Universitatea „Al. I. Cuza Facultatea de Litere

Corriere … fiind şi acum în faţă, cu un tiraj de 600.000.

După intrarea Italiei în război, pe 10 iunie 1940, cotidienele tipăresc ediţiile lor în doar patru pagini, atât din cauza sărăciei, cât şi din considerente legate de nemulţumirea publicului de a citi buletine oficiale, comunicate pline de îngrijorătoare semnale şi note informative cu detalii în exces despre operaţiunile din tranşee şi de pe fronturi, pe care corespondenţii de război, ai tuturor ziarelor, le trimiteau în exces, cuprinzând amănunte şi detalii, care, uneori, erau dezamorsate de ritmul veştilor difuzate la radio. Ministrul Minculpop de atunci, Alessandro Pavolini, un apropiat al lui Ciano şi fost colaborator la Corriere, aprobase şase pagini pentru ziare, de câte două ori pe săptămână. De la jumătatea lui 1942 însă, ziarele sunt nevoite să apară doar în patru pagini şi tirajele încep să crească; în 1943 ele vor apărea doar în două pagini, tirajul urmând, în continuare, acelaşi curs ascendent.

Pe 24 iulie 1943, Mussolini este destituit de Marele Consiliu, locul său fiind luat de generalul Badaglio, care va impune presei scrise şi radioului condiţii extrem de severe, promovând o rigidă politică a ordinii publice şi păstrând Minculpop. Cotidienele ies în două pagini, având dezlegarea de a tipări câte patru pagini de două ori pe săptămână; tot acum se instituie şi cenzura preventivă, acest fapt stârnind reacţii. Apar noi publicaţii şi reapar altele suspendate de regimul fascist, cum a fost cazul lui Il Mondo şi sunt suspendate Popolo d’Italia şi Regime fascista, iar Alberto Bergamini, după douăzeci de ani, se întoarce la conducerea ziarului Giornale d’Italia, în vreme ce Alfredo Frassati nu este reintegrat în proprietatea lui La Stampa, publicaţia rămânând a lui G. Agnelli.

Acum, presa discută doar despre aspectele scandaloase şi picante ale fascismului, dar se evită analiza structurii acestui regim, ca şi esenţa sa. Apar în ziare dezvăluiri privitoare la Clara Petacci, amanta Ducelui, despre cercul ei de apropiaţi, amănunte care stârnesc atenţia opiniei publice, dar care îndepărtează o profundă încercare de limpezire a drumului pe care fascismul italian l-a parcurs şi lămurirea cauzelor care l-au făcut posibil ori modul în care s-a impus vreme de douăzeci de ani³⁹.

Imediat după decembrie 1989, în România circulau mai mult istorioare despre cuplul dictatorial, zvonuri şi informaţii neverificabile, dar un proces al comunismului a fost evitat cu obstinaţie; atunci, ca şi după aceea, nu s-a dorit lansarea unor dezbateri pe marginea acestui fenomen atât de adânc dăunător unor întregi generaţii, sechelele sale urmărindu-ne şi acum, după mai bine de un deceniu. Nepunerea diagnosticelor serioase privitoare la comunismul care a desfigurat, pentru destulă vreme, chipul unei naţiuni n-a adus decât confuzie, amânare, indecizie, lentoare, neîncredere în viitor şi nedumerirea multora care nu ştiu către ce se îndreaptă. Dar iată că întregul comportament post-totalitar românesc nu este singular, ipocrizia neocolind naţiunile, după ce au convieţuit (şi s-au “adaptat”) cu regimurile dictatoriale, regimuri care nu s-au putut consolida nicăieri în lume fără un anume soi de acord social.

Revenirea la putere a lui Mussolini, în septembrie 1943, într-o ţară semiocupată de trupele germane, mutarea sediului Minculpop la Salo, în vreme ce germanii au propriul oficiu de propagandă Staffel la Milano, creează în Italia tensiuni şi confuzie în rândul jurnaliştilor. Totuşi, ziarele apar în două pagini, dar în tiraje destul de mari, de sute de mii de exemplare. Corriere della Sera, care publică, începând cu 24 iunie şi până pe 18 iulie 1944 o serie de articole semnate de Benito Mussolini, tipăreşte numărul său din 12 august, care cuprinde o selecţie din articolele Ducelui, în 800.000 de exemplare.

În Sud, apar primele publicaţii libere, sub autoritatea Guvernului Militar Aliat. La Palermo, pe 6 august 1943, se tipăreşte Sicilia liberata, luând locul vechiului Giornale di Sicilia, care nu mai este autorizat de către aliaţi. Gazzetta del Mezzogiorno, din Bari, este singura publicaţie italiană a vremii care nu cunoaşte întrerupere nici măcar de o zi măcar în apariţia sa, germanii părăsind oraşul imediat, după anunţarea armistiţiului, iar directorul Luigi De Secly rămânând în funcţie. La Napoli, pe 7 octombrie, iese pe piaţă Il Risorgimento, condus de Emilio Scaglione şi Paolo Scarfoglio, un jurnal de format mic, în care publică istoricul Adolfo Omodeo şi criticul literar Francesco Flora, spiritul tutelar al publicaţiei fiind Benedetto Croce. Primele cotidiene de partid apar la Napoli, pe când Roma se afla încă sub ocupaţie şi sunt: La Voce, socialcomunist, Giornale, liberal, Domani d’Italia, democrat-creştin. Apoi, în Roma eliberată, activitatea jurnalistică va deveni extrem de diversă, toate partidele proaspăt ieşite din clandestinitate îşi vor publica propriile ziare ori publicaţii săptămânale. În 1945 şi 1946, au loc procese intentate jurnaliştilor care au susţinut guvernul de la Salo al lui Mussolini. Astfel, pe 30 mai 1945, Ermanno Amicucci, directorul lui Corriere della Sera, este condamnat la moarte, dar decizia este suspendată şi, în septembrie, la Brescia, este condamnat la treizeci de ani închisoare. Apoi, au suferit condamnări mai uşoare Ezio Maria Gray – Gazzetta del Popolo, Bruno Spampanato – Il Messaggero, Concetto Pettinato – La Stampa, chiar şi Luigi Romersa, corespondentul lui Corriere, pentru vina de a fi acreditat ideea existenţei unei arme secrete a lui Hitler, idee care a circulat intens către sfârşitul războiului. Însă toţi condamnaţii s-au întors la jurnalism, datorită amnistiei promovate de ministrul Justiţiei de atunci, Togliatti, promulgată pe 2 iulie 1946 şi agreată de Federaţia ziariştilor (Fnsi). În anii ’50, ziarele, deşi încă în vogă, sunt supuse unei presiuni crescânde din partea săptămânalelor. Epoca, lansată de cunoscutul editor Arnoldo Mondadori şi condusă de fiul său Alberto, reia modele americane şi franceze deja cu autoritate pe piaţă (Life şi Paris Match); Settimo Giorno, Tempo, Il Mondo, Oggi, L’Europeo şi mai vechiul Domenica del Corriere sunt săptămânalele cele mai cunoscute, ale căror tiraje variază între 100.000 şi 900.000 exemplare.

Marea noutate a acestei perioade, în materie de cotidiene, o reprezintă apariţia lui Il Giorno, la Milano, pe 21 aprilie 1956, graţie întâlnirii în opinii a trei oameni: Gaetano Baldacci, fost corespondent special pentru Corriere, Enrico Mattei, preşedintele grupului Eni, dornic de putere şi editorul Cino Del Duca, reîntors din Franţa cu dorinţa de a face presă de înaltă ţinută. Il Giorno va fi un cotidian al marilor bătălii politice, cu un profil jurnalistic modern, făcând, sub acest aspect, o figură aparte, fiind tipărit în opt pagini, în vreme ce celelalte ziare italiene ieşeau atunci în şase pagini, paginaţia sa vioaie urmând prestigiosul model al lui Daily Express (cu multe titluri şi diverse ştiri pe prima pagină). Totodată, ziarul cultivă rubricile susţinute de oameni talentaţi (Giancarlo Fusco semnează o mult apreciată rubrică “La colonna” , editorialul bine scris al lui Baldacci se numeşte “Situazione”) şi are mereu în atenţie lumea cinematografului şi a vedetei în devenire, care este televiziunea. Apoi, Il Giorno este primul cotidian italian care publică o pagină economico-financiară, ambiţionând să tipărească şi o ediţie de după amiază, ambele ediţii apărând, la început, într-un tiraj de 100.000 exemplare, care va creşte în anii următori, chiar dacă se renunţă la a doua ediţie.

Dar anii ’60 fac să treacă într-un plan secund jurnalismul tipărit,
prim-planul fiind ocupat de jurnalismul radio şi, mai ales, de jurnalismul de televiziune. Primatul ştirilor nu mai poate aduce, acum, succesele din trecut, presa tipărită fiind nevoită să-şi caute specificul cu mai mult profesionalism, competenţele sale îndreptându-se către interpretarea şi analizarea actualităţii în desfăşurare şi către informaţiile legate de evenimentele locale.

Tendinţa generală a acestor ani este de evidentă descreştere a tirajelor cotidienelor, chiar şi a multor săptămânale, ba chiar se înregistrează dispariţia unor titluri importante odinioară în lumea presei. Astfel, numai între 1960 şi 196, dispar trei cotidiene londoneze, iar celebrul Times îşi pune mari semne de întrebare în privinţa viitorului său, salvându-se prin achiziţionarea sa de către Rupert Murdoch. Marile metropole americane îşi reduc numărul ziarelor, în 1966 dispărând atât de faimosul New York Herald Tribune, fapt care a stârnit uimire în întreaga lume jurnalistică. Singura ţară care se constituie în excepţie de la această regulă a scăderii importanţei presei scrise este Japonia, care, după război, trăieşte într-o adevărată erupţie jurnalistică. Deja amintitul cotidian japonez, Asahi Shimbun, tipăreşte, în anii ’60, numerele sale în 10 milioane de copii. Cotidienele japoneze au adoptat acum, ca şi marile cotidiene sovietice, înaintea Vestului, teletransmisia în facsimil, care le-a permis să penetreze în locurile cele mai îndepărtate, în timp util. Cu ce folos au fost difuzate ziarele sovietice în toate îndepărtatele provincii – e o chestiune care, poate, se regăseşte şi în situaţia actuală din marea ţară de la răsărit, în care este atât de prezentă nostalgia după totalitarismul stalinist dur, şi lipsit de cea mai elementară preţuire pentru drepturile fundamentale ale omului, ca şi pentru valorile autentice ale omenirii.

