Universitatea „Al. I. Cuza Facultatea de Litere

4.2.2. Cele dintâi mari ziare
Un important proces, care va înrâuri, apoi, evoluţia presei, este acela al cristălizării opiniei publice. În cele din urmă, s-a căzut de acord că se poate vorbi, în Europa, despre conceptul de opinie publică, începând cu jumătatea secolului al XVIII-lea. Jean Jaques Rousseau însuşi concede,
într-un text din 1776, că, după 1750, dezordinea şi contradicţiile, întâlnite până atunci în opinia publică, lasă locul unui sens anume. Rousseau preţuieşte atât de mult opinia încât o numeşte “regină a lumii”, deoarece nu se supune puterii regilor. Interesant este că filosofii susţinuseră că opinia se poate fundamenta doar pe studiul cărţilor şi tratatelor ştiinţifice, în contradicţie cu gazetarii care, dintotdeauna, tocmai asta îşi doreau – să formeze (influenţeze) opiniile cititorilor. Mona Ozouf crede că tocmai contestarea monarhiei, a absolutismului, a adus convergenţa opiniilor, până atunci dispersate pe oricare dintre problematici. Din contestaţie, deci, s-a întrupat opinia publică²².

Cred că tocmai această atât de controversată opinie publică, fundamentată pe libertatea de discuţie, exercitată şi în cluburile de lectură, cluburi în care se citeau cotidienele şi periodicele, în marile oraşe, începând cu Parisul revoluţionar, împreună cu lansarea civilizaţiei tehnice, au făcut posibilă apariţia presei de masă, la mijlocul secolului al XIX-lea.

Scoţianul John Walter, fost negustor de cărbune, fondează ziarul Times încă în 1785, inaugurând astfel şirul oamenilor de afaceri care vor investi în presă, iar fiul său, John Walter II, va adopta, în 1814, invenţia germanului Koenig, presa cu aburi, acest ziar devenind emblematic pentru întreaga Europă a secolului XIX, exemplu de seriozitate şi probitate, deşi, la începuturile sale, încurajase în redacţia sa profitul necinstit. Toate invenţiile din domeniul presei au fost rapid adoptate de către Times, care şi-a câştigat pentru o jumătate de secol reputaţia de cel mai modern ziar european, între 1810 şi 1860. Cele mai multe galoane le-a dobândit, cum este firesc, în bătăliile sale cu puterea oficială, cu executivul britanic. Aşa s-a întâmplat în 1839, când a tipărit un raport, care se dorea secret, despre Canada al lordului Durham, şi atunci când reporterul William Howard Rusell a publicat informaţii despre starea armatei engleze în timpul războiului Crimeii (1854-1856), informaţii care au dus, apoi, la căderea Guvernului, sub presiunea opiniei publice. În 1851, când Ludovic-Napoleon preia puterea în Franţa, ziarul era atât de prestigios, încât, pentru a avea parte de articole favorabile, viitorul Napoleon III se hotărăşte să cumpere compania “Times”. Dar acest ziar a fost şi a rămas până astăzi un promotor al tipului serios şi elitist de presă, de aceea, ca tiraj, va fi întrecut, la mijlocul secolului al XIX-lea, de ziare din America şi chiar de către Le petit Journal, cele care vor inagura era presei populare, ieftine.

Dacă până atunci bătrânul continent impusese primul ziar şi apoi primul ziar modern – Times, în secolul al XIX-lea, este rândul Statelor Unite să dobândească priorităţi pe tărâmul presei. În Statele Unite se vor inventa ziarele ieftine, populare, adică “presă pentru toată lumea”, numită şi penny press. Astfel, în 1833, apare The New York Sun, iar în 1835 vine pe piaţă şi New York Herald.

Pe lângă evidenta dezvoltare a comerţului şi îmbunătăţirea tehnicilor de tipărire şi de producere a hârtiei, important este că, în Statele Unite, începând cu 1830, apare învăţământul public de masă şi se înfiinţează primele şcoli publice statale. Încercările de a impune ziare pentru toată lumea, vânzându-le cu bucata, nu doar prin abonamente, au acum un teren favorabil, teren pe care un mic tipograf, Benjamin H. Day, la 3 septembrie 1833, lansează o nouă formulă de ziar prin New York Sun.

