Universitatea „Al. I. Cuza Facultatea de Litere

Evoluţia numerică a presei româneşti post-comuniste

Periodi-citate / an	1989	1990	1991	1992	1993	1994	1995	1996	1997	1998
Total titluri	495	1444	1336	1205	1087	967	1180	1313	1855	1550
Cotidi-ene	36	65	83	102	100	97	93	106	74	95

(Sursa: M. Petcu –– Tipologia presei româneşti)

Explozia numărului de ziare nu se rezumă doar la spaţiul românesc, majoritatea ţărilor est-europene cunoscând evoluţii similare. Descentralizarea şi liberalizarea economică şi politică sunt doar câţiva din factorii care au determinat aceste trasee, alături de:

• 
  nevoia de exprimare după ani îndelungaţi de tăcere;
  
• 
  autonomizarea redacţiilor;
  
• 
  divizarea titlurilor vechi ca urmare a specializării din majoritatea domeniilor;
  
• 
  menţinerea, în prima perioadă, a vechilor preţuri la materiile prime şi la costurile de producţie;
  
• 
  creşterea numărului de instituţii de cercetare şi a publicaţiilor prin care acestea îşi “popularizau” rezulatatele;
  
• 
  lipsa unor reglementări administrative şi financiare solide;
  
• 
  reapariţia unor publicaţii întrerupte în regimul comunist;
  
• 
  slabul profesionalism al breslei jurnalistice, lipsită de experienţa unei practici reale şi a unor noţiuni de etică şi deontologie inerente;
  
• 
  adaptarea industriei mediatice la sistemul de piaţă concurenţional, corelarea, adică, a cererii şi a ofertei;
  
• 
  numărul foarte mare de subiecte, de evenimente datorat transformărilor sociale generate de tranziţie;
  
• 
  adoptarea unor strategii de marketing, de pildă suplimentele, unele distribuite chiar gratuit, introducerea de “cadouri”, sau de cupoane cu diverse facilităţi în economia publicistică.
  

Tirajele, barometre care atrag sau resping publicitatea, au cunoscut variaţii foarte mari. Astfel, dacă în 1990, Adevărul şi România liberă tipăreau 1,53 milioane exemplare şi respectiv 1,49 milioane exemplare pe zi, în câţiva ani, publicul fiecărei publicaţii se stabilizează, cotele reale de audienţă fiind acum de ordinul sutelor de mii: 183 000 de exemplare zilnic pentru Adevărul şi 110 000 pentru România liberă. Sporuri de audienţă vor înregistra publicaţiile specializate, magazinele pentru femei şi, mai recent, cele cu tentă erotică, destinate publicului masculin, dar şi cele economice sau financiare, în condiţiile unei relative stabilizări a cadrului legislativ şi de afaceri.

Lista evoluţiei tirajelor primelor cinci publicaţii în perioda 1989-1997

Titlul	1989	1990	1991	1992	1993	1994	1995	1996	1997
Adevărul	1,39 mil.	1,53 mil 1,00 mil.	845000 600000	320000 180000	160000 120000	150000	120000	150000	183000
România liberă	433000	1,49 mil.	900000 500000	300000 200000	180000 160000	200000	200000	200000	110000
Tineretul liber	262000	1,28 mil. 0,90 mil.	450000 230000	200000 100000	80000 20000	80000	16000	10000
Zig zag	_	780000 320000	300000	120000	80000	70000	30000	_	_
România literară	213000	40000	25000	10000	9000	6300	6000	6000	10000

(Sursă: M. Petcu)

Etapa 1992-1995 corespunde dispariţiei sau reconvertirii unor săptămânale de informare şi apariţiei unor cotidiane, dintre care multe au rezistat până astăzi: Evenimentul zilei, Jurnalul naţional, Ziua.

O pondere deosebită va înregistra, începând cu 1996, presa regională, locală, favorizată de un climat descentralizat administrativ. Ştirile de interes local, mai aproape de cititori, vor fi corect percepute de editori, astfel încât se crează mari reţele, care tipăresc ziare pentru regiuni grupate după anumite similitudini, în special geografice: în Moldova (dar şi la Bucureşti şi în judeţele cu populaţie de etnie maghiară) – Monitorul (care, în vara anului 2001, în 16 şi 17 august, a apărut, la Iaşi, cu titlul

Info-Monitorul, ca urmare a unor neînţelegeri iscate între jurnalişti şi proprietari), în Transilvania – Mesagerul, Ecoul şi Oportunităţi, în Oltenia – Oglinda.