În Italia , în 1960, existau 93 de cotidiene, pentru ca numărul lor să scadă, în numai cinci ani, la 86, iar dintre acestea numai patru titluri reuşeau să tipărească într-un tiraj care să depăşească 200.000 de exemplare. Apoi, numai în 1966 se închid redacţiile a şapte ziare şi a patru săptămânale, printre care se află şi cunoscutul Il Mondo⁴⁰.

Aceasta este şi perioada care corespunde în Italia primei tendinţă de concentrare a mai multor publicaţii într-un singur patronat, mai puternic, capabil să le asigure supravieţuirea şi punerea la adăpost în faţa cutremurelor financiare sau de altă natură. Tendinţa este, de altfel, una care se petrece pe plan mondial şi va continua până astăzi, în fiecare an semnalându-se noi concentrări de mijloace de informare în masă, constituindu-se mari grupuri mass-media, fenomenul purtând numele de trustizare a presei.

În Anglia, unul dintre cei dintâi care pune în practică dorinţa de a avea un “imperiu de presă” este lordul Beaverbrook. După ce fondează Sunday Express, în 1918, lordul cumpără Daily Express, ziarul creat de Pearson, în 1900, amândouă publicaţiile fiind acum proprietatea grupului United Newspapers, patronat de către D.R. Stevens.

În Italia, în 1966, omul de afaceri cu petrol şi dulciuri, Attilio Monti, cumpără ziarele naţionale Resto del Carlino, La Nazione, publicaţia sportivă Stadio şi, după scurtă vreme, Giornale d’Italia şi Telegrafo din Livorno. Un alt întreprinzător, din industria chimică, cumpără în 1967 La Nuova Sardegna şi, imediat după aceasta, obţine controlul şi asupra periodicului L’Unione sarda, deţinând, astfel, monopolul informaţiilor tipărite de pe insula Sardinia. Aceste monopoluri au, bineînţeles, evidente ţinte politice, oamenii de afaceri protejându-se, cel puţin în privinţa schimbărilor executive neprevăzute ori nedorite. Lanţul de publicaţii deţinut de către A. Monti stârneşte reacţii de nemulţumire şi au loc dezbateri pe marginea acestui subiect în Senatul Italiei, solicitându-se adoptarea unei legi antitrust, asupra căreia executivul nu-şi dă acordul, invocând un articol din Constituţie. Tot în aceeaşi perioadă, în Germania Federală, concentrarea în mâinile unei singure persoane a mai multor publicaţii, ne referim aici la editorul Axel Springer, care posedă şase cotidiene, două săptămânale şi opt imprimate fotocopiate, determină reacţii mult mai vehemente. Springer este contestat cu fervoare de către studenţii aparţinând extremei stângi şi Bundestagul (Parlamentul german) elaborează o lege antitrust. Legea, însă, nu provoacă efecte asupra lui Axel Springer, deoarece acesta cedează o parte din “trust” apropiaţilor.

Ca o curiozitate, se menţionează că prima femeie care a intrat în presa italiană de dreapta (la jurnalul il Corriere) este Giulia Borgese, în 1965.

Jurnaliştii italieni obţin, printr-o lege din 3 februarie 1963, instituirea unui Ordin profesional, care a servit la semnarea unui contract naţional de muncă şi care impune exercitarea profesiei numai de către profesioniştii care sunt înscrişi în acest organism.

Presa italiană se caracterizează şi astăzi printr-o modestie a tirajelor sale şi prin răspândirea extrem de inegală în provinciile sale. Această inegalitate traduce diferenţele de nivel de trai, opoziţia chiar a două civilizaţii: cea a Nordului, cu standarde europene înalte şi cea a Sudului, cu standarde mediteraniene. În 1988, Italia de Nord consuma 57,1% din producţia cotidienelor italiene (150 de exemplare la 1000 de locuitori, Italia de Centru, 22,7 % (cu 139 de exemplare la mia de locuitori), iar în Italia de Sud se difuza doar 20,2 %(65 exemplare la mia de locuitori).⁴¹

Cum scriam şi câteva pagini mai înainte, multe dintre ziarele italiene, după război, sunt nevoite să-şi închidă uşile, numărul cotidienelor scăzând continuu, din 1946 încoace. Astfel, dacă în 1946 apar în Italia 136 de ziare, numărul acestora ajunge la doar 69 în 1985, patru dintre ele fiind cotidiene sportive. Şi tirajele celorlalte ziare scad continuu până în 1981, când, prin Legea din 31 iulie a aceluiaşi an, nu se mai percep taxe întreprinderilor de presă, iar producţia de ziare se revigorează. Astfel, în 1982 se difuzau 5,4 milioane de exemplare de ziare, iar în 1988 se ajunge la 6,7 milioane. După 1981, ameliorându-se evident starea societăţilor care editează presă, urmează un proces de modernizare şi de captare a publicităţii, în concurenţă acerbă cu televiziunile comerciale, care, în această perioadă, continuă să-şi sporească audienţele. Este, deci, firesc, în acest context, ca presa să fie controlată de mari grupuri economice şi financiare. Agenzia Giornali Associati, urmaşa fostei Confederazione generale dell industria, controlează mai bine de o duzină de ziare, iar Montedison, un trust al industriei chimice, a cumpărat în 1974 un număr important de acţiuni ale ziarului Il Messagero, care apare la Roma şi, împreună cu celebrul investitor în presă şi în fotbal, Silvio Berlusconi, finanţează apariţia lui Giornale nuovo, tot în 1974. Societăţile naţionale IRI şi ENI au, de asemenea, investiţii importante (şi deci interese) în presa cotidiană şi în cea periodică, cum este cazul grupului Rizzoli, care a cumpărat, în 1975, respectabilul ziar Corriere della Sera, multă vreme cel mai important ziar italian, achiziţionând, apoi, şi ziare în Sud, numeroase magazine. În 1980, ajunge să controleze cam 20% din întreaga producţie a presei italiene. Grupul va fi răscumpărat de către bănci şi societăţi industriale, după ce, în 1983, Angelo Rizzoli este închis, în urma scandalului din jurul Lojei P2 (Propaganda Due) şi a prăbuşirii Băncii Ambrosiano.

Cele mai importante ziare, cu difuzare naţională, sunt în număr de patru: cunoscutul şi vechiul cotidian liberal din Milano – il Corriere della Sera, care tipăreşte aproximativ 700.000 de exemplare zilnic şi care va fi, din 1987, depăşit de către la Repubblica, o publicaţie independentă, de dreapta, cu 900.000 exemplare, fondat abia în 1976 la Roma, lider fiind Eugenio Scolfari, il Giornale, tipărit la Milano în 170.000 de exemplare, situat pe poziţii de dreapta şi venerabilul ziar La Stampa (1866 – cel mai vechi dintre cele patru), publicaţie care a rămas în proprietatea familiei Agnelli şi a grupului FIAT, organ de centru stânga. Grupul FIAT a achiziţionat, în 1984, şi celebrul ziar milanez Corriere della Sera. În Italia, mai mult decât în celelalte ţări europene, presa naţională este reprezentată şi de cotidienele de partid: Unita (ziar al fostului PCI), singurul care tipăreşte peste 100.000 de exemplare, din această zonă, Avanti (PSI), il Popolo (DC) şi il Manifesto (PDUP).

De asemenea, tiraje importante cunosc şi câteva cotidiene regionale, care apar în mari oraşe ale Italiei, cum sunt: il Gazzetino, editat la Veneţia, în 140.000 de exemplare, il Mattino, tipărit la Napoli în 175.000 exemplare, de orientare democrat-creştină, la Notte (70.000) şi il Giorno (180.000) la Milano, il Messagero (300.000) şi il Tempo (115.000) la Roma, la Nazione (200.000) la Florenţa, il Resto di Carlino (250.000) la Bologna, il Secolo XIX (190.000) la Genova⁴².

Dintre ziarele economice, cel mai cunoscut este milanezul il Sole-24 Ore (230.000, în 1989), concurat, din noiembrie 1986, de către Italia oggi.

În Italia, sunt foarte puternice ziarele sportive, fotbalul având parte, aici, de cea mai mare popularitate din Europa. În Italia, spectacolul sportiv este urmărit aproape întotdeauna de mari mulţimi de oameni, care, în consecinţă, urmăresc, apoi, comentariile şi relatările din ziarele de profil, fie pentru a-şi verifica opiniile, în cazul meciurilor la care au fost prezenţi, fie pentru a afla informaţii noi despre meciurile ori cursele la care nu au participat. Se poate spune că, în Italia, presa sportivă este singura cu adevărat populară. Cele mai influente ziare din domeniu sunt: la Gazzetta dello Sporte (peste un milion de exemplare), care apare la Milano, aparţinând grupului “Corriere della Sera”, Corriere dello Sporte (400.000), tipărit la Roma şi Tuttosport (200.000) din Torino.

Trebuie, apoi, amintit cotidianul care apare la Vatican, încă din 1861, l’Osservatore Romano, organ oficial al Sfântului Scaun, care editează, în latină, Acta Apostolicae Sedis, în care sunt publicate documentele oficiale ale Bisericii Catolice.

Istoricii consideră că în Franţa, după cel de-al doilea război mondial, s-a produs o scădere accentuată a numărului cititorilor de presă. Dacă în ajunul primului război mondial, în Paris, existau aproximativ 70 de cotidiene, numărul lor scade la 26 în 1945 şi la numai 12 în 1953, iar în 1996 sunt 10: L’Humanité, Libération, Le Monde, La Croix, France-Soir, Le Figaro, Le Parisien, La Tribune de l’Expansion, Les Échos, InfoMatin⁴³.

Declinul presei cotidiene pariziene afectează în primul rând ziarele aşa-zise populare, cum este France-Soir, care se aseamănă, într-o oarecare măsură, cu Daily Mirror, cu germanul Bild Zeitung ori cu U.S.A. Today, în vreme ce alt cotidian popular al capitalei franceze, Paris-Jour, a dispărut în 1972.