“Ziarul Sun punea accentul pe ştirile locale, povestiri de interes uman şi chiar reportaje senzaţionale despre evenimente şocante. De exemplu, pentru a da un caracter picant conţinutului, Day a angajat un reporter care scria într-un stil umoristic articole despre cazurile cu care se confrunta zilnic secţia locală de poliţie. Acest conţinut captivant a găsit un public pregătit printre noii indivizi instruiţi ai clasei muncitoare. A găsit de asemenea şi mulţi critici printre cetăţenii mai conservatori ai oraşului. Ziarul era vândut cu exemplarul, pentru un cent, pe străzi, de către întreprinzători”²³.

În două luni, tirajul a ajuns la 2.000 de exemplare, la 5.000 în patru luni şi la 8.000 în şase luni. Pentru acei ani, era un succes miraculos, care
i-a înfuriat pe ceilalţi proprietari de ziare. În plus, ziarul lui Day a redefinit, prin existenţa sa, ideile epocii despre jurnalism, exprimarea directă şi atenţia la dorinţele publicului trecând, de aici înainte, în prim-planul preocupărilor profesiei. Atunci, existau în Statele Unite presa rotativă cuplată la motorul cu aburi şi posibilităţi de a fabrica ieftin hârtia de ziar. Modul greoi de a concepe ştirile, ca pe nişte rapoarte politice, sociale sau comerciale, va fi modificat de presa populară, prin aducerea în ziar a crimelor, a catastrofelor, a întâmplărilor senzaţionale, a vieţii din imediata vecinătate. În 1837, ziarul Sun vindea în fiecare zi 30.000 de exemplare. Tirajul era foarte important pentru atragerea anunţurilor publicitare, care aduceau profit, deoarece preţul mic de vânzare a ziarului acoperea abia cheltuielile materiale şi redacţionale. Nici astăzi, nu cunosc vreun ziar care să trăiască numai din vânzarea tirajului său. Mai mult, audio-vizualul va supravieţui exclusiv din vânzarea timpilor de difuzare pentru publicitate.

Bineînţeles că ideea presei ieftine a lui Day a făcut repede prozeliţi, mulţi încercând să repete “reţeta” şi succesul lui The New York Sun. Cel care va reuşi, cu adevărat, să-l concureze este scoţianul James Gordon Bennet, care, cu doar 500 USD, a înfiinţat The New York Herald, doi ani mai târziu, în 1835. Herald va deveni un adevărat imperiu publicistic. În 1850, în Statele Unite, se cumpărau aproximativ două ziare la zece familii. Construirea căilor ferate în Est, între marile oraşe, va permite difuzarea mai rapidă a presei şi extinderea audienţei acesteia în teritoriu. Pentru America, posesoare a atâtor porturi, este foarte importantă generalizarea folosirii în transporturi a vaporului cu aburi, după anul 1840. Oricum, până astăzi, distanţele enorme au rămas o problemă delicată pentru producătorii de media tipărite din U.S.A. Doar computerizarea generalizată din ultimul deceniu permite, acum, accesul la toate paginile ziarelor care acceptă să-şi extindă ediţiile pe suporturi electronice. Astfel, plăcerea subtilă pe care cei de dinaintea noastră o simţeau atunci când, în fiecare dimineaţă, deschideau, mai grăbiţi ori mai tacticoşi, cotidienele preferate începe săconstituie o marcă a trecutului, trecut atât de apropiat, în imensitatea timpului. Acum, la jumătatea secolului al XIX-lea, apare necesitatea reporterului specializat, care va juca un rol complex în depistarea ştirilor convenabile, alături de corespondenţii străini şi crearea unor aşa-zise reţele de informatori de către marile cotidiene. Îşi fac apariţia reporterul trimis special în diverse zone de conflict sau de tensiune, reporterul acreditat permanent, de exemplu, în marile puncte de decizie ori de dezbatere din Washington D.C.: Capitoliu, Casa Albă ş. a. Acum, funcţia de supraveghere a presei cunoaşte consacrarea deplină şi acceptarea susţinută de o opinie publică devenită activă, atentă şi dinamică.