Un clasament realizat din perspectiva tipologiilor presei scrise, prezentată de noi în primele capitole, în funcţie de volumul de titluri, la nivel naţional, are în frunte presa cu caracter ştiinţific (313 titluri), celelalte structurându-se astfel: presa de divertisment (280 titluri), profesii (197 titluri), presa culturală (194 titluri), cea economico-financiară (151 titluri), presa de informare generală (131 titluri), cea politică (107 titluri), presa de tip magazin, sportiv, erotic, învăţământ înregistrând între 59 şi 90 de titluri. La nivel local şi regional însă, ordinea se schimbă, primul loc revenindu-i presei de informare generală (401 titluri), urmată de cea culturală (320 titluri), de presa de divertisment (242 titluri), presa ştiinţifică (237 titluri), cea de tip magazin (227 titluri), presa politică (205 titluri), celelalte ordonându-se astfel: presa pentru profesii, pentru învăţământ, presa publicitară, cea confesională, presa economico-financiară, presa sportivă, presa administrativă, cea militară, erotică, publicaţiile pentru tineret, cele de sănătate, pentru copii, casă şi familie, presa feminină şi programele tv⁷⁴.

Nevoia refulată a libertăţii de exprimare şi informare se regăseşte şi în mediul audiovizualului, România situându-se printre ţările cu cea mai bogată ofertă în acest sens. Deşi apărute cu întârziere în raport cu evoluţiile din presa scrisă, televiziunile particulare au avut parte şi ele de acelaşi interes din partea publicului, obosit de monopolul Societăţii Române de Televiziune. Totuşi, aceasta din urmă a continuat să conducă şi continuă încă, datorită în mare parte sistemului de difuzare prin cablu al posturilor particulare, care reclamă costuri mai ridicate. În ultimii ani, concurenţa este din ce mai puternică, televiziunile private, care se consideră generaliste, reprezentând alternative viabile ale postului de stat, tinzând “către acoperirea întregului teritoriu şi concurând TVR în chiar atributele ei definitorii – informaţia şi divertismentul cu distribuţie naţională”⁷⁵. Posturi precum PRO TV, Antena 1 şi Prima TV au acumulat, în timp, telespectatori fideli. Dar, susţinerea financiară nu provine din abonamentele acestora, ci din publicitate, pentru atragerea căreia nu există un argument mai bun decât audienţa. Or, în această privinţă, lucrurile sunt mai complicate, ca peste tot în lume, de altfel, din cauza lipsei instrumentarului metric adecvat.

Evoluţia staţiilor de radio se înscrie şi ea în aceeaşi paradigmă: imediat după 1989 au apărut multe posturi-pirat, cu o existenţă efemeră. Concurenţa pentru postul naţional s-a cristalizat în timp, astăzi existând mai multe asemenea posturi cu acoperire naţională, cele mai durabile şi mai audiate fiind Radio Contact, Pro FM şi Europa FM.

Sondajele arată pentru anul 1996 existenţa unui număr de 107 posturi de radio, 678 de societăţi locale de televiziune prin cablu şi 44 de posturi de televiziune locale sau regionale.

Elementele care justifică evoluţia mai tardivă a audiovizualului, despre care aminteam ceva mai sus, sunt: “(1) lipsa de bani investiţi într-un domeniu care necesită mai multe dotări decât înfiinţarea unei redacţii de presă scrisă, cu câteva maşini de scris/computere, (2) absenţa cunoştinţelor tehnice corespunzătoare derulării unei activităţi audiovizuale şi

(3) controlul şi manipularea distribuirii frecvenţelor şi licenţelor de către cei aflaţi la putere”⁷⁶.