Cercetătorii au constatat că există o relaţie între scăderea tirajelor ziarelor franceze şi preţul lor de vânzare. Astfel, cotidianele americane se estimează a fi de trei ori mai ieftine decât cele franceze, iar rata creşterii preţurilor presei de tip magazin franţuzeşti este mai mică decât cea a ziarelor, pentru aceleaşi perioade de timp luate în calcul. Se ştie că magazinele franţuzeşti sunt mult mai bine vândute decât ziarele, din acest punct de vedere Franţa constituind o forţă unică (tirajele presei periodice specializate sunt, aici, cele mai mari din întreaga lume).

O nouă generaţie de cotidiane apare pe piaţa europeană odată cu ziarul englez The Independent, cu spaniolul El Pais şi cu italianul La Reppublica şi, poate, cu francezul Libération, venit pe piaţă în 1973 şi regândit în 1981, când devine, practic, un alt ziar. Merită amintită şi trista experienţă a cotidianului Le Matin, apărut în 1977 şi dispărut în 1987, ca şi faptul că Le Quotidien de Paris, născut în 1974, a suferit mai multe “revizii”: în 1979, în 1981 şi în 1984.

Presa zilnică de informaţii cunoaşte în Franţa bilanţuri negative în ultimele decenii, înregistrându-se deficituri cronice, cum e cazul ziarelor editate de partidele politice (L’Humanité). Cunoscătorii afirmă că timpul presei care depindea de calitatea jurnaliştilor angajaţi a trecut, acum publicaţiile trebuind să se comporte la fel ca marile industrii, să ţină cont, adică, de cele mai moderne reţete de management şi să propună adevărate strategii financiare. Exemplul francez cel mai cunoscut este acela al lui Robert Hersant, industriaş de succes, care, propunând metode moderne de editare, a achiziţionat mai multe publicaţii aflate în pragul falimentului. Redresaându-le, apoi, financiar, întăreşte ideea că marile instituţii mediatice sunt, înainte de orice, mari industrii ale contemporaneităţii, care se supun, ca orice întreprindere, regulilor pieţii.

Tirajele cotidienelor pariziene, care depăşeau, în 1914, şase milioane de exemplare, ajung, în 1991, la 2,5 milioane de exemplare. Presa cotidiană regională franceză, însă, cunoaşte o mult mai mică descreştere decât presa pariziană. “Astăzi nu mai există decât câteva ziare franceze de « calitate internaţională », adică ziare ale căror articole să ilustreze nu numai ceea ce se petrece în apropiere, ci de jur-împrejurul planetei. Chiar şi succesul ziarului Libération, unul dintre puţinele care au reuşit să se afirme şi să se menţină în ultimul sfert de secol, impulsionat de spiritualitatea generaţiei «şaizecioptiste», pare modest dacă îl comparăm cu răsunetul unor publicaţii ca La Reppublica în Italia sau El Pais în Spania, apărut la sfârşitul regimului lui Franco”⁴⁴.

Astăzi, primul tiraj în Franţa este deţinut de cotidianul regional

Ouest-France, care încearcă să acopere cât mai relevant activitatea internaţională, având articole remarcabile în această direcţie, alte cotidiane regionale care se remarcă fiind: Les Dernières Nouvelles d’Alsace,
Sud-Ouest, La Voix du Nord, Le Progrès, Le Dauphine Libéré, La République du Centre-Ouest, Nice-Matin, La Montaigne, L’Est républicain, Paris-Normandie, Le Républicain Lorrain, Le Provençal, Midi-Libre.

Între 1939 şi 1989, în 50 de ani, presa regională cotidiană a suferit un proces de concentrare, ajungând, de la 175 de titluri, la 67 de titluri. Apoi, s-a produs un proces de diversificare, datorat faptului că cele mai multe ziare sunt editate de societăţi care au activităţi foarte variate, cotidienele devenind nave-amiral pentru grupuri multi-media⁴⁵.

J.-N. Jeanneney consideră, pe baza statisticilor date publicităţii, că declinul tirajelor este în Franţa mai accentuat decât oriunde în altă ţară, calculele fiind făcute după numărul de exemplare de cotidiene vândute la mia de locuitori. Astfel, în 1992, în Franţa tirajele erau de două ori mai mici decât în Germania, Belgia, Austria, Olanda, Australia, Marea Britanie şi Statele Unite, de trei ori mai mici decât în Suedia, Elveţia şi Finlanda şi de patru ori mai mici decât în Japonia şi Norvegia. Situaţii asemănătoare (comparabile) cu a Franţei se întâlnesc în Spania şi Italia. Şi cu toate acestea, media tipărite franceze cunosc un important (aparent) paradox: ele rămân, în ciuda radioului şi a televiziunii, principalele mijloace de informare şi de creare a opiniei publice franceze. Francis Balle numeşte acest fenomen singularitatea presei franceze şi crede că, în ţara lui Girardin şi Millaud, presa continuă să joace, în continuare, un rol de ghid incontestabil pe lângă celelalte mijloace de informare. Dar, să nu uităm că, în Franţa, săptămânalele cunosc cele mai mari tiraje, în raport cu numărul populaţiei, ele aducând, astfel, un important sprijin afirmaţiei de mai sus. Oricum, presa cotidiană regională franceză îşi dispută întâietatea cu televiziunea şi dreptul de a se considera primul mijloc de informaţie. Marile cotidiene regionale au fost primele în Franţa care, între 1965 şi 1970, au adoptat informatica, fotocompoziţia, imprimarea offset şi culoarea. Toate acestea au însemnat, bineînţeles, importanţi paşi în faţă pentru cei care s-au adaptat spiritului timpului. Iar spiritul timpului începuse, deja, de o bună bucată de vreme, să se amestece cu evoluţiile tehnologice, unele dintre cele mai fascinante petrecându-se chiar în lumea atât de poliformă şi dinamică a mass-media.

Din 1946 şi până în 1990, numărul de exemplare al cotidienelor franţuzeşti, calculate la mia de locuitori, scade de la 360 la 178. Cum am scris mai sus, unul din motivele acestei scăderi îl reprezintă şi preţul de vânzare destul de ridicat. Pierre Albert, unul din cei mai bine informaţi istorici ai presei, afirmă, chiar, că cele mai scumpe cotidiene din lume sunt cele pariziene ( 5 F în 1991)⁴⁶.

Apoi, în Franţa acestei perioade nu mai există ziare ieftine, aşa cum sunt în Anglia şi Germania, jurnale populare ieftine.

Imediat după cel de-al doilea război, Franţa cunoaşte, din punctul de vedere al presei, o situaţie delicată şi diferită de a celorlalte ţări europene, jurnalistica franceză având în faţă un dublu handicap: cel al colaborării cu ocupanţii germani şi, deci, al sprijinirii regimului de la Vichy al mareşalului Petain (erou al primului război şi trădător în cel de-al doilea), iar al doilea este legat de profesionalismul noilor jurnalişti, lipsiţi de experienţă, care, fireşte, trebuia să ia locul celor dezactivaţi. Astfel, guvernul generalului Charles de Gaulle hotărăşte să suspende toate publicaţiile care au continuat să apară, sub ocupaţie, după luna noiembrie a anului 1942. Sunt judecaţi o serie de ziarişti care au colaborat, printre care nume celebre, cum este acela al lui Ferdonnet sau al tânărului de mare dotare intelectuală, promiţător specialist în limbi clasice, Robert Brasillach, care publicase articole în Je suis partout, şi al lui Georges Suarez. Brasillach a fost executat, deşi mulţi intelectuali francezi au adresat un apel generalului de Gaulle pentru a-i comuta pedeapsa cu moartea, redactorul-şef al NRF, poate cea mai celebră revistă culturală a epocii şi editură de prestigiu, Drieu de la Rochelle, s-a sinucis, pentru a nu fi nevoit să asiste la propriul său proces public, iar celebrului romancier Louis Ferdinand Céline i s-a interzis dreptul la semnătură pentru multă vreme. Toţi aceştia au fost judecaţi pentru colaboraţionism cu ocupantul german din timpul războiului. Deoarece şi la noi, după 1989, acest cuvânt a fost din nou folosit, de această dată desemnând colaborarea cu regimul comunist, Nicolae Manolescu, atent la nuanţe, ca întotdeauna, remarcă inadecvarea faţă de sensul iniţial şi propune analize pertinente pentru fiecare acuză în parte, reuşind chiar în acest prim articol să absolve nume importante (Goga şi Rebreanu, pentru presupusul colaboraţionism cu germanii), altora limpezindu-le vina (Arghezi, pentru colaborarea cu comuniştii, şi Slavici, cu germanii)⁴⁷.

Dispar acum, datorită interdicţiei, publicaţii cunoscute ca Le Temps ori Je suis partout, dar şi altele obscure şi lipsite de audienţă. Statele Unite şi Anglia nu cunosc aceste fenomene, nefiind invadate în război, iar în Germania se petrece o ruptură totală privitoare la presă, care, după război, a fost, practic, nevoită să o ia de la zero. În Germania, după război, nu puteai tipări o publicaţie fără a avea o licenţă de la autorităţile de ocupaţie, care alegeau editorii după cum credeau. Presa germană îşi va recăpăta libertatea abia în septembrie 1949, când este legiferată pentru fiecare land o legislaţie a presei extrem de liberală, iar din acest moment evoluţia sa va fi una foarte serioasă şi extrem de diferită de evoluţia presei europene în ansamblu. Presa tipărită germană s-a impus cu tenacitate, astfel că, în momentul căderii zidului Berlinului, ea deţinea aproape 80% din reţeta de reclamă a întregului stat, cu sume de miliarde de mărci. Presa germană beneficiază, astăzi, de foarte puternice grupuri de presă. L-am amintit, deja, pe Axel Springer, din Hamburg, care, nevoind să colaboreze cu regimul nazist, a obţinut o licenţă de a edita o revistă mensuală, în 1945, apoi, în 1946, tipăreşte un săptămânal cu programele de radio, Hor zu, iar în 1948 face să apară magazinul ilustrat Kristall şi primul cotidian Hamburger Abendblatt, în 1952 Bild Zeitung – un ziar popular, care, într-un an, avea tirajul de 5 milioane de exemplare, pentru ca în 1953 să preia şi Die Welt, ziar de informaţii foarte sobru. Axel Springer a decedat în 1985 şi grupul său devine societate anonimă, controlând mai bine de un sfert din piaţa germană a ziarelor şi 18% din piaţa revistelor-magazin⁴⁸.

