Universitatea „Al. I. Cuza Facultatea de Litere

4.3. Presa periodică
Deşi ziarele sunt şi ele publicaţii periodice (cu periodicitate zilnică), a intrat în uz denumirea de periodice pentru săptămânale, magazine, reviste, lunare etc. În general, vorbim de cotidiene şi periodice, care sunt rezultatele unei producţii industriale, dublată de creaţie intelectuală.

Giganţii presei periodice au fost la început magazinele. Denumirea vine de la termenul francez magasin şi desemna acele publicaţii care ofereau o mare diversitate de rubrici şi viza un plic divers. Eclectismul iniţial al subiectelor răspundea intereselor audienţei, bazându-se pe legea numitorului comun şi pe cea a denominatorului comun în ce priveşte interesul. Periodicele cunosc, până în 1950, o evoluţie importantă, marile reuşite fiind Look, Life, Candide, Match, Marie-Claire. Francis Balle numeşte aceste publicaţii “supermagazine de informare şi de cultură de masă”⁶⁴, ce jucau rolul unor adevărate instituţii. Ceea ce caracteriza, cu precădere, aceste publicaţii, era importanţa acordată imaginii, ilustraţiilor. Textul nu mai reprezenta, atunci, decât un suport, un apendice al imaginilor. Mai mult chiar, conţinutul acestor texte nu era decât explicitarea scrisă a fotografiilor. Odată cu epoca magazinelor, un jurnalism de tip nou îşi face apariţia, un jurnalism ce priveşte şi relatează evenimentul prin prisma imaginii, ordonează actualitatea prin fotografii, care şochează sau o redau cu fidelitate. Publicaţiile de acest gen scot milioane de exemplare. Dar, anii ’70 demonstrează că noua formulă nu corespundea, în realitate, aşteptărilor publicului şi generează o criză la nivel economic: deşi publicitatea rămăsese aceeaşi, tirajele s-au redus de cinci-şase ori. Acesta este momentul dispariţiei revistelor Life şi Look.

Ca răspuns la ofensiva declanşată de televiziune, periodicele abordează o nouă formulă – news magazines, hebdomadare de informare generală –, primele care o pun în practică, cu succes, fiind Times, Newsweek, Der Spiegel şi L’Express. Noutăţi se înregistează şi în modul de aşezare în pagină, de redactare, de selectare a subiectelor (direcţionate către un public tot mai heterogen). Presa periodică este, acum, centrată pe vidul lăsat de marea dependenţă a cotidienelor de actualitate şi pe teama acestora, tot mai crescândă, de a nu-şi leza cititorii. Mai mult, chiar caracterul său periodic permite acestui gen de presă o mai bună ilustrare a articolelor de interpretare şi comentare. Pe de altă parte însă, hebdomadarele devin ţintele preferate ale discursurilor partizate, ideologice. Această direcţie va fi curând anihilată de tendinţele spre concentrare şi depolitizare din anii ’70.

Dacă, pentru presa cotidiană, reuşita o reprezenta consolidarea vechilor formule, bine primite de către consumatori, pentru presa periodică, succesul va veni dintr-o mai mare disponibilitate în raport cu audienţele, tot mai fragmentate, mai specializate. Evoluţia tehnicilor de imprimare şi apariţia micro-editărilor fac mai uşoară alegerea: pentru cotidiene aceasta va fi dată de eclectism, iar pentru periodice de segmentarea pieţelor.

Ultimele inovaţii şi reţete aplicate de presa specializată permit identificarea câtorva distincţii, din punctul de vedere al formei de comunicare la care fac apel:

• 
  presa unui singur public: are în vedere o audienţă omogenă, care permite unei minorităţi să se distingă în raport cu restul societăţii; aici pot fi încadrate:
  

• 
  presa elitei;
  
• 
  presa pentru femei;
  
• 
  presa pentru copii şi adolescenţi;
  
• 
  presa de evaziune;
  

• 
  presa unui singur subiect:
  

• 
  presa militantă;
  
• 
  revistele literare sau artistice;
  
• 
  presa de informaţii specializate;
  
• 
  presa de radio şi televiziune;
  
• 
  presa prozelitistă;
  
• 
  presa de vulgarizare ştiinţifică⁶⁵.
  

