imprimantă, copiator, telefax, care a produs un anumit document se vor realiza materiale de comaparaţie cu modelele de copiator, imprimantă sau aparat telefax incluse pe lista celor suspectate. Pentru identificări balistice se vor efectua trageri experimentale de recoltare a proiectilelor sau tuburilor. Acestea vor fi apoi examinate în scopul de a determina ceea ce le este specific, erori de imprimare, defecte de funcţionare, aspectele macroscopice, ca şi micro-urmele şi urmele latente produse de părţile componente ale mecanismelor de preluare şi transport pentru hârtie, tonerul; la arme de ghinturile ţevii pe proiectil, iar latubul carţuş de partea frontală a închizătorului, de percutor, de opritor, etc. În acest fel se obţine o primă sistematizare şi o imagine generală a datelor deţinute şi cu care se va opera în etapa următoare: examinarea comparativă.

Considerată de specialişti ca fiind munca propriu-zisă de expertiză, aceasta este într-adevăr etapa cea mai încărcată de conţinut specializat, care poate da măsura priceperii şi preciziei muncii expertului. Ea presupune ca, în raport cu natura materialelor şi a elementelor ce sunt supuse cercetării, să se folosescă “cele mai adecvate procedee şi mijloace tehnico-ştiinţifice de comparare a însuşirilor caracteristice, în vederea stabilirii coincidenţelor sau a divergenţelor “²⁶. Odată atins acest punct , plecând de la constatările făcute, urmează ca expertul , prin intermediul procesului de sinteză şi evaluare globală, dar în acelaşi timp sintetică a informaţiilor obţinute pe calea observaţiei directe, ca şi pe cale instrumentală să realizeze explicarea, demonstrarea şi ilustrarea constatărilor sale. Aceasta este etapa proceselor de apreciere multilaterală care precede formularea concluziilor şi din conţinutul căreia se alcătuieşte acea parte a unei expertize criminalistice privind constatările expertului.

Deşi denumirea este limitativă în aparenţă, ea constituie corpul principal al conţinutului expertizei criminalistice, în care aşa cum am arătat, pe lângă observaţii şi rezultate ale unor măsurători experimente, etc. se vor face în măsura în care sunt necesaare, deducţii logice şi demonstraţii. În unele sisteme juridice ( britanic şi american ) actul cu rol de expertiză criminalistică depus la dosar conţine doar obiectivele, expertul şi concluziile, elementele de examinare şi demonstraţia fiind prezentate de specialişti în cadrul procesului în cursul etapei de “ Cross-examining” ²⁷

Demonstraţia trebuie să fie fundamentată temeinic pe date şi observaţii cu caracter şttinţific. Deducţiile şi demonstraţiile se întemeiază pe acele date, teze şi principii ale ştiinţei criminalistice, ale logicii formale şi simbolice care rezultă ca reguli generale de apreciere şi explicare. Când în cadrul demonstraţiilor se face apel la datele altor ştiinţe ( chimie, fizică, electronică, electreomecanică, informatică , etc. ) vor putea fi expuse calcule, rezultate de analize, grafice de absorbţie a radiaţiei Uv, cromatograme, explicate moduri de funcţionare ale unor aparate, programe, moduri de producere ale unor procese,fenomene, accdente, etc. Credem că trebuie însă evitate formulările inutil preţioase şi tehnicizarea excesivă a explicaţiei, promovând o formulare cât mai concisă şi accesibilă. Nu trebuie căutate expresii care nu vor putea fi înţelese de nespecialişti. Trebuie oare să mai amintim că rostul expertizei este şi acela să ofere organelor judiciare clarificări asupra unor aspecte de mai mare tehnicitate şi specializare? Ori exprimarea prea tehnicistă şi preţioasă nu face uneori decât să amplifice confuzia. În principiu, organul judiciar trebuie să obţină din partea de constatări a expertizei criminalistice exact acele informaţii care să-I uşureze munca. Concluziile nu sunt totdeauna suficiente, ele fiind uneori prea lapidare. Ele trebuie însoţite şi precedate de clarificări. Spre exemplu, cu privire la modul de contrafacere al unui document expertul apreciază că tehnologiile şi aparatele folosite impun activitatera unei / unor persoane cu pregătire de specialitate ( tipografi, informaticieni, etc. )sau cu privire la pericolul pe care îl poate prezenta chiar pentru trăgător o armă defectă. Caracterul complet şi convingător al examinărilor şi al constatărilor depinde de modul de analizare, demonstrare şi ilustrare.