În concluzie, sistemul mass-media post-comunist, prin pluralitatea formelor de manifestare şi prin co-existenţa dintre proprietetea de stat şi cea privată, asigură cadrul necesar libertăţii de expresie şi ajută la configurarea statutului societăţii civile. Deşi va mai trebui să treacă timp până ce jurnaliştii vor găsi formula potrivită a tratării obiective şi a eliminării caracterului pur comercial, care privileagiază presa celor “patru S: sex, scandal, scabros, spectaculos” (expresia îi aparţine Ginei Stoiciu), dar şi a tranziţiei de la articolul de opinie la cel pur informativ, presa actuală se dezvoltă în direcţia promovării unui discurs tot mai puţin aulic, tot mai puţin tributar instituţiilor statului, slujindu-şi, într-o măsură tot mai mare, publicul, care-i legitimeazează statutul.

4.4.4. Cadrul legislativ
Starea actuală a presei româneşti, din punct de vedere al cadrului legislativ, este una confuză, plină de libertăţi şi interdicţii, ambele nejustificate. Iniţiativele în vederea corijării acestei stări de fapt au venit, majoritatea, din partea asociaţiilor de jurnalişti, constituite după 1989, dar şi din partea unor partide politice. Abordând problema mai mult din perspectiva drepturilor decât a obligaţiilor profesionale, ele nu au putut, fireşte, să fie aprobate de Parlament.

Reglementări privind activitatea presei există, la noi, mai degrabă la nivel de deontologie. În acest sens, în 1990, Societatea Ziariştilor Români a adoptat Carta Libertăţii Presei, dar coduri de conduită profesională s-au înregistrat şi la nivelul întreprinderilor de presă (de pildă, Tineretul liber).

Constatarea lui M. Coman: “se pare că toată lumea împărtăşeşte ideea (sau s-a resemnat cu gândul) că se poate trăi şi fără o lege a presei”⁷⁷, poate fi înţeleasă prin prisma experienţei comuniste, orice încercare de reglementare putând fi interpretată ca o delimitare a libertăţii de expresie, ca o revenire la cenzură.

La nivelul opiniei publice, intervenţia statului în activitatea presei este considerată inoportună. Iată evoluţia acestor opinii, pentru anii 1999 şi 2000:

Credeţi că statul trebuie să intervină în foarte mare măsură, în mică măsură sau deloc în activitatea presei?

(Sursa: Barometrul de opinie publică, oct. 1999, mai 2000 şi nov. 2000)

Legile adoptate de Guvern vizează, în principal, activitatea audivizualului, prin Legea Audiovizualului (1992) şi Legea Radioului şi Televiziunii (1994), şi stabileşte modul de acordarea a frecvenţelor, dar şi organizarea şi funcţionarea acestor instituţii publice. Ambele legi au iscat controverse prin caracterul lor ambiguu, care lasă loc manevrelor şi influenţelor politice ale forţelor aflate la conducere, radioul şi televiziunea devenind, practic, monopol al acestora prin modul de numire a Consiliilor de Administraţie, afirmaţii valabile şi pentru CNA, organism de supraveghere creat în 1992. Celelalte legi care au reuşit să treacă prin Parlament au ca obiect Agenţia Naţională de Presă (1994), drepturile de autor (1996) şi cadrul legal general (1996).

Numeroase articole din Constituţie – garantul libertăţilor democratice, în teorie – de dată mai recentă, atentează şi îngrădesc practicile jurnalistice, prin prevederi precum: accesul mijlocit la informaţie, secretul de stat şi siguranţa naţională, pedepsele pentru ofensă, calomnie, insulte, ameninţări, defăimare.

Dar, constrângerile nu sunt numai de natură legislativă. Aceleaşi forţe politice subminează libertatea de exprimare şi prin mijloace economice: monopol asupra materiilor prime şi restricţionări la importul lor, asupra reţelei de difuzare (RODIPED), taxe şi impozite pe publicitate, împărţirea discreţionară a subvenţiilor. Adesea se apelează la intimidări şi ameninţări, chiar mită. Or, toate acestea contravin exerciţiului libertăţii presei, pentru care, spune K. Jakubovicz, citat de M. Petcu, autoritatea are obligaţia morală de a suprima obstacolele.

Media româneşti sunt supuse unor noi dezbateri politice la finele acestui an 2001, prin iniţierea unui proiect de lege care vizează transferul controlului agenţiei naţionale de ştiri ROMPRES de la guvern către Parlament. De fapt, în contextul actualei configuraţii parlamentare, această mutare pare să nu aibă nici un sens, forţele guvernamentale fiind identice, ca şi culoare, cu cele ce formează, în mare parte, forumul legislativ al ţării.