Publicaţiile pot fi clasificate după criterii mai mult sau mai puţin edificatoare, ţinând cont de caracteristici ca: format, paginaţie, periodicitate (ritm de apariţie), conţinut, arie de circulaţie, audienţă, ori chiar preţ. Şi aceste clasificări sunt supuse modelor şi evoluţiei; astfel, dacă multă vreme au fost utilizate preponderent reperele care luau în seamă periodicitatea şi formatul, în ultimele decenii sunt preferate clasamentele bazate pe categoriile de conţinut şi de audienţă. Dacă multă vreme ziarele au avut cu evidenţă tiraje semnificative în raport cu presa periodică, în ultimele decenii s-au impus, pe plan mondial, câteva titluri de săptămânale care îşi difuzează numerele în ameţitoare tiraje. Aşa e cazul, în SUA., al revistelor săptămânale Time şi Readers Digest (27 de milioane de exemplare), în Anglia, al săptămânalelor Sunday Times (1 350 000 exemplare), Mail on Sunday (2 000 000), Sunday Express (1 950 000), Sunday Mirror (peste 3 milioane de exemplare), News of the world (peste 5 milioane tiraj, depăşind cu mai bine de un milion ziarul Sun, care are cel mai mare tiraj britanic, ambele fiind tipărite de grupul News International al magnatului australian Rupert Murdoch) şi People, cu un tiraj de peste 2 500 000 de exemplare.

Pierre Albert realizează o clasificare a periodicelor, pornind de la genul de informaţii prezentate, care se identifică până la un punct cu cea propusă de Balle:

• 
  periodice de informare generală
  

• 
  periodice locale: sunt, prin natura lor, complementare publicaţiilor cu apariţie cotidiană; în această categorie pot intra jurnalele de cartier, care apar în marile oraşe sau cele distribuite gratuit;
  
• 
  ziarele de duminică: în ţările anglo-saxone şi în SUA; acestea diferă ca format de cotidiene; în Europa, în schimb, ele nu îşi găsesc echivalentul în ziarele cu apariţie zilnică, de cele mai multe ori diferind chiar şi în cazul în care sunt editate ca suplimente ale unor cotidiene;
  
• 
  magazinele ilustrate de informaţie generală: această categorie poate fi divizată, la rândul ei, în publicaţii care acordă o atenţie specială fotografiilor şi care au cunoscut apogeul în anii ’50, ’60, şi în publicaţii pentru care primordială este calitatea articolelor şi varietatea rubricilor, cu formule diverse de prezentare (format mic, gen Time, sau format mare, gen die Zeit);
  
• 
  periodice ideologice: reducerea numărului de hebdomadare de opinie datorită concurenţei, în ţările occidentale, a condus la transformarea acestor publicaţii în oficioase ale unor partide sau grupuri politice, care au drept rol adunarea de noi prozeliţi, şi care apelează, nu de puţine ori, la formule tehnice deosebite pentru realizarea acestui deziderat;
  
• 
  periodicele de scandal: acest tip de presă, care satisface, prin umor sau invective, gustul public pentru indiscreţii, scandal şi critică, există în toate ţările (Minute şi Canard enchaîné, în Franţa, New Yorker, Punch, în SUA, Krokodil în URSS) şi oferă posibilitatea unei răzbunări psihologice asupra conducătorilor prin ridicolul revelat şi prin indignarea provocată;
  