Secţiunea 12. Concluziile expertului criminalist

Momentul final al realizării expertizei, alături de redactarea raportului de expertiză criminalistică, este cel al formulării concluziilor. Trebuie evitate însă exprimările echivoce, care lasă loc de interpretări. Este adevărat că în cele din urmă organul judiciar va decide, dar, alături de celelate probe din dosar, expertiza trebuie să asigure o imagine exactă ( ştiinţifică ) asupra anumitor împrejurări şi nu imagini alternative ( subiective deci ) asupra faptei.

Prin formularea concluziilor expertul trebuie să răspundă la obiectivele stabilite, pe baza datelor rezultate din investigarea criminalistică, vizuală şi instrumentală sau analitică, cât şi a părerii sale de specialist, în baza cunoştiinţelor şi experienţei profesionale personale. În măsura în care din constatări se desprind elemente suplimentare, utile şi necesare pentru soluţionarea cauzei, în virtutea rolului său activ, expertul îşi va extinde cercetarea şi asupra acestora pentru o examinare completă. Se evită astfel ordonarea unor suplimente de expertiză.

Este necesar ca, din conţinutul concluziilor să se desprindă clar asupra cărui urme, document, sigiliu, menţiune, etc. poartă concluzia respectivă. În acest scop documentul, impresiunea, actul de identitate, etc. vor fi identificate cât mai exact. De exemplu” Impresiunea de sigiliu bancar cu menţiunea B. N. R Fililala Cluj cu nr. 5023 “ sau “ Paşaportul cu seria …. Eliberat la data de…. ” pentru a nu se confunda cu alte probleme, urme, etc. la care s-ar referi celelalte concluzii.

Concluziile ce se formulează de către experţii criminalişti nu au întotdeauna acelaşi grad de certitudine. Există şi situaţii când concluziile ce se vor formula nu pot fi decât cu grad de probabilitate, sau chiar cazuri în care expertul nu poate soluţiona problema supusă spre examinare. Practica expertizei criminalistice de la noi, ca şi literatura de specialitate ²⁸ disting în modul de concluzionare următoarele categorii de concluzii:

-concluzii categorice sau certe, care pot fi cert-afirmative (de identificare) sau cert-negative ( de excludere);

-concluzii de probabilitate ( incerte);

-concluzii de imposibilitate a soluţionării problemei supuse expertizării.

Concluziile certe sunt aserţiuni cu caracter categoric. Ele indică faptul că în cursul şi pe temeiul examinărilor făcute expertul a ajuns la identitate ( “Impresiunea de şi giliu de pe contractul de împrumut nr. . nu a fost creată de şi giliul aparţinând Băncii… “” priecxtilul cal. 7,62 mm extras din corpul victimei a fost tras cu arma PM nr. AO 0998778) sau la neidentitate ( Viza turistică pentru Italia, perioada…, de la fila nr. . . , din paşaportul nr…nu a fost eliberată de Consulatul Italiei). Aceste tipuri de concluzii certe sunt expresia unor adevăruri obiective, ele servind la stabilirea validităţii, contrafacerii ori falsificării unui anumit document, la identificarea unui anumit autor, areme, instrument de spargere, tip de pneu,etc. Ele au menirea de a înlătura orice îndoială asupra aspectului examinat.

În expertiza criminalistică tehnică a documentelor concluziile certe pot purta şi asupra metodelor, procedeelor ori aparatelor folosite la redactarea, copierea sau contrafacerea unui anumit act. De exemplu: se stabileşte că impresiunile de sigiliu de pe actele unui autovehicol nu au fost create de un şi giliu autentic al organelor în drept, ci au fost contrafăcute cu ajutorul unei imprimante cu jet de cerneală, sau bancnotele în litigiu au fost realizate prin tipărire hoch-druck. Indiferent că sunt cert-pozitive, sau cert-negative concluziile categorice sunt foarte importante ele putând orienta determinant cercetările ulterioare.