După 1944, în special în provincie, în Franţa s-a experimentat jurnalismul “dobândit” în regim de urgenţă, fapt care a dus, în destule cazuri, la pierderea forţei jurnalistice, mai târziu publicaţiile pierzându-şi chiar proprietarii. În plan jurnalistic, în România de după 1989, faptele s-au derulat exact ca după un război nimicitor. La fel, am asistat la prăbuşirea multor publicaţii noi, care, la un moment dat, păreau a avea succes:

Zig-Zag, Expres,Ora, Tinerama,Ultimul cuvânt, Timpul (Iaşi), Opinia studenţească (dispare în 1991 şi reapare în 1998), Ziarul de Iaşi (apărut în mai 2000 şi dispărut în iunie 2000), Observatorul, Universul (Iaşi) ş.a., ori publicaţii existente deja, care au pornit cu un imens capital, cum au fost Tineretul liber (fosta Scânteia tineretului), Opinia şi multe publicaţii culturale-literare (Amfiteatru, Dialog etc).

Aproape toată lumea credea şi, din păcate, încă mai crede, în ciuda eşecurilor dureroase – aici, veleitarismul este mult mai îmbietor decât în alte profesii, se pare – că poate “face” presă, că este de ajuns să vrei, ca să şi ai, fără un susţinut şi obositor efort intelectual. În România, încă se mai consideră competenţa jurnalistică a fi doar o biată problemă secundară, cumva facultativă, iar efectele acestei înduioşătoare atitudini se văd, zilnic, în tot ce propun mass-media româneşti. În locul analizelor pertinente din editorialele celor mai multe cotidiene de la noi, găsim atitudini pline de superiorioritate şi leneşă suficienţă, comentarii veninoase ori doar ilizibile şi chiar pamflete. De zece ani nu mai prididim să tot avem opinii şi să le (şi) exprimăm cu grăbire, dacă se poate (şi se poate, spre nefericirea potenţialilor cititori) chiar înainte de a ni le fi format cu seriozitate, ca să nu mai vorbim de documentare, meditaţie, lectură continuă şi alte pretenţii din acestea “plicticoase şi inutile”, oricum deşarte şi vane. Copilăria presei româneşti continuă cu destulă vioiciune, iar şcolile de jurnalism nu reuşesc, încă, să impună, împotriva “cursului zilei” şi pe un munte de nisip, standarde profesionale nefacultative. Bineînţeles că primii care se opun acestei reveniri la uneltele profesiei şi la adecvarea jurnalisticii cu o lume atât de complexă sunt chiar baronii presei actuale româneşti. De ce? Pentru că asta le-ar face poziţiile discutabile, ar pune sub semnul întrebării “profesionalismul” lor etc. Şi apoi, de ce s-ar schimba ceva dacă “merge şi aşa”? Un lucru trist care s-a putut constata în Franţa anilor postbelici “a fost insuficienta experienţă profesională a nou -veniţilor în presă, mulţi vajnici membri ai Rezistenţei devenind jurnalişti fără să fi avut răgazul de a învăţa meseria: inconvenient al unui «nou val» prea rapid, formarea «din mers» nefuncţionând prea bine. Au rezultat de aici eşecuri imediate şi neplăceri ulterioare. Din cauza unor erori de gestiune, mai multe cotidiene de provincie, care fuseseră cucerite cu mitraliera în mână de către Rezistenţă, au rămas în derivă, pe măsură ce posesorii lor au îmbătrânit. Faptul s-a transformat într-un mare avantaj pentru Robert Hersant, atunci când, în anii ’70, a început să cumpere mai multe publicaţii”⁴⁹.

Calitatea jurnaliştilor, deşi este o noţiune extrem de subiectivă şi supusă oricând focului încrucişat al contestaţiei, greu de cuantificat sau chiar imposibil, este totuşi o constantă a mass-media peste care sper că nu se va putea niciodată trece cu vederea sau ignora. Calitatea jurnaliştilor, aşa neglijată cum este în România momentului actual, a fost mereu importantă în scurta istorie a presei de până acum şi acest fapt este bine acoperit de cuvintele de mai sus ale lui J.-N.Jeanneney, om de presă recunoscut şi profesor la Institutul de Studii Politice din Paris, fost preşedinte – director general la Radio France Internationale şi secretar de stat în Ministerul Comunicaţiei, între 1991 şi 1993.

Suspendarea multor publicaţii franceze după ultimul război a făcut necesară apariţia altora noi. Acesta a fost şi cazul ziarului Le Monde, care se naşte în decembrie 1944, după ce Le Temps, prestigios înainte de război şi considerat a fi oficiosul Ministerului de Externe, nu mai primeşte permisiunea de reapariţie. Deşi Combat, condus de atât de celebrii Pascal Pia şi Albert Camus (cel care va lua pentru Franţa, la 44 de ani, în 1957, Premiul Nobel în literatură, fiind cel mai tânăr francez care a primit vreodată distincţia Academiei din Stockholm) şi Libération au multă credibilitate şi încep să-şi crească tirajele, conducătorul guvernului provizoriu francez, generalul Charles de Gaulle, doreşte apariţia unui ziar mai solid, cu informaţii internaţionale mai abundente şi de foarte bună calitate, echilibrat în privinţa politicii interne. Astfel, de Gaulle şi ministrul Informaţiilor, Pierre-Henri Teitgen, se gândesc să propună unei echipe formate din trei oameni crearea unui nou ziar, având la dispoziţie clădirea din Rue des Italiens, imprimeria şi o parte a echipei redacţionale a interzisului Le Temps. Cei trei aleşi sunt: Christian Funck-Brentano, fost director de bibliotecă, Réné Courtin, profesor de economie politică la Universitatea Montpellier, ambii având activităţi remarcabile în Rezistenţă, şi, al treilea, Hubert Beuve-Mery, fost profesor de drept la Institutul Francez din Praga şi fost corespondent al lui Le Temps, funcţie din care a demisionat în momentul în care acest ziar a publicat o justificare a abandonării Cehoslovaciei de către francezi odată cu intrarea armatei nazistă pe teritoriul acestei ţări. Hubert Beuve-Mery avea 48 de ani când a debutat pe piaţă ziarul Le Monde (pe 19 decembrie 1944), şi va deveni adevăratul conducător al publicaţiei, pe care o va pilota până la pensionarea sa, petrecută la sfârşitul lui 1969, (după teribilul an 1968), deci, vreme de 25 de ani, nu fără câteva importante peripeţii, cărora, însă, le-a supravieţuit cu succes.

Acum, în perioada postbelică, după bătăliile inegale pe care le-au purtat pe vremuri cu radioul pentru întâietatea difuzării ştirilor, conducătorii ziarelor înţeleg existenţa complementară a mijloacelor de informare şi Beuve-Mery găseşte chiar o formulă, devenită celebră, în litera căreia a conceput Le Monde: Radioul anunţă evenimentul, televiziunea îl arată, iar presa îl explică⁵⁰.

Şi, într-adevăr, ziarul gândit de Beuve-Mery a explicat, cu mult succes, vreme de un sfert de secol, toate evenimentele importante care s-au petrecut pe planetă şi le mai explică şi astăzi, spre interesul multora, din moment ce se află, acum, între primele trei cotidiene naţionale, ca tiraj, împreună cu Le Figaro şi France-Soir, fiind, însă, ziarul francez de top cu cele mai mici fluctuaţii de tiraj vreme de peste 50 de ani. Constanţa sa de-a dreptul remarcabilă este unul din punctele forte, căpătând în timp aprecieri maxime, unii numindu-l, în anii ’80, “cel mai bun ziar din Europa”. Această afirmaţie a căpătat din partea lui Abe Rosenthal, pe atunci redactor-şef al cotidianului New York Times, o excelentă replică, citată de J.-N.Jeanneney şi care merită a fi reţinută: Poate că aş dori, într-adevăr, ca ceva să fie cel mai bun din lume, însă în nici un caz cel mai bun ziar.

De la început, echipa de la Le Monde doreşte să se protejeze de suspiciuni, prin crearea unui S.R.L. cu un capital minim, ale cărui părţi sunt acordate unor personalităţi care nu sunt oameni de afaceri, deciziile de înstrăinare nefiind posibile fără acordul tuturor. Astfel, aici, nu au existat niciodată elemente compromiţătoare de gestiune, ziarul rămânând mai presus de orice bănuială de natură financiară. Mai târziu, 40% dintre acţiunile publicaţiei sunt cedate membrilor corpului redacţional, în prezent aceştia deţinând 49% din capitalul societăţii editoare. Imediat, sunt cooptaţi redactori tineri, care se vor dovedi, în timp, de bună calitate: Jacques Fauvet, Pierre Drouin, André Fontaine, Jean Plannchais. Deşi în Franţa din perioada imediat postbelică au loc destule regrupări de forţe, ziarul acesta reuşeşte performanţa de a nu fi catalogat ca aflându-se la remorca vreunei grupări, echilibrul conducerii sale ferindu-l de puternicele vânturi ale perioadei de început. Totodată, sunt agreate drept colaboratori ai ziarului o serie de personalităţi lipsite de simţul obedienţei faţă de puterile statale: Pierre Emmanuel, poet cu un important renume, Étienne Gilson, profesor de istoria Evului Mediu la College de France, care preda şi în Canada, devenit, ulterior, notoriu, Maurice Duverger, tânăr profesor de drept la Facultatea din Bordeaux, a cărui autoritate va creşte mult datorită independenţei sale, afişate în dezbaterile găzduite de Le Monde şi prilejuite de marile dispute ale epocii. Ministerul de Externe va fi nemulţumit de atitudinile ziarului faţă de partenerii de alianţă, în special faţă de Statele Unite, pe care Pierre Emmanuel, în acea perioadă şi Beuve-Mery, le privesc deosebit de critic, sumbru chiar. Robert Schuman, ministrul de care se leagă apariţia Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, CECO – Schuman fiind, de fapt, alături de Jean Monnet, unul dintre fondatorii a ceea ce mai târziu s-a numit Uniunea Europeană – a considerat o adevărată trădare poziţia lui Le Monde⁵¹.