• 
  presa paralelă: audienţa sa este alcătuită din tinerii deschişi temelor romantice şi contestatare, în acelaşi timp, şi stilului agresiv, plin de invective şi deriziuni; apărut în 1955 în SUA, aceste publicaţii şi-au găsit repede emuli în Europa, reactivând tradiţia foilor anarhiste; astăzi, genul pare depăşit, dar benzile desenate şi organe specializate reuşesc încă să-l revigoreze;
  

• 
  periodicele de informare specializate:
  

• 
  periodicele feminine: remarcabile suporturi publicitare, aceste publicaţii îşi măresc continuu audienţa prin diversificare materialelor şi prin identificarea precisă a targetului: de la adolescente şi tinere femei emancipate şi pline de cochetărie, până la respectabile doamne;
  
• 
  programele radio-tv: au cunoscut una dintre cele mai surprinzătoare evoluţii, din perspectiva tirajului, publicaţiile de acest tip devenind mai mult decât simple prezentatoare în avans a emisiunilor de radio şi televiziune: ele oferă, acum, o paletă bogată de informaţii referitoare la emisiuni şi la actorii lor;
  
• 
  periodicele de cultură: ralierea lor la imperativul actualităţii se produce prin trecerea de la caracterul strict de documentare, la prezentarea unor critici, a unor ecouri, menţinându-se totuşi într-o zonă înalt calitativă şi, prin urmarea, cu o slabă audienţă;
  
• 
  presa de divertisment: în plină dezvoltare, aceste publicaţii au apărut atât din nevoia de informare a unei societăţi de consum care simte dorinţa unei evadări la sfârşit de săptămână, cât şi din necesitatea unei prezentări adecvate a ofertei de bunuri şi servicii specifică sectorului economic;
  
• 
  periodicele economice şi cele sportive au şi ele vocaţia informării, însă, prin specificitatea chiar a domeniilor abordate şi prin clientela esenţialmente masculină, dezvoltarea, cel puţin la nivelul conţinutului, este greu de întrevăzut;
  

• 
  periodicele de lectură au raporturi vagi cu actualitatea şi se constituie, aşadar, în alternative pentru divertisment sau evaziune; apropiate de literatura populară prin temele tratate, ele ajung, adesea, la tiraje consistente:
  

• 
  presa de evaziune: cele mai cunoscute publicaţii aparţinând acestei categorii sunt cele umoristice şi cele adaptate sensibilităţii feminine (Povestea mea, Întâmplări adevărate); tot aici pot fi încadrate revistele de cinema, cele cu imagini erotice (Play Boy, Hustler), cele de senzaţie (France-Dimanche, Soraya-Presse), ca şi horoscoapele şi magazinele de medicină populară;
  
• 
  periodicele pentru tineret: transformările comportamentale, relativa uniformizare a gusturilor celor două sexe, accesul mult mai uşor la lumea adulţilor fac dificilă aflarea unei formule universale; singura constantă pare să fie interesul ambelor faţă de vedete;
  
• 
  presa de lectură însumează un număr imporatnt de categorii fondate pe curiozitatea istorică, pe atracţia faţă de exotism şi pe interesul exprimat pentru articolele de popularizare (de vulgarizare) a datelor ştiinţifice; The Reader’s Digest, fondat în 1922 de Dewitt Wallace, la New York, a început să publice ediţii în alte limbi din 1940, tocmai datorită acestui interes pentru lectură;
  

• 
  periodicele de documentare nu au parte de o audienţă prea mare, pentru că sunt, prin natura lor, destinate unei clientele specializate, interesate în aflarea ultimelor noutăţi din domeniile profesionale şi sociale din care fac parte sau în care doresc să se integreze; aceste publicaţii, al căror număr nu este cunoscut cu exactitate şi care prezintă o diversitate extraordinară, sunt, mai mult decât cartea, poate, receptaculele ştiinţei contemporane; aici pot fi încadrate revistele savante, cele de tehnică şi cele aparţinând instituţiilor statului, care conţin norme, legi, statistici şi studii documentare diverse;
  
• 
  presa gratuită cuprinde, astăzi, mai mult decât periodicele de propagandă; în locurile publice se difuzează, cu o frecvenţă şi un tiraj din ce în ce mai mari, publicaţii cu anunţuri gratuite, multe dintre ele editate de cotidiene sau săptămânale, care văd în aceasta o modalitate de a se asigura împotriva concurenţei; o parte dintre aceste publicaţii gratuite au început, în Germania, Olanda şi Anglia, să conţină şi ştiri şi informaţii locale.
  