Concluziile de probabilitate sunt produsul situaţiilor în care expertul nu poate formula decât o ipoteză cu privirea la eventualitatea existenţei unui anumit fapt. Când datele ( masterial de comparaţie) accesibile expertului sunt reduse, ori datorită unor erori anterioare de ridicare a materialelor de comparaţie, sunt decelabile doar un număr redus de caracteristici particulare ale actului sau procesului suspus examinării. Uneori, acest tip de concluzie este formulat şi în situăţiile în care cantiatea de materai în litigu este foarte redusă ( de exemplu un grup de cifre, o semnătură simplificată neliterală) ori urma este parţial alterată. Pot apărea, alături de coincidenţe şi elemente neeexplicabile, divergente. Expertul se află deci, în imposibiliatea de a formula o concluzie cu caracter de certitutdine, întrucât elementele constatate de el la nivelul caracteristicilor generale şi individuale nu au suficient potenţial identificator. El va trebui deci să formuleze o capreciere ipotetică, ce poate fi răsturnată de probe noi, contrare, suplimentare, etc. “ Concluzia cu caracter de probabilitate, indiferent de gradul de probabilitate, constituie o ipoteză care însă nu are caracter arbitrar şi nu e lipsită de temei, deoarece expertul îşi fundamentează presupunerile pe elemente obiective şi nu pe impresiile sale subiective. ” ²⁹

Concluziile de probabilitate apar în general în forma “Probabil DA” în sensul că se apreciază că un anumit aspect est posibil să se fi produs( “Actul în litigiu a fost probabil rebroşat după introducerea unei noi pagini cu numele şi poza titularului…” Semnătura în litigiu a fost probabil executaţă de numitul S.R.). Asupra utilităţii acestor concluzii părerile sunt împărţite în literatura de specialitate.

După unii autori ³⁰, concluziile de probabilitate nu ar contribui la soluţionarea cauzei, generând chiar confuzie. Pe de altă parte, organul judiciar nu are nevoie de noi ipoteze ci de certitudini, motiv pentru care eI dispune expertiza. Formularea unor concluzii de probabilitate fac să se menţină nejustificat bănuielile cu privire la anumite aspecte, întârziind mersul cercetărilor. Credem însă, în mod contrar acestor opinii căa găsi cu orice preţ un autor ori a-l exclude în mod absolut, atunci când există şi unele dubii este periculos şi chiar contrar rolului expertizei în înfăturirea actului de justiţie. Majoritatea autorilor sunt însă de acord cu formularea concluziilor probabile considerându-le utile şi pertinente. ³¹ Expertul nu este infailibil, iar datele ce i-au fost puse la dispoziţie pot fi insuficiente. Pe de altă parte, concluziile de probabilitate pot oferi organelor judiciare versiuni altenative spre care să-şi îndrepte cercetările, deschizând uneori perspective noi, remarcând laturi considerate până la acel moment ca neimportante. De exemplu, în cazul unor vize false, existenţa unor eventuali complici peste hotare. Concluziile de probabilitate trebuie însă temeinic fundamentate, inclusiv cu privire la alegerea acestei soluţii şi nu a uneia certe sau de imposibilitate a soluţionării chestiunii supuse examinării.

Concluziile de imposibilitate a soluţionării problemelor supuse examinării apar ca urmare a unor factori având în general un caracter obiectiv. Unul dintre aceştia este starea materialelor supuse spre examinare - acte distruse, arse, corodate, uzate, porţiuni prea mici din cămăşile unor proiectile, urme “ contaminate”, urme papilare îmbâcsite cu substanţă de evidenţiere - ale căror caracteristici generale nu mai sunt explotabile. Insuficienţa materialelor de comparaţie- ca în cazurile actelor de peste 40-50 de ani, când nu se găsesc totdeauna în arhive impresiuni de şi giliu cu garanţii de autenticitate emanând de la organul competent, diplome, acte oficiale asemănătoare, etc. Alteori, ajungerea la o soluţie de imposibilitate se datorează întinderii foarte reduse a urmelor litigioase. Când au rămas vizibile doar foarte mici şi disparate porţiuni de traseu dint urma în litigiu (un text răzuit sau radiat privind suprafeţe de teren, sume de bani, ani de emitere, nume titular, etc), este extrem de dificil a stabili ce a fost scris anterior, iar a formula o concluzie “ pe ghicite” este cel puţin lipsit de seriozitate sub aspect profesional, în lipsa posibilităţii de demonstrare şi ilustrare.