Aceşti doi francezi, Monnet şi Schuman, au lansat, pe 9 mai 1950, propunând CECO, construcţia europeană, ei mergând dincolo de o organizaţie internaţională clasică şi dorind să realizeze între statele europene structuri care să le depăşească şi să le înglobeze, postulând că principiul fundamental îl reprezintă delegaţia de suveranitate într-un domeniu limitat, dar decisiv şi că, oricât de importantă, cooperarea dintre naţiuni nu rezolvă nimic dacă nu există o fuziune de interese ale popoarelor europene⁵². Având asemenea proiecte, care vor face istorie, ministrul Schuman este firesc să se simtă trădat de Le Monde, când acesta nu-i susţine ideile – de altfel, excelente – mai ales că predecesorul (fostul Le Temps) era oficiosul Ministerului de Externe. Schuman era cu atât mai furios, cu cât se temea ca guvernele europene şi cel al Statelor Unite să nu considere poziţia ziarului drept una împărtăşită de autorităţile franceze. Deşi, pe termen lung, poziţia lui Schuman este aceea care se dovedeşte modernă, realistă şi responsabilă, Le Monde a avut de câştigat din această supărare a ministrului de Externe, pentru că nimeni nu le-a mai confundat ziarul cu Le Temps, chiar dacă a reuşit să păstreze şi cititorii aceluia. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în Parlament, deputaţii comunişti afirmaseră că nu se schimbase decât noţiunea de durată cu aceea de spaţiu (Timpul cu Lumea). După cum se vede de aici, în jurnalistică este extrem de important (şi din ce în ce mai dificil) să fii perceput ca independent de orice putere, politică ori economică, chiar dacă sprijini o idee sau alta, care, sigur, poate fi îmbrăţişată de oricine.

Totuşi, acest conflict şi altele cu Réné Courtin îl fac pe Beuve-Mery să demisioneze la sfârşitul anului 1951, putând, apoi, reveni la conducere datorită sprijinului pe care l-a primit din partea tinerilor săi jurnalişti şi a lui de Gaulle, prin Funck-Brentano, celălalt membru al triumviratului fondator al ziarului.

Chiar şi apariţia unui ziar concurent, ca Le Temps de Paris, în 1952, nu mai pune în pericol existenţa lui Le Monde, concurentul sucombând după doar 66 de numere tipărite. De altfel, în 1977, fenomenul se repetă cu un alt ziar apărut doar din dorinţa de a concura Le Monde – J’informe –, creat de fostul ministru de centru Joseph Fontanet, dispărut după 77 de apariţii. Tirajul cotidianului va creşte continuu de-a lungul a treizeci de ani, numiţi şi glorioşi, din punct de vedere economic, în istoria Franţei, între 1945 şi 1975. Numărul de exemplare tipărite va creşte de la 170.000 în 1945, la 200.000 în 1956, 300.000 în 1965, 400.000 în 1967 şi 500.000 în 1972. Redactorul-şef al acestei perioade este Robert Gauthier, cunoscut pentru exigenţa şi rigoarea cu care trata problemele redacţionale, care sporeşte precizia factuală a ziarului.

În 1969, când se pensionează, Beuve-Mery îşi desemnează urmaşul la conducerea publicaţiei în persoana vechiului redactor specializat în probleme de politică internă, Jacques Fauvet, succesiunea nestârnind controverse în redacţie. Tirajul ziarului creşte în continuare, dar, dacă înainte era doar critic, acum devine de opoziţie, apropiindu-se de Partidul Socialist al viitorului preşedinte, pentru două septenate, 1981-1995, François Mitterrand. După Jacques Fauvet, Claude Julien este desemnat pentru un timp administrator, dar trebuie să renunţe, urmându-i André Laurens, care, neimpunându-se, este înlocuit de André Fontaine. Acesta din urmă, reducând efectivul redacţional şi salariile, aduce ziarul pe vechile poziţii, creând totodată Societatea Cititorilor Ziarului Le Monde, condusă de Alain Minc. Tot acum, sediul din Rue des Italiens este mutat pe strada Falguière, iar Roger Fauroux, om de afaceri, este acceptat să investească în producţia publicaţiei, în noile mijloace de editare (o nouă tipografie, cea veche fiind încă de pe vremea lui Le Temps).

Apoi, urmează economistul Jacques Lesourne ca administrator, dar criza se adânceşte, şi publicitatea şi numărul de cititori scăzând. În 1994, conducerea ziarului este preluată de Jean-Marie Colombani, care întinereşte mult echipa redacţională şi regândeşte apariţia grafică, cu mult succes. Le Monde editează, cu probitate, dosare ale actualităţii internaţionale, câteva suplimente şi trei mensuale: Le Monde diplomatique, Des philatelistes şi De l’éducation. Le Monde este cotidianul francez de referinţă, cu cel mai cunoscut profil în străinătate, o cincime din tirajul său fiind difuzat dincolo de graniţele hexagonului. De asemenea, este citit de tinerii intelectuali francezi, de studenţi chiar, ca şi în provinciile Franţei, putând fi numit, cu îndreptăţire, cotidian naţional, difuzându-şi în Paris doar mai puţin de jumătate din tirajul său (47%). Seriozitatea şi varietatea textelor, calitatea evidentă a comentariilor găzduite, prezentarea grafică austeră şi lipsită de echivoc, din care fotografiile sunt excluse, conţinutul său bogat şi calitatea atitudinilor, fac din acest jurnal cel mai respectat cotidian francez, având, probabil, audienţa cea mai cultivată şi mai studioasă. Le Monde îşi difuzează aproximativ un sfert din tiraj prin abonamente, având cel mai mare procent de abonamente dintre cotidienele generaliste, excepţie făcând numai La Croix, care, totuşi, ar putea fi considerat un ziar specializat, alături de Le Quotidien du Médicin.

La Croix este cotidianul catolic francez, care, fireşte, acordă multă atenţie informaţiilor religioase, reuşind mereu să propună, pentru marile probleme ale actualităţii sociale din lumea franceză şi nu numai, texte extrem de serioase, ţinuta înaltă a articolelor fiind una din constantele evidente ale publicaţiei. Deşi, datorită specificului, publicitatea nu este un punct forte aici, tirajele se înscriu în jurul a 100.000 de exemplare. La Croix are, procentual, cel mai mare număr de abonamente în peisajul cotidianelor franceze naţionale, 87,7 % din tirajul său fiind astfel distribuit.

În Franţa, tirajele ziarelor nu sunt comparabile, ca mărime, cu cele din Statele Unite, Japonia ori Anglia. La prima vedere pare inexplicabil, dar tirajele primelor ziare din Anglia sunt de 10 ori mai mari decât cele ale primelor cotidiene franceze, astăzi, când, la multe alte capitole, cele două ţări sunt comparabile. Datorită tirajelor modeste, nu se poate vorbi, în Franţa de astăzi, de ziare populare, deşi aici a debutat, totuşi, presa populară, în 1863, prin cotidianul Le Petit Parisien, ziarul de numai cinci centime. Acum, ducând mai departe curiozităţile, aşa cum am amintit că afirmă Pierre Albert, ziarele franceze sunt şi cele mai scumpe. În 1914, în preajma primului război mondial, presa franceză deţinea încă primul loc în lume în privinţa importanţei tirajelor sale, în Franţa născându-se multe dintre formulele şi tehnicile presei moderne. Cele mai bine vândute cotidiene naţionale franceze de astăzi sunt primele patru din cele opt denumite generic de informaţii politice şi generale: Le Figaro (fondat în 1828 şi transformat în ziar în 1866 de H. de Villemessant), Le Monde (1944), Le Parisien (1944), France-Soir (1944), urmate îndeaproape de ziarul sportiv L’Équipe (1946) şi de International Herald Tribune (1887). Ziarele naţionale financiare, în număr de trei, au tiraje cuprinse între 20.000 şi 90.000 de exemplare: Les Échos (1908), La Tribune de L’Expansion (1985) şi La Cote Desfosses (1825). Nici un ziar naţional nu atinge, în Franţa, 500.000 de exemplare, primele trei de informaţii politice şi generale apropiindu-se de 400.000 de exemplare, iar L’Équipe depăşind 200.000 exemplare (cele regionale, cum este

Ouest-France, depăşesc, însă, treisferturi de milion). Celelalte patru cotidiene de informaţii politice şi generale sunt: Libération (1973), L’Humanité (1904), La Croix (1883) şi Le Quotidien de Paris (1974). Mai există un cotidian sportiv, Paris-Turf (1946), care depăşeşte ca tiraj ziarul L’Humanité, vânzând mult peste 100.000 de exemplare zilnic.

În general, tirajele ziarelor naţionale (pariziene) au scăzut după mişcările studenţeşti, din 1968, sprijinite de extrema stângă, care au dus la plecarea generalului de Gaulle de la Preşedinţia Franţei. Sunt multe titluri de cotidiene care au dispărut de atunci încoace: Libération, în noiembrie 1964 (va fi “reînviat” în 1973 de Jean-Paul Sartre), Paris-Jour, în februarie 1972, Combat, în august 1974, Rouge, în ianuarie 1979, L’Aurore, în 1985 şi Le Matin de Paris, în 1988 (după ce apăruse în 1977, pentru a reînvia socialismul). Au mai fost, apoi, câteva titluri efemere, care au apărut mai puţin de un an, printre care deja amintitul J’informe (sept.-nov.1977), apoi 24 heures (oct.1965-sept.1966), Combat socialiste (febr.-iul.1981), Paris ce Soir (ian.-febr.1984), Le Sport (mar.1987-1988)⁵³.

O situaţie aparte, curioasă, are Présent, fondat în ianuarie 1982, care apare cinci zile pe săptămână, cu o difuzare deficitară şi promovând ideile unei drepte accentuate. Libération, fondat în 1973, şi-a întrerupt apariţiile între 21 februarie şi 13 mai 1981, din cauza conflictelor interne, iar acum se află în creştere, beneficiind şi de mijloace foarte moderne redacţionale şi tipografice, în anii ’90 depăşind 180.000 de exemplare tiraj. Şi Quotidien de Paris şi-a întrerupt apariţiile între iunie 1978 şi noiembrie 1979, continuând să apară cu un grav deficit economic şi într-un tiraj confidenţial – 30.000 de exemplare.

Ziarul Le Parisien libéré avea, în 1974, cel mai mare tiraj de pe piaţa Capitalei franceze, dar, un prelungit conflict de 29 de luni (martie 1975 – august 1977), între direcţie şi muncitorii tipografi, precum şi morţile succesive ale fondatorilor (în ’77 şi ’78), i-au redus tirajul la jumătate. Din 1986, se numeşte Le Parisien, iar tirajul începe, încet-încet, să i se redreseze.