Traseele urmate de presa periodică diferă de la un teritoriu la altul, în funcţie de cadrul mai mult sau mai puţin permisiv al regimului de autoritate, de disponibilităţile şi de aşteptările publicului, de dezvoltarea economică sau de profesionalismul jurnaliştilor. Iată, sintetic prezentate, câteva date despre ţările cu tradiţie în ceea ce priveşte presa.

În Franţa, după 1964, s-a înregistrat o adevărată mutaţie la nivelul prezentării (dezvoltarea tehnicii de imprimare offset, a policromiei, reducerea formatelor), al stilului (generalizarea formulei de magazin ilustrat), al conţinutului (multiplicarea rubricilor despre viaţa mondenă, a sfaturilor, jocurilor), dar şi în ceea ce priveşte periodicitatea, numărul mensualelor şi al bimensualelor cunoscând o creştere importantă. O modificare a pieţei este vizibilă odată cu lansarea publicaţiilor de tip news magazine, mai puţin angajate ideologic şi politic şi cu o mai mare diversitate a conţinutului, de la politic, social şi economic, până la cultural şi divertisment. Canard enchaîné, apărut în 1916, şi-a păstrat independenţa faţă de puterile care s-au succedat, prin abordarea unui ton satiric, prin relatarea cu maximă seriozitate a informaţiilor şi prin luările constante de poziţie. Minute, fondat în 1962, este adesea identificat cu o publicaţie de dreapta. Paris-Match, sub conducerea lui Jean Prouvost, a fost marea reuşită a jurnalismului francez, până la confruntarea cu televiziunea. Astăzi este proprietate a grupului Filipacchi. Alte periodice de informare generală, ce s-au bucurat de succes sunt: l’Express, le Nouvel Observateur, Finances, le Point. Un loc special revine, în economia presei franceze, publicaţiilor specializate, dedicate femeilor şi tineretului, care pot fi mulţumitor descrise cu un singur termen: concentrare. Marile grupuri de presă franceze au monopolizat aproape piaţa europeană, publicaţii precum Madame Figaro, Elle, Cosmopolitan, Avantages, Prima, Nous Deux, Marie-Claire, Salut, OK având ediţii în limbile engleză, italiană, spaniolă, germană şi chiar română.

În Germania, descentralizarea acţionează şi la nivelul presei periodice. Cele aproape 400 de magazine ilustrate şi cele peste 750 de periodice specializate au un tiraj total de mai bine de 140 de milioane de exemplare. Cele mai importante hebdomadare politice sunt die Zeit, de orientare liberală, der Spiegel (singurul news magazine independent german), la Hambourg, Rheinischer Merkur, la Coblence, catolic, Bayernkurier, la Munchen. Periodicele ilustrate se supun concurenţei exercitate de marile grupuri de presă, titlurile cu tirajele cele mai mari fiind Horzu, Bild der Frau şi Frunck Uhr, deţinute de Springer, das Neue Batt, Neue Revue şi Bravo, proprietate a grupului Bauer, Brigitte, Stern, aparţinând grupului Gruner & Jahr; publicaţii cu tiraje ridicate şi cu ediţii în multe limbi europene, inclusiv în română, deţine, de asemenea, şi grupul Burda.