În condiţiile unei formale autonomii, sistemul media românesc are de înfruntat, dincolo de controlul de stat şi controlul agenţilor interni, controlul exercitat de la patron şi redactor, până la cumpărători de spaţiu publicitar şi cititori., pentru că “ziarele sunt independente de guvern, dar nu şi indivizii, grupurile, organizaţiile şi instituţiile care le deţin. Astfel, presa este autonomă şi în acelaşi timp subordonată intereselor economice, sociale, politice, etnice, religioase şi culturale ale proprietarilor”⁷⁸.

În acest context, o libertate reală a presei în ţara noastră trebuie garantată de un puternic suport financiar.

Examenul verificării autonomiei presei presupune trei etape: (1) existenţa unui număr cât mai mare posibil de autorităţi căreia presa să-i fie subordonată, (2) gradul ei de subordonare şi al jurnaliştilor ei, (3) absenţa controlului guvernamental⁷⁹.

Liberalizarea presei trebuie să urmeze acelaşi traseu tranzitoriu al ansamblului societăţii româneşti: privatizarea şi adoptarea regulilor capitalismului, adică liberă iniţiativă, transparenţă, concurenţă, raportarea cererii la ofertă, stabilitatea legislativă putând fi interpretată ca o variabilă a acestora.

4.5. Cartea ­– starea actuală
4.5.1. Scurt istoric
Istoria cărţii a cunoscut, timp de milenii, numeroase alternative, specifice fiecărui teritoriu şi fiecărei culturi. Momentul apariţiei cărţii nu este cunoscut cu exactitate; ştim, însă, că ea s-a dezvoltat aproape concomitent în mai multe ţări, în mare măsură datorită relaţiilor comerciale.

Până la apariţia tiparului, în secolul al XV-lea, cărţile existau sub formă de manuscris, iar circulaţia lor era extrem de restrânsă. Existau, totuşi, încă din 1100 î.H., caractere mobile în China, şi mai târziu, în Coreea, dar slaba lor răspândire a întârziat trecerea de la paradigma manuală la cea mecanică.

Modul de redactare şi forma, structura materială şi tehnologia de confecţionare şi multiplicare a manuscriselor difereau de la o cultură la alta. La asiro-babilonieni, de exemplu, primele cărţi erau executate pe tăbliţe de lut, cu dimensiuni cuprinse între 30 şi 40 de cm. Trecerea la papirus a permis o creştere a numărului de documente şi cărţi şi o îmbunătăţire a modului de conservare. Din Egipt, papirusul a ajuns relativ repede în Grecia şi Roma, unde a căpătat diferite denumiri: volumen, pentru romani şi kylyndros sau tomos, pentru greci. Dar, papirusul prezenta o serie de dezavantaje care l-au eliminat de pe piaţă, odată cu descoperirea pergamentului. Slaba rezistenţă la umiditate, fragilitatea, imposibilitatea de a se utiliza ambele feţe pentru scriere, modul greu de lecturare, care solicita ambele mâini şi, nu în ultimul rând, monopolul deţinut de Egipt în comercializarea lui, toate aceste insuficienţe păreau să fie compensate de pergament, care aducea nou, în primul rând, faptul că ambele feţe puteau fi scrise. Mai bine de un mileniu, tehnica de redactare a suferit modificări ce a apropiat ideea de carte de atunci de ceea ce numim noi, astăzi, carte: mai multe pagini scrise, legate între ele. Pergamentul permitea decuparea în coli de diferite dimensiuni şi reunirea acestora în volume, numite codex. Imperativul circulaţiei nefuncţionând, aceste codex-uri au luat proporţii tot mai mari, consultarea lor devenind tot mai dificilă.

Secolul al XII-lea schimbă însă o serie de mentalitţi legate de rolul şi forma cărţilor. Universităţile sunt acelea care distrug monopolul instituţiilor eclesiastice. Tot în această perioadă, este adusă în Europa, din Orient, hârtia. A mai fost nevoie însă de şapte sute de ani până când cartea a devenit un instrument de cunoaştere de masă, prin perfecţionarea tehnicilor de imprimare, de turnat şi cules litere.

Firesc, evoluţia cărţii nu a fost aceeaşi în toate teritoriile. Factorii care au impus discrepanţe majore sunt gradul de alfabetizare, numărul şi nivelul economic al populaţiei şi costurile de imprimare şi vânzare. Revoluţia industrială a egalizat, însă, raporturile dintre aceşti factori, favorizând apariţia unei veritabile industrii a cărţii.

4.5 2. Industria cărţii
Noile tehnologii ale secolului al XX-lea au transformat, din nou, cartea şi receptarea ei. Asistăm, se pare, la o conjugare a proceselor tradiţionale de editare cu performanţele calculatorului. Prefacerile de ordin economic, apariţia marilor grupuri editoriale şi a societăţilor multinaţionale, dar şi ralierea acestora la alte ramuri industriale de cunoaştere şi divertisment au micşorat costurile de producţie şi au rentabilizat acest sector. Difuzarea, prin intermediul librăriilor, prin corespondenţă, instituţii specializate sau internet, este o operaţie facilă, mai ales în ţările cu o infrastructură bine pusă la punct. Confruntarea cu tehnica a însemnat pentru editorii de carte adaptarea etapelor de fabricare şi distribuire. Din perspectivă economică, editarea nu reprezintă decât o activitate minoră. Din acest motiv, a demara o afacere care să se limiteze strict la această operaţiune presupune costuri relativ limitate. Modicitatea capitalurilor a determinat chiar ieşirea pe piaţă a unor edituri cu tiraje mici, destinate unui public restrâns. Mai mult, tipărirea unor titluri în limbi sau alfabete mai puţin utilizate este şi ea o realitate, deşi profiturile sunt mai reduse (proporţionale, în definitiv, cu costurile).

Nevoile de cunoaştere diferă de la o generaţie la alta, de la o vârstă la alta, de la un om la altul, funcţie de factori de natură culturală, socială sau de ordin profesional. Oferta editorială ţine cont de aceste preferinţe

şi-şi adaptează permanent titlurile. O clasificare uzuală face J. Vivian⁸⁰, care distinge între cărţile de interes general şi între cele specializate. În SUA, o parte semnificativă a veniturilor din industria cărţii aparţine primului segment – riscant – dar, care, mai ales prin promovarea unor titluri cu scopul transformării lor în best-seller-uri, aduce venituri substanţiale, compensând costurile celorlalte. Estimări recente arată că, în general, 60% dintre aceste titluri de interes general nu reuşesc să aducă profit (uneori nici nu acoperă cheltuielile de producţie), 36% înregistrează profituri infime şi doar 4% reprezintă investiţii foarte profitabile. Raţiunile de publicare a titlurilor de specialitate au la bază un principiu simplu: un asemenea titlu poate fi vândut o perioadă mai lungă de timp şi aduce un venit stabil (care poate fi chiar calculat). Cele mai bine vândute sunt cele destinate unor domenii precum drept, fizică, jurnalism, pedagogie, economie şi inginerie. Un exemplu: manualul de jurnalism publicat de Curtis MacDougall în 1932 a fost retipărit în opt ediţii, până în 1985, când autorul a decedat. În ansamblu, aceste cărţi generează mai mult de jumătate din venitul total al industriei.

Pentru difuzarea titlurilor editurilor au fost instituite mai multe proceduri: vânzarea prin librării, achiziţionarea de către biblioteci, cluburi de carte, difuzarea directă prin poştă, internetul. În ultimii ani, au apărut în ţările occidentale clădiri imense, construite special pentru comercializarea cărţilor şi care pun la dispoziţia clienţilor un număr mare de comodităţi: cafenele, restaurante, cinematografe, calculatoare.

În lanţul cărţii, bibliotecile joacă, cel mai adesea, un rol aparte. Entităţi cu scop non-lucrativ, ele nu sunt profund integrate în viaţa economică a cărţii, adică a procesului care o aduce cititorului prin intermediul editorului şi al librarului. Dar, demersul electronic îndreptăţeşte bibliotecile, pe viitor, la o integrare din perspectivă economică. Fondurile cheltuite anual pentru achiziţionarea de noi titluri sunt din ce în ce mai mari, răspunzând unor nevoi tot mai mari de informare. Tabelul de mai jos analizează raportul dintre cifrele de afaceri ale editurilor şi volumul achiziţiilor realizat de către biblioteci, la nivelul anului 1990.

Studiul a fost realizat la cererea UE şi dat publicităţii în 1995.