Cel mai vechi jurnal parizian, Le Figaro, a devenit cotidian în 1866 şi are în prezent cel mai mare tiraj dintre ziarele franceze naţionale generaliste (peste 400.000 exemplare). Traversează, în ultimele decenii, mai multe crize, care îi vor marca evoluţia în câmpul jurnalisticii. Mai întâi, în 1965, moartea directorului său, Pierre Brisson, aduce o perioadă de încordare în destinul publicaţiei, apoi, în 1969, se consumă un conflict profund între proprietari şi redacţie, aceasta din urmă reuşind, în final, să-şi afirme independenţa profesională. Mai târziu, în iulie 1975, proprietarul de atunci, atât de cunoscutul om de presă Jean Prouvost, se hotărăşte să vândă cotidianul lui Robert Hersant, cel care tocmai îşi clădea un imperiu de presă, răspândit în toată Franţa. Transferul acesta provoacă mari convulsii în redacţie, unii dintre vechii jurnalişti demisionând şi plecând în alte redacţii. Robert Hersant, însă, este foarte interesat de evoluţia ziarului, acesta fiind cea mai importantă publicaţie pe care o achiziţionase până la acea vreme şi din care dorea să facă un jurnal pilot al grupului său de presă⁵⁴.

Astfel, după 1981, Le Figaro evoluează către o dreaptă mai plină de rigoare decât până atunci. După 1988, când direcţia este preluată de François O. Giesbert, ziarul se reîndreaptă către centru. Din 1978, suplimentul său care apare sâmbăta, Le Figaro Magazine, ajunge la tiraje astronomice pentru Franţa, depăşind 600.000 de exemplare. Criza în care intră, în 1975, Le Parisien, ziarul care avusese cele mai mari tiraje în 1974, dă aripi cotidianului Le Figaro, care urcă pe primul loc al tirajelor presei zilnice naţionale franceze.

France-Soir a avut, pe vremuri, tiraje care depăşeau un milion de exemplare, dar evenimentele din 1968 fac ca acesta să se diminueze foarte mult. Apoi, în 1972, la moartea lui Pierre Lazareff, care fusese vreme de decenii spiritul protector al redacţiei şi principalul ferment, echipa redacţională pare a se regăsi cu multă dificultate. Grupul Hachette, care încearcă, fără succes, să redreseze situaţia lui France-Soir, renunţă la această luptă şi cedează publicaţia, în iunie 1976, tot lui Robert Hersant, dar nici acesta nu găseşte cheile potrivite în tentativa de a opri scăderea difuzării.

Pentru ziarele franţuzeşti de informaţii, ultimele decenii au fost dificile, iar tirajele au scăzut sau, cazuri fericite, au stagnat, curba evoluţiei lor fiind, în ansamblu, descendentă. După cum am putut constata deja, destule cotidiene, unele de succes cândva, au fost nevoite să-şi “închidă porţile”, altele şi-au redus echipele redacţionale. De fapt, se vede cu destulă uşurinţă că vechiul tip de gazetărie a fost înlocuit, publicitatea şi anunţurile fiind tot mai importante, iar managementul şi marketingul trecând la pupitrul de comandă. Mai peste tot, locul conducătorilor de ziare, care sunt oameni de presă, este luat de întreprinzători care şi-au asigurat prosperitatea în alte domenii decât acela jurnalistic. Apoi, s-a dovedit a nu fi deloc o idee fericită aceea care, pentru a obţine profit, a văzut în creşterea preţului ziarelor o posibilă soluţie. N-a fost. Şi, de fapt, dacă priveşti cu atenţie istoria presei, constaţi că, întotdeauna, s-a câştigat teren atunci când s-a reuşit scăderea preţului de distribuţie (vezi apariţia presei populare şi redresarea britanicului Times de către lordul Nortcliff).

Nimeni nu mai prosperă astăzi din vânzarea ziarelor, ci din vânzarea, împreună cu ziarul, a multor altor produse, în primul rând, din vânzarea spaţiului publicitar. Acum, calitatea articolelor şi a prezentării grafice, trebuie dublată de calitatea reţetei de management, iar soliditatea argumentării jurnalistice stă alături de veritabile strategii financiare. Astăzi, oamenii de presă cei mai cunoscuţi şi cei mai importanţi sunt, mai întâi, mari oameni de afaceri: Ted Turner, Robert Hersant, Rupert Murdoch, Robert Maxwell, iar marile companii de presă sunt mari companii financiare transnaţionale, mari trusturi: “Bertelsmann”, “Time-Warner”, “News International Corporation” ş.a. Se vorbeşte acum de industrii
mass-media şi de industrii culturale, după ce mai întâi presa a devenit un produs de piaţă şi a acceptat, în secolul al XIX-lea, un asemenea “tratament”.

Marile companii de presă nu mai păstrează nimic din “puritatea” iniţială a separării mijloacelor de informare: presă scrisă, cinema, audiovizual, agenţii de presă. Unirea tuturor acestora se face întotdeauna sub însemnele recuperatoare (şi generoase) ale comunicării, sindromul tolerat al vieţii noastre de zi cu zi, care exige în permanenţă dinamism, atenţie, profesionalism, toleranţă, solidaritate şi drepturi la diferenţă.

Trustizarea presei este, acum, un fenomen intrat în uzul vieţii internaţionale, dictat de regimul concurenţial sever la care este supusă orice iniţiativă umană.

Presa britanică din prezent este considerată una dintre cele mai sănătoase din întreaga lume, ghidându-se după principiile liberalismului şi nefiind supusă niciunei dispoziţii legale elaborată special pentru funcţionarea sa. Ţara cu cea mai veche viaţă parlamentară, Marea Britanie, este posesoare a unei culturi politice în care instrumentele libertăţii funcţionează eficient, iar tradiţia legii impune.

Cotidienele naţionale englezeşti de astăzi sunt împărţite de Francis Balle în ziare: de calitate, de mijlocul gamei şi populare.

Presa de calitate, în general, oferă o informaţie completă asupra subiectelor celor mai variate, mizând pe instrucţia cititorilor şi pe faptul că aceştia au răgazul şi răbdarea de a urmări dezvoltarea unei demonstraţii sau a unei idei. În schimb, presa populară prezintă evenimentele într-o manieră mult mai expeditivă, mai sumară, utilizând mai multe ilustraţii şi desene caricaturale. Sunt ziare de calitate (nu numai în Anglia, ci şi în Franţa, şi în Germania) care nu folosesc deloc fotografiile, care evită fotojurnalismul. Între cele două categorii, presa de mijlocul gamei (Daily Mail, Daily Express, Today), care totalizează în Anglia 4 milioane de exemplare difuzate zilnic, utilizează elemente specifice şi presei de calitate şi celei populare⁵⁵.

Cotidienele de calitate sunt: The Daily Telegraph (fondat în 1855), The Times (1785), The Guardian (1821), The Independent (1986), Financial Times(1888); cotidienele engleze de mijlocul gamei sunt: Daily Mail (1896), Daily Express (1900), Today (1986), iar cele populare, tot în număr de trei, sunt considerate a fi: Sun (1964), Daily Mirror (1903), Daily Star (1978)⁵⁶.

Cum spuneam deja, cotidienele de calitate sunt căutate de un public a cărui pregătire depăşeşte mult nivelul instrucţiei obligatorii, dar, acelaşi public agreează şi presa de mijlocul gamei sau chiar cotidienele populare. De fapt, dintre ziarele populare, numai Daily Mirror se adresează în exclusivitate cititorilor cu un nivel de pregătire intelectuală scăzut, acest ziar vânzându-se astăzi în peste trei milioane de exemplare zilnic, iar, la lansarea sa, pe 2 noiembrie 1903, de către Harmsworth, a fost primul cotidian ilustrat în exclusivitate cu fotografii.

Ziarele de mijlocul gamei pot fi considerate ca fiind “rupte” de diferenţele de clasă socială, ele neadresându-se cu preponderenţă vreunui segment social, putând fi, aşadar, lecturate şi de cititorii presei de calitate şi de cei ai presei populare.

După ce, în 1985, Rupert Murdoch şi-a instalat la Whapping o imprimerie ultra-modernă, creând, astfel, cel mai mare centru de fabricaţie din lume, mulţi proprietari de ziare britanice i-au urmat exemplul, punând accent pe noile tehnici de imprimare. Cu acest prilej, s-a părăsit cartierul tradiţional al presei britanice, Fleet Street, care a rămas în istoria presei insulare. Noile tehnologii de editare aduc, însă, şi probleme sociale, în 1978 şi 1987 petrecându-se mari conflicte între patronatul presei şi sindicatul din industriile grafice (N.G.A.). Rupert Murdoch iese învingător din conflictul cu sindicatul, fapt ce va duce la scăderea preţului de producţie şi a salariilor, diminuându-se, implicit, preţul de cost al ziarelor. Presa naţională britanică, editată la Londra, începe să tipărească o parte a tirajului, prin facsimilare, în marile centre: Glasgow, Liverpool, Manchester, Belfast. Astfel, după 1987, ziarele englezeşti intră într-o nouă competiţie, impunându-se de atunci încoace chiar nume noi (The Independent, Today), sau titluri lansate de puţină vreme (Daily Star). Today, lansat pe 4 martie 1986 de Eddy Shah ca primul cotidian naţional color, va fi cumpărat de Rupert Murdoch în 1987 şi îşi va înceta apariţia pe 17 noiembrie 1995, fiind primul cotidian naţional care dispare după Daily Sketch, adică după 1971. Daily Sketch, lansat pe 2 martie 1909, şi-a încetat apariţia în 1971, când a fuzionat cu Daily Mail.

Presa britanică, în ansamblul ei, cu tiraje impresionante şi o exprimare foarte diversă, exercită asupra opiniei publice o influenţă considerabil mai mare decât presa din celelalte ţări europene. Pierre Albert crede că, datorită puternicei sale centralizări, într-o ţară în care instituţiile administrative sunt descentralizate, presa britanică poate fi considerată un important factor de coeziune naţională. Temele presei şi stilul preferat rămânând insulare, pe de altă parte, se poate găsi, aici, o explicaţie a multelor particularităţi britanice şi a naţionalismului britanic specific⁵⁷.

Pe 24 februarie 1987, Robert Maxwell (decedat în 1991), proprietarul unuia din cele mai mari grupuri de presă, Mirror Group Newspapers Ltd (grup achiziţionat în 1984), a lansat London Daily News, primul cotidian care s-a dorit a fi promotorul tuturor ştirilor importante ale Angliei din cele 24 de ore ale zilei, tentativa aceasta încheindu-se pe 23 iulie, în acelaşi an, când ziarul îşi încetează apariţia.

Sport, apărut pe 17 august 1988 ca săptămânal difuzat marţea, devine cotidian, începând cu 7 octombrie 1991.

În noiembrie 1994, este lansat Electronic Telegraph, primul naţional britanic difuzat pe Internet, iar pe 16 martie 1999, firma Metro distribuie primul cotidian gratuit, Metro, în metroul londonez.

Dacă toate cele 13 cotidiene care apar la Londra sunt matinale, în provincie apar aproximativ 75 de cotidiene de seară, pe lângă 18 matinale. Dintre ziarele de provincie, cele mai puternice, din punctul de vedere al tirajelor, sunt: Glasgow Daily Record (matinal, tipărit ca ediţie proprie de către Daily Mirror, cu un tiraj de aproximativ 800.000 de exemplare), Birmingham Evening Mail (cotidian de seară, tipărit în peste 200.000 de exemplare), Liverpool Echo (ziar de seară, 200.000 de exemplare), Express and Star(apare seara la Wolverhampton, în aproximativ 250.000 de exemplare), Manchester Evening News (cotidian de seară, 270.000 de exemplare).

Dacă în Franţa tirajele ziarelor de provincie sunt mai mari decât ale celor centrale, pariziene, în Anglia, tirajele cotidienelor naţionale sunt de zeci de ori mai mari decât ale celor din afara Londrei. Astfel, ziarele populare au tiraje aproape incredibile, de milioane de exemplare, la fel ca şi “cotidienele de ziua a şaptea” sau jurnalele de duminică.

Ziarul Sun, tipărit de grupul lui Rupert Murdoch – un australian care a devenit proprietarul unor mari imperii de presă în Anglia şi U.S.A. – News International, cunoaşte tiraje incredibile de peste 4 milioane de exemplare, Daily Mirror urmându-l la o distanţă (diferenţă) de doar câteva sute de mii de exemplare; The Daily Telegraph, Daily Mail şi Daily Express depăşesc şi ele destul de mult milionul de exemplare, Daily Mail apropiindu-se de 2 milioane.

Ziarele britanice au tendinţe politice foarte bine conturate. Dar, când au loc schimbări ale patronatului, se pot produce şi mutaţii ideologice evidente, cum a fost cazul ziarului cu cel mai mare tiraj din Anglia ultimilor ani, Sun, care, după ce a fost cumpărat, în 1969, de Murdoch, a devenit de dreapta (conservator, antieuropean şi francofob), după ce fusese de orientare laburistă. Daily Mirror, ca şi săptămânalele pe care le patronează, are o orientare laburistă. The Guardian, deşi independent, este considerat a avea simpatii liberale, ca şi asociatul său, Manchester Evening News, iar conservatorul The Times a devenit mai permeabil ideilor proeuropene, după 1966, când a fost cumpărat de Roy Thompson (din 1981, aparţine imperiului lui Rupert Murdoch).

Presa americană este considerată, acum, drept cea mai puternică din lume, o adevărată industrie care asigură aproximativ 1,5 din produsul industrial al Statelor Unite, înglobând în jur de 500.000 de persoane, din care 15% sunt ziarişti⁵⁸.

Din aceste cifre se poate înţelege uşor că presa actuală, industrializată, suportă un tratament identic oricărei mari industrii, numărul ziariştilor propriu-zişi fiind relativ mic faţă de numărul neziariştilor implicaţi în apariţia jurnalelor.

SUA au, datorită particularităţilor geografice, specificul de a nu avea ziare centrale, care să apară în capitală şi care să domine piaţa jurnalistică în ansamblul ei. Presa americană este, aşadar, total descentralizată. Însă, datorită marilor agenţii de presă, publicaţiile preiau, pe întreg teritoriul dintre Atlantic şi Pacific, aceleaşi informaţii, la acest capitol descentralizarea nemaifuncţionând, ba dimpotrivă. Cele mai cunoscute publicaţii americane sunt ziarele de calitate: Los Angeles Times, Washington Post şi New York Times. Marile grupuri de presă americane deţin, pe lângă publicaţii, posturi de radio şi televiziune, reţele de cablu. Tendinţa actuală este aceea a trustizării, fie prin fuziune, fie prin cumpărare, marile companii achiziţionând continuu mijloace de comunicare. Astfel, dacă în anii ’70, societăţile independente deţineau 70% din cotidienele americane, în anii ’80 acest procent a scăzut la 30%, iar acum procentul a ajuns la 20%, 80% din presa zilnică fiind în proprietatea marilor companii.

Deşi tirajele însumate ale cotidienelor americane s-au menţinut relativ constante, în jurul cifrei de 62 milioane de exemplare, între 1970 şi 1990 (cu o scădere de 1-2 milioane între 1970 şi 1978), numărul de ziare vândute la mia de locuitori a scăzut semnificativ. Acum, populaţia Statelor Unite creşte continuu, în vreme ce tirajele publicaţiilor nu urmează curba ascendentă, un complex de elemente ducând la această configurare oarecum stabilă.

Caracteristic presei americane este locul important ocupat de publicitate. Crescând mereu, publicitatea face ca numărul de pagini al ziarelor să sporească. Astfel, pe 17 octombrie 1965, suplimentul duminical al ziarului New York Times avea 945 de pagini şi cântărea peste 3,5 kg. Bineînţeles că ziarele cu tirajele cele mai mari au şi paginile cele mai multe, pentru că spre acestea se îndreaptă, preponderent, publicitatea. În SUA, sunt peste 100 de ziare care depăşesc tirajul de 100.000 de exemplare, iar dintre acestea 14 trec de 500.000 de exemplare zilnic.

New York Times, care este de orientare independent liberală, tipăreşte zilnic peste un milion de exemplare, iar Wall Street Journal, cu aproape două milioane tiraj, se tipăreşte, simultan, în 9 oraşe americane, având ediţii care apar şi la Bruxelles, Hong-Kong ori Singapore. USA Today, apărut în toamna lui 1982, are acum un tiraj de 1,5 milioane de exemplare şi îşi imprimă ediţiile în 25 de oraşe americane, având şi o ediţie la Tokyo, ca şi una pentru Europa. USA Today are, probabil, cea mai întinsă reţea de difuzare gratuită, pe mai toate liniile aeriene ale lumii, ajungând, astfel, în faţa ochilor oamenilor celor mai activi şi cu resurse de pe planetă. Washington Post, atât de celebru după ce a declanşat demisia preşedintelui republican Richard Nixon, în 1974, are un tiraj care trece de trei sferturi de milion de exemplare şi este de tendinţă democrată recunoscută. Fondat în 1877, Washington Post ajunge în faţa falimentului în 1933, când este cumpărat la licitaţie de către Eugen Meyer, un bancher din New York, în vârstă de 58 de ani, care doreşte să investească în presă şi, chiar, să se implice în relansarea acestui ziar. Meyer investeşte, într-adevăr, pentru a moderniza tipografia şi pentru a angaja ziarişti cât mai buni şi mai cunoscuţi pentru cotidianul său. După război, în anii ’50, conducerea ziarului este încredinţată unui ziarist de succes, cu studii juridice, Philip Graham, proaspăt căsătorit cu Kay, fiica lui Eugen Meyer. Graham cumpără şi Times Herald, pe atunci principalul cotidian de dimineaţă al Capitalei americane, în vreme ce ziarul de seară Star îşi pierde importanţa. Din acest moment, Post începe să urce, aducând şi prosperitate diriguitorilor săi. Se reuşeşte păstrarea liniei iniţiale a ziarului, care publică atât ştiri de interes local, prezentate cu acurateţe şi respect pentru detaliul relevant, dar şi reportaje pe teme de politică internaţională, ţinând cont că Washingtonul devenise capitala celei dintâi puteri a lumii. Graham a fost un jurnalist excelent, dar şi un manager la fel de înzestrat, iar apropierea de preşedinţii democraţi John Fitzgerald Kennedy şi Lyndon Johnson s-a dovedit benefică ziarului. În 1963, după sinuciderea lui Philip Graham, când toată lumea credea că ziarul va fi vândut, iar ziariştii se întrebau dacă nu vor trebui să-şi schimbe locurile de muncă, schimbându-se poate orientarea publicaţiei, odată cu venirea unui nou patron, intră în scenă, tipic scenariilor americane, văduva patronului dispărut. Kay Graham se dovedeşte a fi un om cu autoritate şi energie. Alege un nou redactor-şef, Ben Bradley, iar, de la venirea lui Nixon la Casa Albă, ziarul se manifestă critic la adresa noului preşedinte republican. Între 1971 şi 1973, doi jurnalişti ai ziarului se lansează într-o tenace anchetă legată de o spargere petrecută la un sediu al Partidului Democrat, care se va numi, apoi, afacerea Watergate şi care va duce la demisia forţată a preşedintelui Richard Nixon. Ziarul va deveni, după această “afacere”, prestigios, iar cei doi reporteri, Woodward şi Bernstein, vor fi interpretaţi pe marile ecrane de celebrii Robert Redford şi Dustin Hofman. “Timp îndelungat, Washington Post şi-a edificat autoritatea pe calitatea comentariilor sale. Astfel, dinainte de război, Meyer l-a recrutat pe Walter Lippman, care a devenit – pentru o întreagă generaţie – editorialistul «numărul 1» al presei americane, model de precizie şi autoritate. În anii ’50, Post evoluează. Iniţial ziar de comentariu, el încearcă ulterior ambiţia de a deveni, deopotrivă, şi ziar de investigaţie. Meyer fusese deja unul dintre primii oameni de presă din Statele Unite care au acordat atenţie sondajelor de opinie; începând din 1934, el a publicat rezultate Gallup. În esenţă, însă, evoluţia ziarului s-a evidenţiat abia mai târziu”⁵⁹.

Evoluţia a parcurs momente ca acela legat de “vânătoarea de vrăjitoare”, vânătoare iniţiată de senatorul Joe McCarthy împotriva celor bănuiţi de a fi marxişti. Silindu-l să accepte filmarea audierilor din Senat, ziarul a contribuit la căderea lui McCarthy, fire impulsivă, care şi-a degradat, astfel, imaginea. Acelaşi jurnal publică şi alte articole, relatând momente cu preşedintele Kennedy, cu un apropiat al acestuia care a intervenit personal pentru ca Post să nu publice nimic despre plănuita debarcare în Cuba, în 1961. Apoi, marele succes a venit, bineînţeles, cu afacerea “Watergate”, ziarul păstrându-se, mereu, la nivelul dobândit atunci. Din 1979, conducerea ziarului este preluată de Donald Graham, fiul lui Kay şi al lui Philip.

Ca şi reputatul cotidian religios francez, La Croix, ziarul creştin Christian Science Monitor depăşeşte o sută de mii de exemplare (aproximativ 140.000), circulând pe întreg teritoriul Statelor Unite, iar
Saint-Louis Post Dispatch atinge 400.000 de exemplare.

În New York mai există alte două mari ziare: New York Daily News şi New York Post, acesta din urmă aparând seara şi având tendinţe liberale, ca şi “fratele mai mare” – NY Times. Pentru că în Statele Unite nu se poate vorbi de ziare naţionale, “centrale” şi nici de ziare de provincie, cum se întâmplă, deocamdată, în Europa, marile cotidiene se numesc metropolitane şi au sediile centrale în metropolele americane. Acesta este cazul ziarului Los Angeles Times, cu un tiraj care depăşeşte cu mult milionul de exemplare şi care are ştiute înclinaţii republicane, cazul conservatorului cotidian Chicago Tribune (cu tiraje tinzând spre treisferturi de milion), ori al lui Chicago Sun Times. Tiraje de peste o jumătate de milion de exemplare au şi Detroit Free Press, Boston Globe, Miami Herald şi San Francisco Chronicle.

O situaţie atipică are ziarul News-Day, care apare seara în Long Island, cu un tiraj de aproape trei sferturi de milion de exemplare, considerat un ziar periferic (este ziarul unui cartier al New York-ului) şi care nu are deloc simpatii politice, deşi se ocupă foare mult de politică, fiind, din acest punct de vedere, original.

Presa germană a avut, după război, o evoluţie atipică, deoarece multe din vechile publicaţii n-au mai putut apărea, iar autorităţile de ocupaţie au dat, după cum am spus deja, licenţe de tipărire doar editorilor aleşi după criterii care ţineau de comportamentul de după venirea la putere a naţional-socialiştilor, în 1933. Abia după septembrie 1949, când în toate landurile Germanei federale este adoptată o legislaţie liberală a presei, printr-o lege specială, se poate vorbi de regăsirea libertăţii de exprimare. Foarte repede după aceasta, presa scrisă germană explodează. După 1950, apar puternice grupuri de presă, cum este acela numit deja, condus de Axel Springer, foarte important şi acum, în 2001, pe piaţa mondială a informaţiei. Alte grupuri foarte cunoscute sunt: Burda din Offenbourg, Bauer din Hamburg, Bertelsmann, Gruner şi Jahr tot din Hamburg. Bertelsmann a ajuns, în prezent, al doilea grup de comunicaţii din întreaga lume, interesându-se de absolut toate domeniile mass-media, după ce a fuzionat cu Gruner şi Jahr. Presa cotidiană germană cunoaşte în scurtă vreme tiraje impresionante, care urcă, apoi, continuu, până către sfârşitul anilor ’60. De fapt, după tulburătorul an, pentru Europa, 1968, cotidianele nemţeşti rămân la un nivel ridicat al tirajelor, nicăieri în lumea europeană ziarele nemaiputând de atunci încoace să-şi mai sporească numărul de exemplare vândute, chiar dacă populaţia sporeşte şi numărul celor cu studii creşte, de asemenea.

Dacă în 1955, în Germania federală exista un număr foarte mare de cotidiene – aproximativ 1500, numărul mare s-a menţinut în timp, iar la reunificare, în 1990, existau încă 1344 de ziare, cu o scădere, deci, de 150 de titluri. Mai tare a descrescut numărul firmelor care editează cotidiene, de la peste 600, în 1955, la doar aproximativ 350, în 1990, procesul de centralizare şi de trustizare a presei, atât de acut pe plan mondial, cunoscând un ritm ridicat şi în Germania. Deşi în toată lumea procesul de trustizare a presei este de cele mai multe ori privit cu suspiciune şi îndeobşte criticat de către observatorii avizaţi ai mass-media, acesta pare a fi un fenomen istoric imposibil de evitat şi, la rigoare, se afirmă respectând legile democratice ale pieţei libere. “Deoarece costurile de producţie şi de distribuţie au crescut constant, deoarece concurenţa a dus la o limitare a pieţelor de desfacere, deoarece cererea este inegală şi imprevizibilă, producătorii de bunuri mass-media au fost obligaţi să caute, să experimenteze şi să instuţionalizeze diferite modalităţi de amortizare a cheltuielilor. Dacă lăsăm la o parte tehnicile uzuale de scădere a costurilor (tehnologizarea, limitarea creşterilor salariale, reducerea forţei de muncă) şi ne referim numai la acele modalităţi care au căpătat o dimensiune aparte prin aplicarea lor în sfera industriilor comunicării de masă, putem spune că, în linii generale, acestea s-au bazat pe soluţii interne (asocierea producătorilor în reţele, trustizarea, vânzarea de spaţiu/timp pentru publicitate) şi externe (finanţarea alternativă prin subvenţii, sponsorizări sau prin obţinerea de reduceri de taxe). Majoritatea acestor soluţii (exceptând subvenţiile şi ajutoarele statale) se bazează pe o abordare care valorizează jocul liber al cererii şi ofertei, deci, pe mecanismele reglatoare ale pieţei”⁶⁰.

Această soluţie este privită cu îngrijorare, deoarece se consideră că există pericolul ca mass-media, datorită trustizării, să poată fi controlate de interese private, uniformizarea fiind doar unul dintre multele efecte nocive care apar astfel.

În Germania, o mare societate editoare de jurnale poate să producă chiar şi 50 de ziare locale, pe lângă alte câteva centrale, cu aceeaşi echipă redacţională. Astfel, numărul redacţiilor independente a scăzut la jumătate, între 1955 şi 1989, fiind 225 în 1955 şi 119 în 1989. Iar fenomenul continuă, concentrarea presei fiind o problemă la ordinea zilei, astăzi agenţiile de ştiri anunţând, adesea, asocieri între companii, sau absorbţii ale întreprinderilor de presă.

Ziarele germane pot fi încadrate în două importante forme de apariţie, după formatul adoptat, după conţinut şi după publicul ţintă vizat: Boulevardpresse, de format mic, punând accente pe faptul divers, pe sport, pe amănuntul picant şi Bildzeitung ⁶¹.

Doar cinci titluri de cotidiene, ca audienţă, depăşesc zona în care apar, ele formând împreună grupul ziarelor naţionale de calitate. Acestea sunt: Die Welt, ziar de dreapta, care apare la Bonn (având un tiraj de aproximativ 250.000 de exemplare), Frankfurter Allgemeine Zeitung (400.000 de exemplare), care cultivă o independenţă moderată, Suddeutsche Zeitung (400.000 exemplare), de orientare
liberal-independentă, apare la Munchen, Frankfurter Rundschau, un cotidian pronunţat liberal-social şi Handelblatt (150.000 exemplare), apare la Düsseldorf, fiind preponderent de factură economică. Pe lângă acestea cinci, mai sunt câteva ziare care aspiră la o difuzare naţională, dar de o mai scăzută anvergură: Tageszeitung, apare la Berlin, într-un tiraj de sub 100.000 de exemplare, fiind, într-o oarecare măsură, un organ al Verzilor, Westdeutsche Allgemeine Zeitung, din Essen, publicaţie a marii industrii din bazinul Ruhr, difuzată în 41 de ediţii, cu aproape 1.500.000 de exemplare ale tirajelor însumate, Hamburger Morgenpost (160.000 exemplare), având simpatii către stânga germană şi Reinische Post (400.000 de exemplare), cu tendinţe CDU, care apare la Düsseldorf⁶².

După informaţiile adunate de Pierre Albert, în 1989, presa belgiană număra 22 de întreprinderi, 7 în ţinuturile flamande, 9 în teritoriile valone şi 6 în regiunea “bruxeleză”, care, împreună, editau 35 de cotidiene: 15 în flamandă, 19 în franceză şi unul în germană. Aceasta după ce, în 1939, existau 65 de ziare, 62 în 1947, 59 în 1963 şi 40 în 1973. Se constată, şi aici, acelaşi fenomen, cunoscut aproape peste tot în Europa, de reducere a numărului de titluri de cotidiene, sub presiunea concurenţei (pe care şi-o oferă cotidienele unele altora, dar, mai ales, pe care le-o oferă, tuturor acestora, audiovizualul, internetul şi noile media) şi a fenomenului de concentrare a presei. Tirajul total al ziarelor belgiene, cumulat, se cifra în 1989 la 2,2 milioane de exemplare, tiraj care nu cunoscuse fluctuaţii vreme de un deceniu. De asemenea, s-a constatat că, în timp, cotidienele francofone au pierdut mult teren după război, de la 58% în 1958, la 43,1% în 1985.

Apoi, în Belgia, foarte importantă este presa catolică, presă care acoperă o mare parte a tirajului, prin următoarele titluri: La Libre Bélgique, apare la Bruxelles, într-un tiraj ce depăşeşte 80.000 de exemplare,Gazet van Antwerpen, cu un tiraj considerabil de aproape 200.000 de exemplare, Het Volk, tipărit la Grand în 200.000 de exemplare. Presa socialistă, puternică pe vremuri, nu mai are, în prezent, decât un singur ziar importanr, Wallonie, din Liege, cu un tiraj modest de 48.000 de exemplare.

Presa liberală şi cea independentă cunosc cele mai mari tiraje, iar grupurile editoare sunt: De Standaard, în Bruxelles, grupul VUM, grupul Rossel, care tipăreşte le Soir la Bruxelles şi Meuse la Liege, Het Laatste Nieuws şi Derniere Heure la Bruxelles, grupul Brebart, având ca sateliţi grupurile provinciale valone Vers l’avenir din Namur şi Nouvelle Gazette din Charleroi. Grupul francez Hersant are cote de participare în cadrul grupului Rossel şi în alte societăţi editoare de ziare din Belgia⁶³.