Inegalitatea operantă în Italia între Nord şi Sud în ceea ce priveşte presa cotidiană, este valabilă şi pentru periodice. Cu diferenţa, totuşi, că, adesea, prin stilul popular, aceste publicaţii periodice pot avea tiraje destul de mari. Audienţa periodicelor este, de fapt, de cel puţin trei ori mai ridicată decât cea a jurnalelor. Piaţa periodicelor este dominată de câteva titluri (la Famiglia Cristiana, il Messagero di San Antonio, 7 Corriere della Sera, Oggi, Gente, l’Espresso), proprietăţi a patru mari grupuri milaneze: Rizzoli, Rusconi, Mondadori şi Del Duca.

Presa engleză, prin tradiţie şi tiraje, influenţează opinia publică, atât în interior cât şi în exterior, printr-o centralizare contrară descentralizării administrative şi instituţionale. Specificul britanic se manifestă în presa periodică prin lipsa unor veritabile publicaţii de informare generală, înlocuite de presa de duminică. Or, această presă de duminică, ce se constituie în marea ei parte ca o prelungire a cotidienelor, prin calitatea sa, reduce audienţa. În Anglia, magazine ilustrate propriu-zise nu mai există de la dispariţia, în 1957, a lui Picture Post, locul lor fiind luat de suplimentele ilustrate ale foilor de duminică. Primul care a avut iniţiativa publicării unui mic supliment bogat ilustrat, de format mic, în 1962, a fost Sunday Times. O altă particularitate a periodicelor engleze poate fi observată la revistele cu programele radio-tv: acestea sunt editate chiar de către reţelele de televiziune; astfel, BBC publică Radio Times iar IBA – TV Times.

Presa americană, descentralizată la nivelul publicaţiilor, este, în schimb, foarte centralizată la nivelul surselor de informare, reprezentate, în marea lor majoritate, de agenţiile de presă şi de cotidienele de calitate: NY Times, Washington Post, Los Angeles Times⁶⁶. Periodicele, cu un număr impresionant de titluri, cunosc o largă difuzare internaţională. Piaţa magazinelor de informare generală este împărţită între Time, de orientare republicană, cu patru ediţii internaţionale, Newsweek, cu simpatii democratice şi cu 14 ediţii internaţionale şi US New and World Report, de inspiraţie conservatoare. În ceea ce priveşte presa periodică specializată, tiraje însemnate au Reader’s Digest, cu 24 de ediţii internaţionale, TV Guide şi publicaţiile feminine Family Circle, Woman’s Day, Ladies Home Journal, Vogue, dar şi cele destinate unui public masculin, Play Boy, Penthouse şi Esquire.

Datele şi observaţiile prezentate cu privire la tiraje, genurile de publicaţii şi grupurile de presă, ajută la trasarea unor coordonate comune pieţelor presei tipărite: trustizarea reprezintă astăzi mai mult decât o tendinţă, globalizarea pieţelor este şi ea o realitate, concomitent cu specializarea tot mai profundă şi cu divizarea, tot mai pronunţată, a audienţelor.

4. 
   Presa românească
   

4.4.1. Origine şi evoluţie
Data apariţiei primei publicaţii româneşti a stârnit, printre istorici, o serie de controverse. Mult timp s-a menţionat anul 1790 şi Cour(r)ier de Moldavie ca fiind anul debutului primei tipărituri periodice. Afirmaţia nu lua în calcul calendarele şi almanahurile, publicate cu mai bine de jumătate de secol înainte. Astăzi, există aproape unanimitate în a considera că prima manifestare pe teritoriul publicisiticii s-a petrecut în 1731, prin Calendarul românesc, redactat de dascălul Petru Şoanul, în Transilvania. Calendarele şi almanahurile au avut o circulaţie destul de mare în rândul maselor, menţinându-se apoi, concomitent cu dezvoltarea celorlalte forme de manifestare jurnalistică, şi diversificându-şi permanent conţinutul în concordanţă cu noile sfere de interes, determinate de dezvoltarea noilor ştiinţe şi de creşterea numărului de ştiutori de carte. Astfel, pe lângă cele de interes general, apar altele, care vizează domenii precum cele ştiinţifice, pedagogice, literare, medicale, muzicale, agricole, sportive, tipografice etc⁶⁷.