Telegraful devine un instrument important în transmiterea ştirilor, utilizat din plin de agenţiile de presă recent apărute, ca şi de corespondenţii ziarelor din toată lumea. Tehnologia de tipărire progresează de asemenea, presele rotative cu matriţe în cadre metalice reuşind să tipărească 10.000 ori chiar 20.000 de pagini pe oră. Ziarele americane şi-au sporit distribuţia în mod constant până în anii 1880.

Primul mare cotidian francez este La Presse, fondat în 1836 de către Émile de Girardin, un modern întreprinzător de presă, cu un simţ special în detectarea interesului şi gustului publicului. Înainte de La Presse, Girardin lansase un săptămânal, Le Voleur şi o publicaţie de sfaturi practice, Journal des connaissances utiles (care ajunge să aibă 130.000 de abonaţi, lunar), fiind, totodată, interesat de publicaţiile pentru femei şi inventator al revistei presei.

Pe 1 iulie 1836, când Girardin lansează La Presse, este lansat şi ziarul concurent Le Siècle. Având în soţia sa, Delphine, un excelent colaborator, care semnează cu pseudonimul “vicontele de Launay”, vreme de 12 ani, Lettres Parisiennes, cu talent şi fineţe, Girardin caută un mod de adresare direct, nedemagogic şi care să aibă un ton sincer. În scurtă vreme, ziarul său are 20.000 de abonaţi, recrutaţi în majoritate din clasa mijlocie, abonament care costa 40 de franci pe an, în loc de 80 de franci, cât se percepuse până atunci, mărind însă taxa pentru publicitate. Preţul mic al ziarului şi dorinţa de a mări spaţiul pentru reclamă i-au adus lui Girardin un imens val de critici, în numele frumosului şi al filosofiei, care erau, astfel, marginalizate, ca şi în numele revoltei pe care o stârnea în multe spirite ale epocii dorinţa de a face reclamă, spirite care vedeau aici macularea artei jurnalistice şi transformarea acesteia “într-un trafic vulgar”. S-au iscat, în consecinţă, polemici încrâncenate, care l-au condus pe Girardin la un duel, în care a pierit un jurnalist celebru în epocă, Armand Carrel. O noutate pentru presa cotidiană de atunci a fost publicarea, în La Presse, a romanelor-foileton. Girardin i-a plătit foarte bine pe scriitorii celebri ai epocii, reuşind să publice texte de Balzac, Victor Hugo, George Sand şi Alexandre Dumas.

Mai târziu, în anii ’60, în La Liberté, Girardin va publica prima rubrică sportivă: “Le monde sportique”.

În Anglia, ziarele de un penny apar abia în 1855, în număr de trei: Liverpool Daily Post, Sheffield DailyTelegraph, London Evening News.

Apariţia noţiunii de informaţie şi intrarea în lume a jurnalismului modern se consideră, îndeobşte, a fi legate de datele de apariţie a acestor prime mari cotidiene din Anglia, Statele Unite şi Franţa, în vreme ce o serie de cercetători mass-media cred că jurnalismul modern se naşte odată cu anul 1863, an în care debutează Le Petit Journal, ziarul de 5 centime. Francis Balle susţine, de exemplu, prima aserţiune, în vreme ce Michael Palmer scrie o carte sugestiv subintitulată: Dès petits journaux aux grandes agences. Naissance du journalisme moderne (1863-1914).