Nu în ultimul rând, concluzia de imposibilitate poate fi generată şi de limitele cunoaşterii şi experienţei, pentru un moment şi domeniu dat, de lipsa unor metode şi proceduri cu caracter ştiinţific, precum şi a unor dotări tehnice adecvate complexităţii şi chiar de lipsa pregătirii, competenţei, sau de superificialitatea muncii expertului. Aplicarea defectuoasă a unor tehnici de examinare, sau alegerea greşită a metodelor de lucru, pot şi ele conduce la concluzii de imposibilitate a soluţionării problemei.

Concluziile de imposibilitate a soluţionării problemelor stabilite ca obiective ale expertizei pot fi formulate astfel: “ NU se poate stabili care au fost menţiunile cifrice radiate de pe cecul cu seria…” sau “ Datorită lipsei unor materiale de comparaţie corespunzătoare nu se poate stabili dacă impresiunea de sigiliu de pe actul în litigiu provine din anul … sau a fost realizată ulterior”.

Ajungerea la acest gen de concluzie trebuie însă să fie însoţită întotdeauna de o analiză temeinică şi de descrierea tuturor împrejurărilor pe temeiul cărora nu se poate formula o concluzie de probabilitate sau una categorică. Pentru acest motiv nu considerăm întemeiată soluţia oferită ca alternativă, în sensul că, dacă după studierea materialelor de examinat expertul nu poate formula decât o concluzie de imposibilitate, el poate restitui materialului organului judiciar, precizând motivul respectiv ca temei al restituirii. ³² Credem că, odată terminată studierea materialelor, expertul criminalist este în măsură să aprecieze direcţia soluţiilor pe care le poate formula, dar până la epuizarea tuturor căilor de examinare directă, analitică şi instrumentală acestea rămân doar ipoteze. Odată realizate toate examinările necesare şi posibile, sub aspect tehnic expertiza a fost deja realizată, rămânând de făcut doar partea de redactare a raportului, ceea ce nu se poate compensa prin lapidaritatea unei adrese de restituire. Inclusă în conţinutul constatărilor din raportul de expertiză şi expusă pe larg, fundamentarea şi explicarea alegerii acestei soluţii are menirea de a convinge organul judiciar şi părţile din cauză despre “justeţea concluziei de imposibilitate”³³. Explicarea limitelor tehnice şi metodice este de natură a informa organul judiciar despre faptul că un anumit aspect al cauzei nu va putea fi soluţionat pe calea expertizei criminalistice, evitând tergiversarea inutilă a cercetărilor, determinându-l să caute răspunsuri şi pe calea reorientării anchetei, înţelegând limitele tehnicii pentru un moment dat, limitele materiale ale unităţii şi nu neapărat limitele absolute de cunoaştere.

CAPITOLUL III

ELEMENTE DE TRASEOLOGIE

Secţiunea 1. NOŢIUNEA DE URMĂ. CLASIFICAREA URMELOR

Interacţiunea în mediu a diferitelor obiecte, persoane, animale, fenomene duce la crearea de urme.

Prin intermediul intepretării urmelor se poate ajunge la obţinerea unui tablou dinamic al desfăsurării anumitor fapte, a declanşării şi evoluţiei diferitelor procese.

Persoanele care se ocupau de descoperirea urmelor în timpurile mai vechi –“cercetaşi” "trail finderes", "path finders", "scouts" n au făcut decât să recunoască şi să interpreteze urme. Urmele pot fi :

• 
  produse de obiecte   ex. urme de pneuri, de instrumente, ;
  

  produse de animale   ex. –muscaturi, urme de copite, etc.

  produse de oameni   ex. – miros( urmeolfactive), urme de pasi, etc.

  produse de fenomene   incendiu, trăznet, apa

• 
   urme biologice- sânge, salivă, etc.
  

Literatura de specialitate defineste notiunea atit în sens larg cit şi restrins.

In Sens larg- urma apare ca modificare materiala produsa la locul faptei şi care este utila din punct de vedere criminalistic. ( C. Suciu, Golunski, Ioan Mircea . )

In Sens restrins  urma este reproducerea constructiei exterioare a unui obiect pe suprafata unui alt obiect cu care a venit în contact.

De fapt, dezvoltarea tehnicii criminalisticii impune şi o revizuire a noţiunii:

URMA   modificarea creata la locul faptei şi în procesul savârşirii ei, prin mişcările şi acţiunea persoanei implicate, ori generate de alte fiinte, de obiecte sau fenomene care prin aspect, caracteristici, pozitie, continut este utila cercetarii criminalistice. (persoane implicate : victime, infractori, martori, altii ).

Credem însă că rândurile de mai sus constituie doar una dintre formulele prin care se poate face definirea urmei.

CLASIFICAREA URMELOR

Există diverse criterii şi modalitati de clasificare a urmelor. Credem că rămâne însă adecvată clasificarea făcuta de C. Suciu prin care se disting 3 categorii:

  urme de reproducere

  urme formate din obiecte şi substante

- urme rezultate din explozii , incendii.

1. Urme de reproducere

  sunt rezultatul contactului nemijlocit a 2 sau mai multe obiecte, unul lasind pe suprafata celuilalt urme indicând caracteristicile sale (ex   accident auto).

2. Urme formate din obiecte şi substante

  variate ca provenienta   ex.   accident auto: parti din far, vopsea, obiecte, numar, ulei s. a. ; obiecte abandonate de infractor (dalti, cutit); deranjarea obiectelor în camera (furt), depuneri de substante (sânge, vopsea etc. ), aceste urme permit delimitarea cercului de persoane prezente, obiecte implicate.

3. Urmele de incendiu

  se deosebesc de 1) şi 2) prin aceea ca pot sa cuprinda diferite obiecte, reziduuri ce sunt partial distruse. Apoi, în general, interventia pentru stingere duce la alterare, spalare, spargere etc. Dar pot fi utile (ex. incendii accidentale, incendii criminale, aeronave arse, accidente şi incendii auto   pt. mascare omor . . . )Şi acum o tratare mai pe larg.

1) Urmele de reproducere
  se realizează numai prin contact nemijlocit dintre 2 obiecte, unul preia din caracteristicile celuilalt pe suprafata sau în volumul său.

Este vorba deci, de existenţa a 2 tipuri de obiecte:

a) un obiect creator de urmă - trebuie să fie capabil să creeze o urmă

b) un obiect primitor de urma care trebuie sa fie plastic, deformabil şi să reţină în masa sa urme. (exemplu: parchetul lustruit   retine urme de talpi de noroi, praf s. a. pe o durată apreciabilă).

Criterii de clasificare a urmelor de reproducere:

1. 
   După modul de acţiune:
   

  statice

  dinamice

2. 
   Dupa gradul de plasticitate:
   

  de adâncime

  de suprafaţă   stratificare

  de destratificare

3. 
   Dupa locul de sedimentare:
   

  locale

  periferice

4. după natura obiectului creator:

  de mâini

  de picioare

-create de alte obiecte,

5. După vizibilitate

  Urme vizibile- pot fi imediat şi uşor descoperite, fară intervenţia unor aparate sau substanţe speciale. Sunt cea mai mare majoritate a urmelor din mediul înconjurător.

  Ume latente   evidenţierea acestora va necesita folosirea unor mijloace de iluminat (observare) şi substanţe de prăfuire pt. marcare (ex. capcana chimica la mită; prafuri lumogen utilizare ultraviolete, I. R. , laser; dispozitive de protectie la acte   fire, retele, marcaje electromagnetic). ³⁴

1) După modul de actiune al obiectului creator putem deosebi:

a) urme statice   sunt create prin contactul dintre doua obiecte fara ca intre acestea sa se produca o deplasare (ex. urme de mâini care au apucat un obiect, urmele anvelopelor unui autovehicul în mers constant.

Ele permit stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de urme, putând uneori duce la chiar la identificarea individuala.

Ex.   > identificarea tipului de anvelopa (camion, autoturism, motoretă, etc. ).

b) urmele dinamice   sunt rezultatul alunecării celor 2 suprafete de contact   ex. urme de frânare, urmele unui topor cu care s a tăiat.

Ele se formeaza în contactul activ dintre cele doua obiecte. De aceasta data, deplasarea celor două suprafeţe nu va reda formele obiectului creator în mod perfect. Dar, în aceste conditii detaliile specifice de exemplu   ciobituri pe tăişul unui topor cu care s-a taiat un arbore   vor putea permite identificarea obiectului creator.

2) după gradul de plasticitate al obiectului primitor

a) urmele de adâncime   când obiectul primitor este mai putin consistent decât cel creator de urma. Practic are loc o "reproducere în negativ a obiectului creator" (I. Mircea) în corpul obiectului primitor

ex.   obiect sau corp uman cazut în zapada, noroi

  striaţiile create de ghiuturi pe camasa glontului

Finetea granularii substantei obiectului primitor influenteaza calitatea reproducerii. . .

b) urmele de suprafata. Densitatea apropiata a celor doua obiecte face ca nici unul din ele sa nu se modifice, însă are loc un transfer de substanta de pe obiectul creator pe obiectul purtator (ex. transpiratia mâinii ==> amprenta). Dar ele pot fi şi de pe obiectul purtator pe obiectul creator.

I. Urma de stratificare   se creeaza în general la locul faptei (ex.   de pe mâini), dar poate fi produsa şi prin desprinderea de substante depuse în alte ocazii (ex.   noroi de pe talpa   > în casa el poate indica traseul).

Pot fi   vizibile

  latente (când pt. observarea lor este necesară folosirea unor aparate sau substante de marcare, sau examinarea urmei sub un anumit unghi, deoarece o apropiere de nuanta, de culoare sau substanta depusa este transparenta.

II. Urme de destratificare   se creeaza prin detasarea de substanta de pe suprafata obiectului primitor şi aderarea lui la obiectul creator de urma (ex. urme de pe obiectul vopsit pe hainele sau corpul omului)

3. Urme locale sau periferice

a) Urme locale   formate prin modificarea suprafatei sau volumului obiectului primitor pe locul de contact (A. Golunski)   în acea zona are loc o reproducere, uneori foarte fidela a caracteristicilor obiectului creator

ex.   > urma unui radiator pe un alt vehicol

  > urma suportului de flori cu care a fost lovita victima unui viol în zona renala   > după viol s a şi mulat o aruncare de la etaj.

b) Urme periferice (de contur)   > sunt rezultatul modificarii de suprafata a obiectului primitor prin depunerede substanta în afara limitelor obiectului creator.

ex.   sânge care improaşcă de la victimă spre agresor, indicând pe un perete pozitia agresorului

  nîsip, praf etc. Promotor şi susţinător al importanţei acestui tip de urme este procurorul criminalist Iuliu Andrei care le-a şi utilizat pentru a demonstra unele aspecte ale soluţionării unor cauze complexe în care a anchetat .

Secţiunea 2. URMELE INSTRUMENTELOR DE

S P A R G E R E
In cercetarea infracţiunilor se intâlnesc adesea urme rezultate din folosirea diferitelor instrumente cu care s a forţat un sistem de inchidere, s a perforat un zid, s a deschis o casă de bani, etc.

In general, instrumentele de spargere sunt la origine simple unelte de lucru (surubelniţe, chei, topoare, ciocane, răngi ) sau sunt obiecte ori instrumente adaptate la operaţia pentru care au fost folosite( sfredele, burghie, bări metalice, pietre, etc.).

Clasificarea urmelor create de instrumentele de spargere se poate face după modul lor de formare in:

 urme statice şi urme dinamice,

 urme de adâncime şi urme de suprafaţă. Urmele de adâncime sunt mai frecvent intâlnite în unele cazuri de forţare, accidente, etc. .

Tot în funcţie de criteriul modului de formare mai putem clasifica urmele de spargere şi in : urme de tăiere,  urme de apăsare,  urme de frecare, urme de lovire³⁵.

Urmele de lovire sunt intâlnite mai rar, dat fiind că producerea lor este insoţită de zgomot, iar infractorii preferă să evite acest fapt.

1. Urmele de tăiere sunt în general urme dinamice cu aspectul unor striaţii paralele, produse de lama instrumentului cu care s a realizat tăierea. Instrumente de acest gen sunt: toporul , cuţitul , dalta, foarfecele, burghiul, s. a. Identificarea acestor instrumente se poate face " datorita reproducerii în urmă a neregularităţilor caracteristice de pe tăişul instrumentului sub forma de striaţii orientate în sensul mişcării. ³⁶

Pentru a se putea identifica urmele de tăiere este necesar ca intre obiectul creator şi cel primitor de urmă să existe o diferenţă de rezistenţă, cel din urmă trebuind sa fie mai puţin rezistent şi să aibă de preferinţă o structură mai fină, de natura a reda caracteristicile obiectului creator. Unghiul sub care este aplicat tăişul instrumentului creator de urmă va influenţa şi inclinarea urmelor, striaţiilor create. De asemenea, în cazul în care pe tăiş sau pe partea activă a instrumentului de tăiere exista stirbituri, denivelări, acestea se vor reflecta în materialul tăiat. Tăişurile topoarelor sau altor instrumente asemănătoare vor crea urme, in funcţie de inclinarea cărora se va putea stabilil dacă instrumentul a fost folosit cu mâna dreaptă sau cu mâna stângă.

Cu ajutorul cleştilor sau foarfecilor vor fi create de asemenea urme de tăiere. Acestea vor fi totdeauna în perechi, având în general lungimi mici şi fiind de aceea mai greu de identificat obiectul care le a creat. Analiza acestui tip de urme se face cu ajutorul fotografiilor de stabilire a continuităţii liniare, cu microscopul comparator sau prin îmbucşarea fotografiei microreliefului striaţiilor în litigiu şi a celor create experimental.

La faţa locului, urmele de tăiere pot fi găsite pe uşi, ferestre, podele, mobilier, case de bani, ziduri, etc. Examinarea acestor urme permite aprecierea îndemânării cu care a lucrat infractorul, deprinderile de lucru. Se poate reduce sau orienta astfel cercul de bănuiţi.

2. Urmele de frecare sunt întotdeauna urme dinamice, astfel că ele nu reproduc particularităţile instrumentului care le a creat . Pot fi create de instrumente cum sunt bomfaierele, ferastraie, pile. Acţiunea succesiva a dinţilor nu permite identificarea instrumentului care le a creat, însă la începutul şi la finalul locului de acţiune pot fi găsite urme cu potenţial identificator. Acestea sunt însă utile doar pentru stabilirea instrumentului şi a direcţiei din care s a acţionat.

Urme de frecare mai lasă şi sfredelele sau burghiele, unele defecte ale tăişurilor putand fi găsite în negativ pe şpanul desprins în procesul de preforare, ori pe grilaje, lacăte, pe alte sisteme de inchidere. De exemplu, pe rama unui fişet metalic, a cărei tăiere s a incercat pentru a ajunge la mecanismul de inchidere aflat sub această ramă.

3. Urmele de apăsare pot fi create cu instrumente diverse sau chiar utilizând obiecte gasite la intâmplare: răngi, leviere, pene metalice sau de lemn, şurubelniţa, etc.

Aceste urme sunt în general urme statice, reproducând foarte vizibil caracteristicile exteriroare ale obiectului creator. Ele pot fi găsite în cazul forţării unor sertare, safe uri, etc.

4. Urmele de lovire  sunt mai rare, fiind însă importante pentru stabilirea modului lor de creare. Ele pot fi generate prin acţiunea cu: topoare, răngi, leviere, târnăcop, ciocan, alte instrumente cu greutate, sau chiar cu o simplă piatră. Destul de rar, dar posibil ca aceste urme sa reproducă şi unele detalii individuale ale obiectului creator. De exemplu urma formei unui ciocan pe calota craniană a victimei.

Tot cu ajutorul urmelor de lovire poate fi uneori stabilit numărul de persoane participante, în mod special dacă aceştia folosesc obiecte diferite.