La 59 de ani distanţă, în timpul staţionării armatelor ruseşti pe teritoriul românesc în Moldova, cauzată de desfăşurarea războiului

ruso-turc din 1787-1791, apare primul periodic, numit de autorii Dicţionarului presei româneşti una din “primele încercări de jurnalism în ţara noastră”.

Urmând firul cronologic, următoarele apariţii din peisajul publicistic sunt: Calendarele româneşti din Moldova, întocmite de doi fraţi, în 1785, Calendarul de la Bucureşti, din 1794 şi cel din Bucovina, de la Cernăuţi, din 1811.

Cu mult, deci, înainte de activitatea Şcolii Ardelene, în Principate se consolidase deja necesitatea ralierii presei la răspândirea ideilor şi educarea maselor. “Jurnalişti” erau, în epocă, mai ales oamenii bisericii, dascălii, oamenii de litere, liderii unor curente literare sau politice. Un rol important îl va juca presa de factură literară, care va reuni în redacţii, sub principiul nevoii de literatură originală şi nu de imitaţie ieftină, multe personalităţi ale vremii: M. Kogălniceanu, B.P. Haşdeu, M. Eminescu, I. Slavici, I.L. Caragiale.

După calendare şi Courier de Moldavie, o altă categorie de publicaţii îşi face apariţia, de la început în număr destul de mare: revistele. Prima va fi tipărită la Cernăuţi, în Bucovina, în anul 1820, sub titlul Chrestomaticul românesc, un an mai târziu, la Buda, tipărindu-se Biblioteca românească. În Transilvania, debutul revuistic se petrece în 1837, la Braşov, prin Foaia Duminicii.

Procesului de profesionalizare a jurnalismului româneasc este iniţiat de I. Heliade-Rădulescu (Curierul românesc, 1829, Ţara Românească), Gheorghe Asachi (Albina românească, 1829, Moldova) şi George Bariţiu (Gazeta de Transilvania, 1838).

Începutul fiind făcut, numărul gazetelor şi al revistelor sporeşte continuu, acestea reprezentând cele mai eficiente vehicule de promovare a ideilor şi idealurilor socio-politice ale românilor, din ţară sau din afara graniţelor, contribuind la “consolidarea bazelor democratice ale unui stat modern, la impunerea valorilor clasice ale literaturii române”⁶⁸. Menţionăm doar câteva nume: Poporul severan, Pruncul român (de C.A. Rosetti), România literară (de V. Alecsandri), Steaua Dunării (de M. Kogălniceanu), Tribuna (de I. Slavici).

După actul de la 1 decembrie 1918, în contextul unui stat suveran, independent şi democratic, presa va reuşi să devină a patra putere în stat, menţinându-şi statutul până la impunerea comunismului, după cel de-al doilea război mondial.

4.4.2. Presa comunistă
Instaurarea comunismului a însemnat pentru presă acceptarea şi promovarea unui tip de discurs total neadaptat societăţii civile şi nevoilor sale de informaţie, de cunoaştere. Funcţiile sociale, educative – informative, în esenţă – au fost substituite de tendinţa tot mai formativă, mai ideologizantă a noului regim. Jurnaliştii se transformă în propagandişti, iar presa “funcţionează ca o maşină de mobilizare a maselor”⁶⁹. Situaţia nu e profund diferită de cea interbelică, la nivelul profesionalismului jurnalistic, aceleaşi patimi manifestându-se şi în comunism: partizanatul ia locul obiectivităţii, articolele de idei, de comentariu prevalează în dauna celor pur informative, stilul personal câştigă în faţa impersonalităţii.