Pe 1 februarie 1863, Moïse Polydare Millaud, considerat un mare om de presă, îşi lansează propriul ziar, Le Petit Journal, care devine, în scurtă vreme, un fenomen, doborând toate recordurile de până atunci, în materie. Este epoca în care, în difuzare, accentul nu se mai pune pe abonamente, ci se mizează pe vânzarea directă. Ziarul lui Millaud se adresează publicului larg şi eterogen şi nu doar celor cu bani sau cu studii înalte, în patru pagini şi la cel mai accesibil preţ de până atunci – 5 centime. În 23 septembrie 1879, tirajul ziarului este de 250.000 de exemplare, pentru ca, după relatarea amănunţită şi susţinută a unei crime multiple împotriva unei întregi familii obişnuite (Afacerea Tropmann), în 15 ianuarie 1870, tirajul să ajungă la 514.000 de exemplare. Moïse P. Millaud ştie bine un lucru care nu pentru multă lume, în epocă, era foarte limpede şi anume că “Ziarul este o întreprindere care are drept funcţie transformarea evenimentelor în ştiri”²⁴. Apoi, în 1884, Le Petit Journal depăşeşte pragul psihologic – prag esenţial, al unui milion de exemplare zilnic, lucru nemaipomenit nicăieri în lume. Sub acest prag va coborî abia în 1914, dar acum erau alte ziare care depăşeau chiar un milion şi jumătate de exemplare, cum era Le Petit Parisien. Tirajul de 1,5 milioane de exemplare atins de Petit Parisien în 1914 este considerat a fi recordul recordurilor pentru Franţa. Acest ziar, născut în 1876, îşi va purta patronul, pe Jean Dupuy, un fost curier notarial, spre un scaun ministerial şi spre ocuparea, vreme de 30 de ani, a fotoliului de senator de Hautes Pyrenees. În 1883 este fondat un alt ziar care va deveni de mare tiraj, Le Matin, înfiinţat de doi americani, trece, în 1896 în proprietatea lui Maurice Bunau-Varilla, personaj interesant, care îşi va duce, în timpul celui de-al doilea război, cotidianul pe drumul dispariţiei. Al patrulea ziar important al Franţei din preajma primului război este Le Journal, fondat în 1889, de Fernand Xau şi cumpărat de M. Letellier, în 1892. Aceste patru ziare controlau trei sferturi din piaţa Franţei. “La începutul secolului, pe la 1900, la chioşcurile din Paris puteau fi găsite între cincizeci şi şaptezeci de cotidiene. În ajunul primului război mondial, toate ziarele împreună vindeau în fiecare zi în jur de cinci milioane de exemplare, deci de cinci ori mai mult decât în 1871. Din aceste cinci milioane, patru reveneau celor patru cotidiene de frunte: Le Petit Journal, Le Petit Parisien, Le Matin şi Le Journal. Presa timpului era alcătuită, pe lângă un mic număr de titluri preferate, dintr-o mulţime de foi al căror tiraj era modest”²⁵.

În aceaşi perioadă, în Anglia apar ziarele de o jumătate de penny: Evening news, în 1881 şi The Star,în 1888, ziare populare care vor realiza vechea dorinţă a presei de a fi “pentru toată lumea”.

4.2.3. Trei decenii de aur pentru ziare: 1890-1920
Perioada cuprinsă între anii 1890 şi 1920 a fost denumită perioada de aur a cotidienelor. În această perioadă, în întreg Occidentul, libertatea presei era un bun câştigat, care nu va fi repus în discuţie decât în anii 1920 şi numai în câteva ţări care au cunoscut regimuri dictatoriale: Germania, Rusia şi Italia. În Anglia, sunt abolite legile privitoare la taxe şi cauţiuni în 1869, în Germania, după victoria împotriva Franţei din 1870, se adoptă legea care unifică regimul presei şi este abolită cenzura (1874), Germania fiind atunci Imperiu. Franţa, prin legea din 29 iulie 1881, are, privitor la presă, cel mai liberal regim cu putinţă²⁶. În această perioadă, încă înainte de primul război mondial, devine posibilă transmiterea clişeelor prin fir telegrafic, francezul Edouard Belin inventând un dispozitiv, pe care l-a numit belinograf, cu ajutorul căruia presa poate publica fotografii din oricare colţ al lumii. Apoi, în locul culegerii manuale a textelor care urmează a fi tipărite, apar dispozitive mecanice de culegere, numite linotipuri, care vor funcţiona până în anii 1980, după care au fost înlocuite de către calculator²⁷. Şi tot în epoca de aur a cotidianelor se schimbă concepţia despre informaţie, aceasta nemaifiind privită cu romantismul cunoscut, ci, pragmatic, informaţia va fi considerată de aici înainte o marfă la fel de perisabilă precum “căpşunele sau zmeura”. Preocuparea pentru rentabilitate devine, astfel, preponderentă pentru viitorul presei. În Statele Unite libertatea presei, în toată perioada aflată în discuţie, este indiscutabilă şi, încet, noua naţiune va fi unul din punctele de avangardă în această atât de gingaşă, totuşi, îndeletnicire umană. Apariţia presei de un cent în Statele Unite, în 1833, prin New York Sun, care propune acest preţ incredibil de mic, după ce, până atunci, cel mai ieftin ziar costase şase cenţi, duce la creşterea tirajelor şi la inevitabila apropiere de presă a multor oameni excluşi anterior din circuitul publicistic. Se spune că, imediat, Day a avut nu mai puţin decât treizeci de imitatori numai în New York, dar singurul care-i va călca pe urme, ba chiar îl va şi depăşi, a fost James Gordon Bennet. Acesta lansează, în 1835, după cum am menţionat deja, New York Herald, care ajunge în foarte scurt timp la un tiraj astronomic pentru acele timpuri – 100.000 de exemplare.

În 1851, Henry J. Raymond fondează, tot în New York, cotidianul The New York Times, care-şi creează un bun renume prin obiectivitatea sa demonstrată cu orice prilej.

Dinamica dezvoltării societăţii americane de la sfârşitul secolului trecut este, probabil, în relaţie cu apariţia unui nou tip de jurnalism ce va marca profund, pe tremen lung, evoluţia mass-media în ansamblu. În această perioadă, în Statele Unite sporeşte numărul emigranţilor, continuă expansiunea generală către Vest şi se petrece tranziţia accelerată către societatea industrială. Toate acestea nu puteau să nu influenţeze jurnalismul aflat, la fel, în expansiune. Tranziţia socială aduce cu sine mari mutaţii culturale pe teritoriul american, teritoriu care se va dovedi, de acum încolo, mai receptiv şi mai permisiv decât vechiul continent în faţa noului, a experimentului şi a propunerilor culturale, inclusiv în faţa propunerilor jurnalistice. Apare, astfel, aici, în anii ’80, o noutate în materie: jurnalismul de senzaţie.

Dacă, în 1800, în Statele Unite, existau 235 de cotidiene, în 1880 numărul lor depăşea 2300, iar numărul periodicelor a crescut de la 100, în 1825, la 600, în 1850²⁸. Ritmul va deveni însă cu adevărat ameţitor abia în această epocă de aur a ziarelor, când şi cei aflaţi pe meterezele presei vor veni în contact cu cele mai complexe probleme de supravieţuire spirituală.

Perioada jurnalismului de senzaţie va aduce cu sine un dramatism nemaicunoscut până atunci, prin concepţiile violente de atragere a cititorului. În New York, acerba concurenţă dintre doi uriaşi: William Randolph Hearst (1863-1951) şi Joseph Pulitzer (1847-1931) a făcut să apară mijloace noi de lărgire a cifrelor de audienţă, aceasta fiind strâns legată de cotele de publicitate, care aduc însemnate profituri. Ei n-au ezitat să caute noi formate pentru ziarele lor, noi stiluri publicistice, au întreprins experimente şi au recurs chiar şi la născociri şi şiretlicuri. Pulitzer era proprietarul ziarului New York World, pe care-l fondase în 1895, în acelaşi an în care şi Hearst îşi lansase ziarul. În 1913, Pulitzer îşi aduce cotidianul la un tiraj de 850.000 de exemplare, în vreme ce în acelaşi an ziarul lui Hearst este de 700.000 de exemplare. Hearst, proprietarul ziarului New York Journal, a mers până acolo încât a încercat, pur şi simplu, să declanşeze, la propriu, războaie numai pentru a avea prioritate în informaţiile care ar fi decurs de aici. De altfel, el a fost sumbru evocat de către celebrul Orson Welles în filmul de mare succes, Citizen Kane, lucru care l-a umplut de furie pe Hearst, care a încercat, prin orice mijloace, oprirea difuzării filmului – unul din primele cinci filme din toate timpurile, în viziunea specialiştilor. Printre efectele rivalităţii dintre Hearst şi Pulitzer, din anii 1890, rămasă în istoria presei, a fost şi apariţia desenului comic colorat. Personajul reprezentativ, cunoscut şi ca “Yellow Kidd”, va fi, de altfel, cel care va da numele întreagii prese de senzaţie – yellow journalism. Jurnalismul de senzaţie a reuşit să ultragieze destul de mulţi oameni, aducându-şi critici acide, subliniindu-se că se încalcă teritorii sociale în mod intolerabil. Intelectualii, oamenii de litere, au văzut în această formă de gazetărie o ofensă continuă la adresa valorilor perene ale societăţii şi o pervertire periculoasă a opiniei publice: “Jurnalismul pe care îl practicau era unul indiferent, iubitor de senzaţie, bombastic, strident, care ademenea cititorul prin orice mijloace posibile. Şi-au însuşit tehnicile scrisului, ilustraţiei şi tiparului, realizările noului jurnalism şi le-au folosit în scopuri perverse. Au transformat marea dramă a vieţii într-o melodramă ieftină şi au deformat faptele cotidiene astfel încât să aducă vânzări băiatului care le făcea reclamă. Şi ce e mai rău, în loc să furnizeze cititorilor ştirile principale, le ofereau un paliativ de păcat, sex şi violenţă”²⁹.

Primul ziar popular francez, de cinci centime, Le Petit Journal, apărut în 1863 şi condus de către Moïse P. Millaud, tratează, în multe perioade din istoria sa, lucrurile cu destul cinism. După “Afacerea Tropmann”, când şi-a dublat tirajul în câteva luni, unii, desigur maliţioşi,

s-au întrebat dacă nu cumva toată afacerea n-a fost pusă la cale de ziariştii de la Petit Journal. Ziarul s-a implicat, la sfârşitul secolului trecut, în celebra afacere Dreyfus. Numai că Petit Journal a dus o furioasă campanie anti-Dreyfus, părăsind o regulă esenţială a presei, şi anume, părăsind neutralitatea (echidistanţa) politică, din acest moment sancţiunea publicului văzându-se în scăderea tirajului. Niciodată Le Petit Journal nu va mai reveni în capul topului tirajelor, după campania anti-Dreyfus, în vreme ce concurentul său, Le Petit Parisien, gestionând corect, din punct de vedere jurnalistic, întreg procesul lui Dreyfus, în care s-au implicat numeroase personalităţi de anvergură din Franţa momentului, opinia publică urmărind cu un enorm interes totul, a avut numai de câştigat, ajungând primul în top. Să mai spunem numai, legat de acest episod, că ziarul L’Aurore în care s-a publicat pamfletul lui Zola, J’acusse, (în 300 000 de exemplare, tiraj enorm pentru acele vremuri) aparţinea lui Georges Clemenceau, cel care va deveni, mai târziu, ministru şi chiar prim-ministru al Franţei. Clemenceau mai crease, în 1880, publicaţia La Justice, iar în 1900 va tipări săptamânalul Le Bloc, în 1913 L’Homme libre, devenit, datorită cenzurii, L’homme enchaîné.

În această perioadă, mulţi parlamentari francezi se străduiesc să aibă ziar propriu şi unii chiar îl au, în Paris existând, în 1910, 60 de cotidiene, multe dintre ele cu tiraje confidenţiale, 25 de ziare au tiraje de sub 500 de exemplare. De obicei, erau foi tipărite faţă-verso, având un editorial, o consemnare despre lucrările parlamentare, cursurile bursei şi, eventual, un foileton³⁰. Le Figaro, fondat ca bisăptămânal, în 1826, de Maurice Alhoy şi Etienne Arago, este transformat în cotidian din 1866. Devenit republican, susţine cauza lui Dreyfus. Între 1854 şi 1879, Le Figaro a cunoscut, sub conducerea lui Hippolyte de Villemessant, una dintre cele mai faste perioade, aşa cum avea să se întâmple şi în timpul lui Pierre Brisson (1934-1974). Hippolyte de Villemessant a fost acela care a creat ceea ce se numeşte “spiritul Le Figaro”: “datorită lui, foaia de odinioară intră în rândul marilor publicaţii pentru a deveni, în câţiva ani, o instituţie literară şi politică, un loc de trecere obligatoriu pentru toţi cei care doreau să rămână în cultura franceză”³¹. În timp, vor publica în Le Figaro, începând cu George Sand (1831), mari scriitori ai Franţei: Honoré de Balzac, Théophile Gautier, Jules Renard, Gérard de Nerval, Alphonse Daudet, Paul Verlaine, Guy de Maupassant, Émile Zola, Anatole France, Octave Mirabeau, Marcel Proust, Paul Claudel, Jean Cocteau, François Mauriac, Jean-Paul Sartre, Julien Green, Jean d’Ormesson, Alain Peyrefitte, Eugène Ionesco, François Nourissier, Michel Tournier. Deşi Émile Zola a fost unul dintre colaboratorii fideli ai publicaţiei, la care şi-a început campania în favoarea căpitanului Dreyfus, articolul său atât de cunoscut – J’accuse – a fost publicat în altă parte, fiind considerat prea vehement de redacţia lui Le Figaro. De-a lungul istoriei sale, sub frontispiciu a apărut un citat din Beaumarchais, creatorul celebrului personaj Figaro. Cu intermitenţe, imediat sub titlu se putea citi: “Sans la liberté de blamer, il n’est pas d’éloge flatteur” (Fără libertatea de a blama, nu există cu adevărat elogii). Din 1986, citatul a fost înlocuit cu formula “premier quotidien national français”, acum revenindu-se la fraza lui Beaumarchais, uşor amendată: “Sans la liberté de blamer, il n’est point d’éloge flatteur”. Ziarul apare astăzi, cu destul succes, fiind unul din puţinele care au rezistat pe o piaţă plină de mari schimbări şi fluctuaţii, avându-l ca proprietar pe Robert Hersant.

Şi în Franţa, în 1861, după modelul britanicului Times, se fondează Le Temps (Nefftzer), care este cumpărat, în 1873, de Adrien Hébrard, ziarul nedepăşind 40.000 de exemplare, dar, devenit oficios al Ministerului de Externe, se bucură de prestigiu, având şi un editorialist de mare talent, în persoana lui André Tardieu.

Ziarele de dreapta ale epocii sunt: L’Écho de Paris, La Libre Parole – publicaţie antisemită, L’Autorité – publicaţie parlamentară, bonapartistă, L’Action française (1908) al lui Henri Vangeois şi Léon Daudet, la care colabora şi Charles Maurras, monarhist şi antirepublican. La Croix, cotidian creştin, atingea în epocă tiraje de 170.000, ceea ce, pentru mulţi, este greu de explicat. Ziarul La Croix apare şi astăzi, ca şi L’Humanité, fondat în 1904 de Jean Jaurès, lider socialist francez.

Dacă presa populară întârzie să apară în Germania, presa regională, în schimb, este foarte bine reprezentată, puternică şi de foarte bună calitate. Mai târziu, presa populară va deveni în Germania o forţă.

În Anglia, ziarele de un penny, apărute, toate, în 1855, adică Liverpool Daily Post, London Evening News, Sheffield Daily Telegraph, urmate de cele de jumătate de penny (demi-penny), Evening News, în 1881 şi The Star, în 1888, vin parcă să ocupe locul pe care îl deţinuse celebrul Times, între 1810 şi 1860, perioadă în care fusese cel mai important ziar din întreaga lume, fără egal. Toţi cercetătorii sunt de acord în a considera că, vreme de cincizeci de ani, istoria acestui ziar se confundă cu însăşi devenirea istorică a jurnalismului modern. În 1803, aici, se inovează despărţirea responsabilităţii redacţionale de responsabilitatea administrativă. În 1817, Thomas Barnes este numit redactor-şef, dându-i-se independenţă şi se lansează o formulă care va face, apoi, carieră: “a nu recunoaşte o altă autoritate decât aceea a opiniei publice”. Barnes va fi acela care va lansa reţeta calităţii şi autenticităţii informaţiilor, creând prima reţea de corespondenţi locali, asigurându-şi ceea ce se va numi mai târziu “cea mai bună acoperire posibilă a evenimentelor”. În 1854, Times tipărea 40.000 de exemplare, în vreme ce principalul său contracandidat, Morning Advertiser, avea un tiraj de 8.000 de exemplare.

Dar apariţia presei populare nu pune doar problema preţului, ci, mult mai important pentru jurnalism, solicită regândirea ofertei publicistice. Dacă până atunci preponderenţa articolelor viza politicul, noul mod de a privi publicistica poartă cu sine energia de a lupta cu vechile concepţii, inclusiv ale colegilor de redacţie, în dorinţa de a impune criteriul diversităţii în presă – rubrici diverse, atitudini diverse, fapte diverse, scriitură diversă, stiluri diverse. Uniformitatea şi stilul monoton prezente până atunci în presa de peste tot sunt asaltate de ceea ce se va numi noul jurnalism, după o expresie a lui Mattew Arnold, care s-a impus cu autoritate.

Fondată în 1865, Pall Mall Gazette are, începând din 1883, un redactor-şef care se dovedeşte a fi întruchiparea “noului jurnalist’’ – W. T. Stead. Acesta este primul care introduce în presa de ţinută subtitlurile şi doreşte să publice ştiri senzaţionale în exclusivitate. W. T. Stead a avut parte de lungi dispute cu justiţia pentru reportajele sale.

Deşi epoca modernă a presei începe în Anglia, presa populară de aici pierde teren, în prima fază, în faţa celei de pe continent, din Franţa în primul rând. Însă, în Anglia, presa duminicală are tiraje enorme. În Franţa, deja, în 1895, Le Petit Journal ajunge la tirajul de un milion de exemplare. După un an de la acest succes al presei franceze, în 1896, se naşte marele gigant al presei englezeşti şi europene Daily Mail, care va modifica peisajul presei populare, în general. Ziarul costă o jumătate de penny (demi-penny). Ce aduce nou, în plan jurnalistic, Daily Mail ? Va promova noul jurnalism, în accepţia afirmată mai sus. Mai întâi, va folosi mai mult posibilităţile de sugestie ale titlurilor, aerisind formularea acestora, apoi, pune accent pe varietatea subiectelor, creează rubrici pentru femei şi lansează concursuri de pronosticuri. Deşi ziarul promovează un naţionalism exagerat, duce o politică antifranceză şi exultă valorile imperialismului britanic. Atinge, astfel, în doi ani, un tiraj de 400.000 de exemplare, iar după încă doi ani, în 1900, tirajul urcă la un milion. Patronul ziarului, Alfred Harmsworth, după asemenea succese, va deveni, în 1905, lord Northcliffe, permiţându-şi să cumpere şi faimosul Times, de la nepotul fondatorului John Walter. Spre onoarea sa, Harmsworth reuşeşte să redreseze Times, care se îndrepta spre dispariţie, scăzându-i preţul numai, de la trei pence la un penny şi neatingându-se de redacţie sau de concepţia editorială. Este un bun exemplu acesta, Times revenind foarte repede în top.

Francis Balle consideră că, la 4 mai 1896, când apare Daily Mail, “se naşte primul gigant al presei scrise (…) care face trecerea de la stadiul artizanal al presei la epoca veritabilei industrii”³². Să spunem că ziarul acesta fiinţează şi astăzi, că nu mai este considerat popular, că tipăreşte între 1,5 şi 2 milioane de exemplare zilnic, fiind foarte sus în topurile englezeşti, chiar primul la clasa sa – medie, iar ca tiraj este al treilea cotidian din Marea Britanie. Pentru a putea avea o imagine mai clară, cel mai cumpărat ziar francez de astăzi, France Soir, tipăreşte mai puţin de cinci sute mii de exemplare.

În 1900, întreprinzătorul Pearson, care fondase, în 1888, primul ziar financiar, Financial Times, creează ziarul popular Daily Express, care va ajunge la tiraje uriaşe, păstrându-şi o excelentă cotă de piaţă până astăzi. Pearson este unul dintre primii care, având în proprietate mai multe publicaţii, anunţă concentrarea de astăzi a presei mondiale. Daily Express va intra în concurenţă cu Daily Mail, dar şi cu alte ziare.

După câţiva ani de la începutul ultimului secol, în 1904, apare un alt (viitor) gigant: Daily Miror, care în 1911 va atinge tirajul de un milion. Astăzi tirajul său depăşeşte trei milioane de exemplare, fiind depăşit numai de Sun, fondat în 1964.