Cantitativ, comunismul corespunde, într-o primă fază, reducerii de zece ori a tirajelor şi titlurilor ziarelor şi revistelor. Publicaţiile sunt, în cea mai mare parte, instrumente controlate de guvern, direct sau indirect, prin măsuri ce vizau hârtia, tipărirea, numărul de tiraje, difuzarea.

Perioada 1965-1970 poate fi privită ca un reviriment, cifra publicţiilor crescând considerabil, de la 110 la aproape 700 de titluri. Acesastă ameliorare a fost de scurtă durată, politica permisivă a soţilor Ceauşescu transformându-se, rapid, într-o veritabilă dictatură, în care presa era limitată la funcţia de a întreţine cultul personalităţii. Conţinutul este supus unor controale din ce în ce mai severe, relaţiile cu exteriorul sunt mereu tot mai dificil de menţinut, în condiţiile în care se interzice receptarea posturilor de radio sau de televiziune străine, misiunea ziariştior suferind o mutaţie profesională severă: din supraveghetori ai puterii, devin servitori obedienţi ai acesteia.

Ideologia comunistă, absurdă în ambiţiile ei totalitare, s-a slujit în “domesticirea” societăţii civile de limba de lemn. Ce presupunea această limbă? În primul rând, eliminarea evenimenţialului şi a uneltelor lingvistice care îl făceau posibil, adică al verbelor. Articolele perioadei abundă, toate, în utilizarea substantivelor înecate de adjective. În comunism, nu există practic actualitate, referinţele temporale fiind înlocuite de unele personale; timpul pare să fie, de altfel, unul din marii duşmani ai regimului, singurul care putea sugera schimbarea. Pronumele personal “eu” – simbol al individualităţii – este înghiţit de “colectivizatorul” noi, atât de util în operarea distincţiilor maniheiste între socialişti şi capitalişti⁷⁰.

În acest context, în care teroarea îşi făcea tot mai acut simţită prezenţa, când duşmanii de clasă erau tot mai des selectaţi din rândul intelectualilor, pentru a stârpi rezistenţa, e lesne de înţeles de ce în România comunistă nu au existat forme de opoziţie, mass-media alternative.

Discursul mediilor intelectuale româneşti a fost şi el silit la convertire şi obligat să respecte paradigma discursului oficial, singurul discurs admis, al cărui obiectiv era limpede: întărirea status-quo-ului. Gina şi Andre Stoiciu sesizează limpede modalităţile de manipulare ale acestui discurs, care rezidă în capacitatea sa de reorientare simbolică rapidă în raport cu evenimentele şi cu alte discursuri aflate în competiţie⁷¹. Apelul la mitologie, izolarea evenimentelor de context şi transformarea lor în ilustrări, sprijină afirmaţiile ideologiei. De fapt, toată presa comunistă – lipsită de subiecte, în accepţiunea curentă a termenului – nu serveşte decât la realizarea acestor exemplificări, verificate a priori, falsificând de cele mai multe ori realitatea presei.

Controlul sistemului mass-media era uşurat şi de monopolul statului asupra surselor de informaţie. AGERPRES, agenţia naţională de presă a României, era instituţie oficială a statului; ca atare, ştirile furnizate nu puteau reprezenta decât punctul de vedere oficial al autorităţilor, adesea la limita credibilităţii. Nu e de mirare faptul că, în aceste condiţii, profesiunea de jurnalist nu avea practic nici o tangenţă cu munca de teren, cu investigarea, handicap greu de recuperat după ‘89.

O analiză a publicaţiilor din perspectiva periodicităţii, relevă faptul că, la nivelul anului 1989, din cele 495 de titluri, 36 erau cotidiene, naţionale şi regionale, restul de 459 împărţindu-se între săptămânale,

bi-lunare, lunare, trimestriale şi anuale. Aproximativ toate tipurile de publicaţii erau disponibile pe piaţă, de la cele cu caracter informativ general, până la cele specializate (de tip magazin, politic, confesional, feminin, ştiinţific, cultural), toate însă suferind de aceeaşi tratare angajată a subiectelor abordate, de orice natură ar fi fost ele. O dezvoltare deosebită cunoaşte presa românească în limbile minorităţilor naţionale, care numărau, în acelaşi an 1989, 52 de titluri. Tirajele cele mai însemnate le aveau cotidienele Scânteia, peste un milion de exemplare, şi Scânteia tineretului, aprox. 250 000 de exemplare.

Cât despre audiovizual şi modul său de funcţionare, aceeaşi regulă a controlului şi a cenzurii au funcţionat şi aici, ba încă mai abitir. Dacă la lansarea postului naţional de televiziune, în 1959, numărul orelor de emisie depăşea 80 pe săptămână, în ultimii ani ai regimului se ajunsese la 20-30 de ore săptămânal. Mulţi români reuşiseră să achiziţioneze antene satelit şi urmăreau programele televiziunilor occidentale, menţinând astfel contactul cu lumea liberă şi contribuind la răsturnarea dictatorului în decembrie 1989.

Nu putem încheia scurta trecere în revistă a presei comuniste fără a vorbi puţin şi de legislaţia sub care se desfăşura industria mediatică românească, planificată, asemenea oricărei mărfi, în cadrul cincinalelor. Iată ce menţionează legea presei din 1974⁷²: “În Republica Socialistă România presa îndeplineşte o înaltă misiune social-politic, slujind, prin întreaga sa activitate, cauza poporului, interesele supreme ale naţiunii socialiste. Presa are menirea să militeze permanent pentru traducerea în viaţă a politicii P.C.R., a înaltelor principii ale eticii şi echităţii socialiste (…), contribuie prin întreaga sa activitate la făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate (art.1). Presa îşi desfăşoară activitatea sub conducerea P.C.R. – forţa politică conducătoare a întregii societăţi din R.S.R. (art.2)”. Libertatea cuvântului, garantată de Constituţie, nu găseşte nici o garanţie în legea care, de drept, ar fi trebuit să reprezinte un real suport juridic.

Despre rolul mass-media autohtone în declanşarea revoluţiei s-au scris numeroase pagini, care, aproape toate, au căzut de acord asupra inexistenţei acestuia. Meritul unic al presei româneşti în vâltoarea evenimentelor din ’89 nu este unul de natură profesională jurnalistică şi nu ţine prin urmare nici de deontologie, ci poate fi sesizat strict la nivelul performanţei (şi tehnice) de a fi transmis în direct ultimele momente ale dictatorului, momente netratate jurnalistic, ci redate parcă sub deviza: “No comment”.

4.4.3. Presa post-comunistă
Tranziţia de la jurnalismul de obedienţă la cel de opoziţie a avut de înfruntat dificultăţi dintre cele mai diverse, de la cele de natură tehnologică, până la cele mai greu de eradicat, legate de mentalitate.

“Telerevoluţia a fost urmată imediat de începuturile unei revoluţii comunicaţionale marcate îndeosebi de multiplicarea aproape instantanee a ziarelor şi revistelor, paralel cu reconvertirea publicaţiilor existente. Privatizarea presei scrise s-a încheiat rapid, acest media dovedindu-se a fi actorul social cel mai dinamic al reformei şi în genere al tranziţiei. Aceasta a şi fost prima etapă a formării în România a unui sistem media policentric”⁷³.

Prolifică se va dovedi noua ordine socială şi politică în toate componentele sistemului mediatic, liber acum să profeseze în virtutea realizării rolului şi funcţiilor asumate prin tradiţie. În primul an, ritmul apariţiei de noi titluri este infernal şi va continua în anii următori, mai moderat însă, odată cu consolidarea şi profesionalizarea întreprinderilor mediatice, conform următorului grafic: