Universitatea de stat din moldova


III. ETIOLOGIA DELINCVENŢEI JUVENILE PRIN PRISMA TEORIILOR DE DIVERSĂ ORIENTARE



Yüklə 1,03 Mb.
səhifə5/13
tarix26.07.2018
ölçüsü1,03 Mb.
#58510
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   13

III. ETIOLOGIA DELINCVENŢEI JUVENILE PRIN PRISMA TEORIILOR DE DIVERSĂ ORIENTARE


  • Teorii de orientare bioantropologică

  • Teorii de orientare psihologică

  • Teorii de orientare sociologică

Teoriile privind originea delincvenţei juvenile îşi au ca rol de bază explicarea cauzelor fenomenulu de delincvenţă în rîndul minorilor, cuprinzînd în acest sens o serie de concepte, postulate. Sorgintea teoriilor de explicaţie a criminalităţii îi revine curentului pozitivist italian, şi anume: lui Cesare Lombroso (1835-1909) prin publicarea lucrării L’uomo delinquente. Gruparea şi clasificarea teoriilor poate fi variată, dat fiind că acestea sînt multiple. În cele ce urmează ne vom referi la acele teorii care exprimă cît mai elocvent originea delincvenţei minorilor.


3.1. Teorii de orientare bioantropologică

Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale

Promotorul acestei teorii este psihiatrul austriac Ernest Kretschmer care în lucrarea sa Structura corpului şi caracterul examina strînsa legătură între structura corpului uman şi trăsăturile sale fizice, pe de o parte, şi caracterul omului, pe de altă parte. Delincventul comite fapta graţie particularităţilor biologice sau fiziologice.

Kretschmer clasifica delincvenţii în patru tipuri1:


    • piknic – se caracterizează ca avînd faţă plină, mâini şi picioare scurte, abdomen şi torace bine dezvoltate, energic, vesel, vivace, predispus spre a comite fapte ce solicită inteligenţă, fraude, perfidie, falsuri, statură mijlocie, exces ponderal, caruia îi sunt asociate urmatoarele trasaturi psihice, grupate într-un profil ciclitomic: vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar şi superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţie către compromisuri;

    • astenic – cu corpul slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri, căruia i se asociază un profil psihologic numit schizotimic: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, un simţ acut al onoarei, meticulozitate, dar energic, predispus spre comiterea faptelor în grup;

    • atletic – cu o bună condiţie fizică, tip cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată, comite fapte care solicită forţă fizică şi mai puţin inteligenţă;

    • displastic – suferă de maladii, are anomalii corporale, din care cauză este plin de ură, comite fapte din îndeletnicire.

Mai tîrziu tipologia americanului W.H.Sheldon se fundamenta pe predominanţa dezvoltării aparatului visceral digestiv al individului (tipul endomorf), a musculaturii şi sistemului locomotor (mesomorf) şi a ţesuturilor cutanate şi nervoase (ectomorf). Ca şi Kretschmer, Sheldon a cercetat corelaţiile între somatotipuri şi trăsăturile de personalitate cu fenomenul de delincvenţă. Cercetări asemănătoare au efectuat şi soţii Glueck, rezultatele fiind publicate în 1956 în lucrarea Fizicul şi delincvenţa. Ei nu au ajuns la aceleaşi concluzii ca şi Kretschmer, considerînd că mai mulţi delincvenţi se întîlnesc în rîndul mesomorfilor, care corespund tipului atletic.

Teoria inadaptării sociale

Pretinsa teorie tinde a fi una dintre cele mai remarcabile, al cărei precursor a fost O. Kinberg. După el, fiecare individ reacţionează potrivit stimulilor mediului ambiant în funcţie de structura sa biologică proprie. În lucrarea sa Basic problems of Criminology din 1935, autorul arată că în vederea descoperirii cauzelor delincvenţei trebuie studiată personalitatea individului.

Pentru a desemna personalitatea ca atare, Kinberg propune conceptul de structură biologică actuală, prin care înţelege modalităţile prin care părţile unui întreg sînt îmbinate pentru a realiza funcţia. Kinberg precizează că structura nu vizează doar tăsăturile anatomice mai mult sau mai puţin statice, ci se referă la toate procesele biologice, termenul avînd astfel o conotaţie atît statică, cît şi dinamică, anatomică şi fiziologică.2

Structura personalităţii este compusă, în primul rînd, din nucleul constituţional, care cuprinde trăsăturile ereditare normale, în al doilea rînd – din trăsăturile ereditare patologice şi, în al treilea rînd – din funcţia morală.



  1. Nucleul constituţional semnifică ansamblul tendinţelor reacţionale ale subiectului, modul în care el reacţionează la stimulii externi. Este voeba de variabile normale şi în acelaşi timp evolutive. După cum aceste tendinţe variază pentru indivizi, Kinberg analizează variabilele caracteristice ale comportamentului la stimulii externi. Pentru aceasta, Kinberg s-a axat pe cercetările psihologului suedez Sjöbring care distinge patru factori fundamentali ai constituţiei psihice: 1) capacitatea maximă a inteligenţei unui individ; 2) validitatea spre care predispune energia cerebrală a individului; 3) stabilitatea garduală a echilibrului emoţional; 4) gradul de unitate funcţională a activităţii subiectului. Caracterul acestor factori este determinată de nivelul înalt, mediu sau slab.3

  2. Variantele patologice, spre deosebire de cele precedente, sînt determinate de maladiile mintale eventuale, tulburări grave ale inteligenţei sau dezechilibrări caracteriale.

  3. Funcţia morală constă în promptitudinea de a reacţiona la stimuluii morali de provenienţă exterioară.4 După acest criteriu Kinberg clasifică indivizii în patru tipuri:

    • indivizi cu funcţie morală limitată, cu element moral absent;

    • indivizi care reacţionează normal;

    • indivizi bolnavi;

    • indivizi bine adaptaţi la mediu, dar insensibili faţă de actele imorale.

Inadaptarea la condiţiile sociale este determinantul declanşării comportamentului criminal. Modalităţile de inadaptare ar fi: fizică – cauzată de îmbolnăvirea unor organe interne, de infantilism, gigantism, trăsăturile fizice care îl fac să fie mai diferit de alţii; psihiatrică – determinată de maladiiile psihice pe care le posedă, din cauza cărora individul nici nu poate examina realitatea; psihologică – este o reacţie negativă a indivizilor normali care sînt influenţaţi de mediu.

De asemenea, Kinberg distinge trei serii de situaţii precriminale5:



        1. situaţii specifice sau periculoase care se caracterizează prin două trăsături: sunt ocazia de a comite fapta; tot ele constituie un impuls pentru comiterea viitoarei fapte;

        2. situaţii nespecifice, sau amorfe, care se caracterizează prin faptul că nu există împrejurarea propice pentru delict, dar actul este pregătit, elaborat intenţionat de către subiect;

        3. situaţii mixte, în care ocazia de a comite crima există fără o conexiune între individ şi stimuli externi (de exemplu, în organizaţii criminale).



Teoria cromozomului crimei

Anul 1900 se consideră anul apariţiei geneticii. Odată cu aceasta s-au deschis noi orizonturi în interpretarea originii delincvenţei şi apariţiei teoriilor eredităţii. Primul care a început a face investigaţii în domeniu a fost psihiatrul german Johan Lange, care în anii ’20 ai sec. XX a utilizat metoda studiului efectuat pe gemeni. El a stabilit că în 77% din cazuri la gemenii monozigoţi, dacă unul a comis o crimă, atunci şi al doilea o va comite, iar la gemenii dizigoţi această legitate este valabilă doar în 11 la sută dintre cazuri. Ulterior alţi adepţi ai teoriei au stabilit alt raport procentual6.

Există două metode de cercetare a rolului eredităţii în devenirea criminală: metoda genealogică (după predispoziţia pe care o oferă arborele genealogic) şi gemelară (studiul asupra gemenilor).

Multiplele cercetări şi experienţe în legătură cu rolul eredităţii în criminalitate au demonstrat că acesta este puternic. Aşa, cercetătorii Lund şi Jorger au luat copiii de la familiile criminale şi i-au plasat în familii sănătoase din punct de vedere moral şi educativ, dar, până la urmă, aceştia au fugit din noile familii şi s-au dovedit a fi delincvenţi. Un alt exemplu ar fi experienţa unui filantrop din Hamburg, care s-a hotărât să salveze copiii din părinţi criminali şi i-a plasat într-o casă anume construită, încredinţându-i unor educatoare serioase şi de încredere. Rezultatul a fost negativ, fiindcă după patru-cinci ani aceşti copii au părăsit căminul oferit şi au păşit pe calea delincventei. În aceste experienţe ereditatea a jucat rolul de seamă.7

Studiile de arbore genealogic, realizate în SUA de către Dugdale, au încercat să demonstreze că în familiile ai căror întemeietori au avut antecedente penale există un număr mult mai mare de infractori, pe aceeaşi bază s-a conchis că ereditatea constituie principala cauză a criminalităţii.8

Mai recent, cercetători americani, suedezi au tins să stabilească corelaţia dintre părinţii biologici şi cei adoptivi cu delictele comise de către copiii adoptaţi. Se concluzionează că cel mai ridicat coeficient de risc de delincvenţă (24,5%) există în situaţiile în care atît părinţii biologici, cît şi cei adoptivi au antecedente penale. Dacă nici unul dintre părinţi nu are antecedente penale, procentul copiilor adoptaţi care devin delincvenţi este de 13,5%. Dacă numai părinţii adoptivi au antecedente penale, procentul este de 14,7%. Cînd numai părinţii biologici au antecedente penale, 20% dintre copiii adoptaţi devin infractori. Concluzia lui Sarnoff Mednick este că anumite predispoziţii moştenite de la părinţii biologici infractori pot determina o creştere a probabilităţii ca descendenţii acestora, adoptaţi de alte familii, să devină infractori.9

O largă răspîndire, dintre teoriile eredităţii, a avut-o teoria comozomiană. Celula organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23 perechi distincte, cromozomul X fiind unul feminin şi Y – masculin. Teoria comozomului crimei se fundamentează pe surplusul unui cromizom. Cercetătoarea scoţiană Patriţia Jacobs a examinat din punct de vedere genetic 197 de deţinuţi de la închisoarea din Edinburg şi a constatat că şapte dintre ei erau purtătorii unei anomalii: în loc să dispună de un singur cromozom al sexului masculin Y, ei dispuneau de un cromozom Y suplimentar. În aşa fel, P.Jacobs a ajuns la concluzia că frecvenţa anomaliei în închisori se datorează faptului că indivizii purtători de XYY sînt predispuşi genetic crimei. De altfel, cromozomul “Y” a fost denumit şi cromozomul crimei.

Profesorul Jérôme Lejeune de la Facultatea de Medicină din Paris a confirmat că purtătorii anomaliei XYY prezintă în medie înălţimea de 1,80 m, devin cheli înainte de vreme, sunt miopi şi au tulburări de caracter.

Cu toate că printre delincvenţi frecvenţa anomaliei era de până la 3%, iar mai bine de 95% din criminali nu posedau această anomalie, totuşi problema cromozomului crimei a continuat să preocupe oamenii de ştiinţă.
3.2. Teorii de orientare psihologică

Şcoala interpsihologică

Creată de către Gabriel Tarde (1843-1904), această şcoală propagă ideea că raporturile sociale nu sînt decît rezultatul imitaţiei. În lucrarea sa Legile imitaţiei (1890) Tarde menţionează că fiecare se conduce de cutumele acceptate în mediul propriu; astfel, dacă cineva fură sau omoară, nu face decît să imite pe altcineva.10

Tarde nu consideră crima ca un fenomen natural al vieţii sociale. Contrar lui Durkheim, care consideră crima drept un fenomen social normal şi necesar, Tarde consideră delincventul un parazit, un străin care se penetrează în societate.

Factorii antropologici şi fizici au o influenţă impulsivă, dar toţi ceilalţi factori sociali ghidează această activitate. La factorii criminalităţii Tarde atribuie moda, religia, tradiţia, industria etc.

Criminalitatea sporeşte mereu, iar civilizaţia distruge unele tipuri de criminalitate pentru a le crea pe altele.

Delincvenţii posedă printre caracteristici pe cele anatomice – delincventul fiind în general mare şi greu; patologice şi psihologice – delincventul fiind un bolnav.

Orice influenţă a mediului asupra individului se reduce în fine la relaţia dintre doi indivizi. În conştiinţa aceluiaşi individ ansamblul de influenţe psihice se perep ca o presiune socială. Termenul de „presiune socială” este relativ, pentru că individul percepe influenţa altor persoane prin prisma propriilor interese şi de aceea mereu face ceea ce corespunde propriilor gusturi. În acelaşi mediu influenţele sociale pot avea diferite repercursiuni: în unele societăţi predomină o interacţiune onestă între indivizi, în altele – imitarea modelului celor delincvenţi.11
Teoria personalităţii criminale a lui Jean Pinatel

Chestiunea personalităţii delincvente a fost clar abordată de către Yochelson şi Samenow (1976) în spaţiul anglo-saxon şi de către Pinatel (1963) în spaţiul francofon. Într-o manieră simplistă se poate spune că personalitatea delincventă pretinde a se contura, pe de o parte, în cadrul delincvenţei normale şi, pe de altă parte, în delincvenţă patologică.

Yochelson şi Samenow au făcut o analiză completă şi amănunţită a stilului de viaţă a delincventului carierist şi a semnelor psihicului său (autoritar, gîndire orientată spre acţiune, sugestibilitate).

Doctor în drept, Jean Pinatel publică mai multe lucrări, dintre care Criminologia (1960), Societatea criminogenă (1971), Fenomenul criminal (1987). El estimează necesitatea abandonării ideii existenţei diferenţei de natură între un delincvent şi non-delincvent, între aceştia neexistînd decît o diferenţă de grad (de la un delincvent ocazional care posedă un grad mai leger, pînă la unul recidivist cu un grad mai dur). Pinatel sugerează existenţa unui nucleu central al „personalităţii criminale”.12 După el, delincventul ar poseda patru particularităţi care sînt identice la toţi delincvenţii. Această constituţie de trăsături formează un element declanşator, facilitînd trecerea la act. Aceste trăsături sînt egocentrismul (maniera de a percepe lumea în funcţie de propriile interese, de a se considera centrul universului), labilitatea (inconsistenţa la adaptarea faţă de diverse situaţii, dificultatea de a urma o linie de conduită stabilă, dificultatea de apreciere a consecinţelor propriilor acte), agresivitatea (tendinţa de a reacţiona prin violenţă), indiferenţă afectivă (dificultatea de a resimţi simpatia faţă de alţii, incapacitatea de a se ataşa faţă de cineva, insensibilitatea la suferinţa altuia). Nici una dintre aceste trăsături nu imprimă individului o orientare delincvenţială în mos independent, pentru aceasta ar fi necesară însumarea lor.

Semnificaţia teoriei lui Pinatel rezidă în faptul că crima este o faptă a omului, iar criminalii sînt oameni ca toţi ceilalţi, ei se deosebesc însă de ceilalţi, deoarece „trecerea la act” este expresia unei diferenţe de grad. Între psihicul infractorului şi acela al non-infractorului deosebirea ar fi una de ordin cantitativ şi nu calitativ.13

Important, după Pinatel, este ca, examinînd un infractor, să poţi spune dacă fapta comisă a fost un accident în viaţa lui, dacă l-a marcat porfund sau dacă există îndoieli cu privire la starea lui periculoasă. Preluînd cercetările lui De Greeff, Pinatel arată că pentru 25% dintre infractori starea periculoasă este episodică, pentru 20% este cronică, pentru 55% ea este marginală, în raport cu solicitările exterioare, cei din urmă pot deveni recidivişti sau infractori ocazionali.14

Cercetările lui Pinatel au fost concretizate de către Le Blanc (1991), care a subliniat că delincvenţa nu este aceeaşi în rîndul tuturor delincvenţilor. El pune accentul pe modificările de personalitate care au loc de-a lungul copilăriei şi adolescenţei. Le Blanc a tins nu să definească personalitatea delincventă, cum a făcut-o Pinatel, dar să caracterizeze trăsăturile unei personalităţi delincvente, acestea fiind trei: o înrădăcinare criminală, o disocialitate persistentă şi un egocentrism exasperat.
Teoria psihomorală a lui Etiene De Greeff

Potrivit lui E. De Greeff, structurile afective ale individului sînt determinate de două grupuri fundamentale de instincte: de apărare şi de simpatie. Cînd primele experienţe de viaţă ale individului sînt trăite zbuciumat, aceste instincte se pot alerta, instalîndu-se un sentiment de injustiţie, o stare de inhibiţie şi indiferenţă afectivă. Personalitatea delincventului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului care, în final, îl conduce la comiterea actului delincvent.15

Fazele trecerii la act propuse de E. De Greeff, pe care le parcurge gîndirea delincventului, sînt mai mult sau mai puţin aceleaşi, ţinîndu-se cont atît de procesele cognitive, cît şi de conjunturile externe în care se află subiectul. În acest cadru el a descris „procesul criminogen” care cuprinde în trecerea la act trei etape (considerate mai mult probabil pentru infracţiunile de omor): asentimentul temperat, asentimentul formulat şi criza.16


  • Asentimentul temperat (numit şi asentimentul ineficace), la acest stadiu, cînd individul este confruntat cu o situaţie sau persoană problematică, apare, din cînd în cînd, ideea dispariţiei celuilalt. Deseori, acest prim stadiu dispare spontan, graţie nivelului moral, raţiunii.

  • Asentimentul formulat, uneori subiectul ajunge la această stare, în care el este dezumanizat, desconsiderat, devalorizat, din care considerente probabilitatea trecerii la act sporeşte. Spre deosebire de prima fază, în cadrul acesteia, dispariţia este formulată ca un accident, însă unul mult dorit. Această fază este ambivalentă. Pe de o parte subiectul caută modalităţi de debarasare de victimă, dar în acelaşi timp posedă încă o rezistenţă la trecerea la act. Trecerea la a treia fază uneori poate fi determinată de unii factori dezinhibitori, de exemplu alcool. După De Greeff, majoritatea indivizilor care ajung la a doua sau a treia fază, sînt din clasele social defavorizate, pentru că în acest cadru există un raport mai direct cu emoţiile.

  • Acceptarea şi criza, aici barierele morale dispar. Principiul morţii este complet acceptat. La această etapă subiectul nu are nevoie decît de un moment oportun pentru a implementa trecerea la act. Cu cît barierele şi rezistenţa fazelor precedente au fost mai puternice, cu atît actul comis va fi mai sălbatic, mai violent, proporţional conflictului interior al individului.

În aceeaşi manieră pot fi caracteristice aceste faze tînărului toxicoman sau dependent de droguri care, avînd necesitate de bani, sustrage de la părinţi bunuri de preţ pentru a le realiza.

Toleranţa eului se întîlneşte la unele crime pasionale; astfel, comportamentul delincventului în asemenea cazuri este similar suicidarului.

Criminologul canadian Noël Mailloux a susţinut, în anul 1968, teza existenţei unei diferenţe de natură între personalitatea infractorului şi cea a noninfractorului.17 Pentru Mailloux, există două momente fundamentale în dezvoltarea personalităţii:


  1. apariţia identităţii autentice şi

  2. consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului.

Aceste momente apar în copilărie şi adolescenţă şi reprezintă obiectul unei crize prin care trece individul. Atunci cînd apare un eşec de identificare consecinţa este un dezechilibru psihic, durabil care se exprimă prin delincvenţă din obişnuinţă.

Printre cauzele eşecului de identitate Mailloux situează la loc de frunte atitudinea nepotrivită a părinţilor care nu manifestă încredere în copiii lor.18



Bazele psihanalizei lui Sigmund Freud

Medicul psihiatru S.Freud (1856-1939) a pus bazele conceptului triunic al psihicului (stabilind că are trei niveluri) şi a conceptului de psihanaliză, cunoscut prin lucrările Interpretarea viselor; Lecţii de psihanaliză etc.



Psihanaliza este o teorie cuprinzătoare, referitoare la funcţionarea psihicului uman atît normal, cît şi anormal. Prin comparaţie cu psihologia experimentală, ea se ocupă mai mult de părţile iraţionale ale activităţii psihice.

Cele mai multe dintre datele folosite de cercetarea psihanalitică sînt obţinute în cursul tratamentului psihanalitic. Acestea constau din relatările făcute de pacient despre gîndurile, fantasmele şi visele sale, precum şi despre amintiri legate de experienţe şi trăiri ale copilăriei.19

Psihanaliza este un concept fundamentat pe dinamica persoanei umane, privind structura şi dinamica psihicului, prin care se elaborează etiopatogenia bolilor psihice, pornind de la nevroze, ca şi metoda terapeutică prin explorarea structurilor inconştiente (profunde) ale personalităţii. Sunt luate în consideraţie trei elemente dinamice: Id (Libedo), Ego, Superego20.

Libedoul cuprinde tendinţe, dorinţe instinctuale cu sediul în inconştient, care pot acţiona asupra conştientului sub forma unei pulsiuni. El este energia instinctului sexual, dar poate fi sublimată spre alte scopuri decît cele sexuale. Formele libedoului pot fi sexuale, narcisiste, obiectuale, simbolice. Fixaţia libidină, adică persistenţa ei, poate duce la nevroză.

Id este neorganizat, inconştient şi acţionat de principiul plăcerii în opoziţie cu egoul, ordonat de principiul realităţii. Visul are funcţia de a modera tensiunea din Id.

Ego este o realitate dinamică între Id şi Superego, avînd funcţia de împăcare şi sinteză a pulsiunilor libidinale şi existenţiale.

Mecanismele de apărare, ca funcţie a eului, sînt multiple: refularea, izolarea, deplasarea, raţionalizarea, sublimarea, descărcarea etc.



Supraeul decurge din normele sociale imprimate prin sugestie şi dictat din fragedă copilărie şi este o forţă inconştientă prin care normele devin imperativ-categorice. Originea sa este externă, fiind dictat de pedeapsa şi recompensa din afară.21

Interacţiunea dintre cele trei componente este supusă unui conflict continuu, al cărui rezultat poate fi diferit.

Pe măsură ce libedoul se dezvoltă, se schimbă nu doar modalităţile de activitate, ci şi obiectul la care el se raportează. Întîi apare iubirea de sine, urmată atît la băieţi, cît şi la fetiţe de atracţia faţă de mamă. Apoi, tot în primii ani de viaţă, băieţii îşi concentrează dorinţele sexuale cu mai multă intensitate asupra mamei, în timp ce dezvoltă sentimente de ostilitate la adresa tatălui (complexul Oedipian). La fetiţe legătura este inversă. Acestei prime etape i se pune capăt prin refulare. Drept rezultat, apare capacitatea de a simţi ruşine şi dezgust.22  Freud exemplifica latenţa complexului, pe care el îl numeşte oedipian, prin doua exemple: mica fată ce vrea să se considere  preferată  tatălui şi care suferă la un moment dat o pedeapsă aspră din partea acestuia şi se vede prăbuşită din universul său. La antipod, băiatul, care o consideră pe mamă ca pe proprietatea lui, este traumatizat de atentia pe care aceasta i-o acordă unui nou-nascut, în detrimentul său. Însă, aceste evenimente  nu este necesar să aibă loc în toate cazurile. Copilul poate fi determinat să abandoneze înclinaţia lipsită de speranţă si din cauza absenţei satisfacţiei sperate şi a refuzului permanent din partea părintelui.

După Freud, individul comite fapte delincvente din profundul sentiment de vinovăţie, iar pedeapsa este aşteptată de el ca o uşurare.

Printre continuatorii teoriei psihanalizei au fost K. Abraham, E. Jones, unii reformulînd-o: W.Stekel (a insistat asupra conflictului psihic în nevroze, asupra înlocuirii termenului de nevroză cu cel de parapatie), A.Kardiner (a introdus conceptul de personalitate de bază), E. Fromm (introduce conceptul de alienare socială analizată prin prisma psihanalizei), A. Adler (fondează psihologia individuală) etc.

Teoria psihanalitică nu s-a dovedit capabilă să-şi asimileze într-un mod satisfăcător progresele făcute în studiul sistemului nervos. Lipsa de practicism a acestei teorii este dovedită de succesiunea complexă de metafore care o cuprind şi care nu pot fi verificate.


Criminologia clinică

Expresia „criminologie clinică” este utilizată în două sensuri:



  • în sens larg, expresia reprezintă studiul fenomenului criminal din punct de vedre individual, spre deosebire de criminologia generală, care studiază criminalitatea, în ansamblul său, ca fenomen social;

  • în sens restrîns, ea prezintă studiul multidisciplinar al unui caz individual al delincventului în vederea prevenirii recidivei.23

Din punct de vedere etimologic, cuvîntul clinic provine din greacă însemnînd „pat”. Criminologia clinică îşi are originile în afirmaţiile lombrosiene privind necesitatea examenului psihomedical al criminalului şi cele ale lui Garofalo cu privire la ancheta socială.

După o fază a unei expansiuni remarcabile, ce a durat pînă la finele anilor ’60 ai sec. XX, criminologia clinică a intrat într-o lungă perioadă de declin, ca urmare a studiilor de reacţie socială. De altfel, între criminologia clinică şi reacţia socială faţă de criminalitate există multiple interferenţe. Prin măsuri de reacţie socială se înţelege ansamblul modalităţilor utilizate de către societate în vederea luptei contra fenomenului criminal. Tradiţional, aceste modalităţi se exprimă în pedepse. În fapt, reacţia socială are un obiect de cercetare mult mai amplu decît criminologia clinică.

Îndeosebi, criminologia clinică poate fi confundată cu prevenirea criminalităţii, şi anume: cu prevenirea terţiară ca formă a modelului social. Prin aceasta din urmă se urmăreşte prevenirea recidivei prin intermediul acţiunilor de readaptare socială sau de neutralizare a delincvenţilor. Deosebirea este, totuşi, de esenţă. Dacă prevenirea criminalităţii se face în plan general, pe categorii, atunci criminologia clinică – doar pe categorii. Pe lîngă cele spuse, criminologia clinică are, totuşi, alte metode de prevenţie, adică cele cu caracter medical, care implică un eventual tratament.

Odată cu apariţia teoriei personalităţii criminale a lu J. Pinatel, s-a promovat în continuare conceptul clinicist. Mai mult decît atît, criminologia clinică a fost recunoscută drept singura modalitate de înlăturare a unor forme ale criminalităţii sexuale.

Există tendinţa de a identifica criminologia clinică cu readaptarea socială a infractorului, aceasta justificîndu-se prin programele de tratament propuse de către criminologia clinică în cazul prevenirii recidivei. Cu toate acestea, readaptarea socială se poate atinge şi pe alte căi decît a tratamentului.

Criminologia clinică îşi are sorgintea în starea de pericol propusă de Rafael Garofalo. Elaborarea acestui concept a fost determinată de faptul că răspunderea vinovatului nu corespunde criteriului liberului arbitru, pe de o parte, iar, pe de alta, ea era orientată doar spre retribuţie, pedepsire. Anume din aceste considerente reprezentanţii acestui curent negau pedeapsa ca măsură preventivă, ea încercînd să transforme criminologia în medicină anticriminală, iar închisoarea – în clinică.24

De fapt, înaintea pozitiviştilor, ideea exista prin noţiunea de „alarmă” creată de către J. Bentham, prin care se subînţelegea pericolul social sau starea de pericol.

Prin stare de pericol a individului se înţelege înalta probabilitate că un individ va comite un delict. Noţiunea de cauză este interpretată prin intermediul elementelor sale constitutive, prin formele şi aprecierea sa.



    1. După Garofalo, starea de pericol conţine două elemente importante:

  • capacitatea criminală, adică aptitudinea şi probabilitatea constantă a individului de a comite din nou o faptă;

  • adaptabilitatea individului, fiecare individ are posibilitatea, mai mare sau mai mică, de a se adapta mediului, doar că el decide ca această adaptare să o facă delincvenţial.

Există patru combinaţii posibile ale acestor două elemente:

  1. capacitate criminală sporită, dar adaptabilitate satisfăcătoare;

  2. capacitate criminală uşoară, dar adaptabilitate redusă;

  3. capacitate criminală sporită, dar adaptabilitate redusă;

  4. capacitate criminală uşoară şi adaptabilitate satisfăcătoare.25

    1. Formele stării de pericol sînt:

  5. starea de pericol cronică sau permanentă ce se exprimă printr-o particularitate psihologică şi morală a fiinţei prin care ea îşi manifestă caracterul antisocial;

  6. starea de pericol de criză ce caracterizează majoritatea delincvenţilor, care înainte de trecerea la act suportă o criză psihologică.

    1. Aprecierea stării de pericol este dictată de doi indici:

  7. indici legali – constau în natura şi numărul faptelor comise de către persoană;

  8. indici bio-psihologici şi sociali – permit a descoperi factorii actului criminal comis şi de a evalua starea de pericol a individului.

Noţiunea de stare de pericol vine să genereze confuzii şi incertitudini între periculozitatea unui comportament şi periculozitatea individului. Însuşi individul nu poate fi, prin sine, periculos, ci doar comportamentul lui poate avea un grad de pericol.

Anume în baza conceptului stării de pericol enunţat anterior s-a construit criminologia clinică, care include o serie de operaţii: observarea, aprecierea, luarea măsurilor de prevenire a recidivei.



Observarea se exprimă atît sub aspectul cadrului, cît şi al momentului de efectuare, putînd fi înaintea judecării sau după. Aprecierea cazului individului se exprimă în diagnostic şi pronostic. Scopul predicţiei este elaborarea unui tratament, în vederea readaptării sociale a persoanei. Printre metodele de corecţie se propun psihanaliza, electroşocul, lobotomia, administrarea medicamentelor, intervenţii chirurgicale etc.

Aspectul, uneori negativ, al cercetărilor clinice s-a exprimat prin lezarea unor garanţii şi libertăţi ale persoanelor investigate.


3.3. Teorii de orientare sociologică

Teoria stigmei

Una dintre teoriile curentului interacţionist este „teoria stigmei" sau, cum mai e numită, „labeling theory" – „teoria etichetării”. Eminenţi reprezentanţi ai acesteia sînt Erwin Goffman (Stigma, 1963), Shlomo Shoham (The stigma theory of crime and social deviation 1970), G.Kellens (Crime en col blanc et stigmatisation 1970), Van Outrive (Stigmatisation: un prologement de l'analyse criminologique? 1973), Hausman (Le stigmate, une forme originelle de reaction sociale 1973) etc.

Majoritatea acestor criminologi pun accentul pe rolul pe care îl joacă instituţiile juridice penale şi atitudinea societăţii însăşi faţă de dezvoltarea comportamentului deviant.

Prescripţiile legii penale (antecedentul penal, declararea persoanei drept recidivist deosebit de periculos), care se răsfrîng asupra condamnatului, nemaivorbind de atitudinea societăţii, se aplică ca o stigmă", adică o marcă, un însemn asupra acestuia. În 1934 soţii Glueck au stabilit că faptul aducerii unui adolescent la poliţie are o mai mare influenţă asupra alegerii carierei delincvenţiale, decît însăşi condamnarea lui. Recidiva printre primii era mai mare decît printre cei judecaţi.

De altfel, paradoxul este că stigma se aplică nu asupra criminalilor de forţă", care comit infracţiuni de un pericol extrem, dar anume asupra acelor mai puţin protejaţi de soartă, care săvîrşesc infracţiuni minore. Reprezentanţii păturii respectabile" a societăţii rămîn, în cele din urmă, nepedepsiţi. La întrebarea De ce legea se aplică diferit faţă de criminalii în gulere albe" şi ceilalţi?", E.Sutherland, încercînd să răspundă, ajunge la concluzia că 3/4 din condamnaţii din închisorile SUA nu sînt adevăraţi criminali."

În locul acestora ar fi trebuit să fie cei care stau în libertate, fiind ocoliţi de stigma legii. În cadrul unui sondaj, efectuat de Wallestein I. în SUA, s-a stabilit că 90 la sută din intervievaţi au recunoscut că săvîrşesc infracţiuni fără a fi pedepsiţi (inclusiv tîlhării, jafuri, răpiri etc.).

De fapt, după cum afirma şi profesorul american G.H.Mead, societatea rezervă fiecărui individ un anumit rol, pe care în cele din urmă acesta şi-l asumă, comportamentul său fiind determinat de stereotipuri. Astfel, tînărul delincvent devine rău, deoarece este definit ca fiind rău şi deoarece nu este crezut dacă este bun".

Teoria stigmei este fondată pe trei baze psiho-sociologice:

1) noţiunea de rol – comportamentul fiecărui individ este asociat unor stereotipuri;

2) conceptul de interacţiune – fiecare act comis de individ nu este decît o reacţie la atitudinea societăţii;

3) conceptul de personalitate – în cele din urmă, individul va deveni cel pe care l-a considerat (l-a stigmatizat) societatea.

De fapt, nu este vorba de un singur act deviant, ci de procesul prin care societatea aplică marca deviantă" unui individ şi maniera în care acesta reacţionează la stigmatizarea în cauză.

Acest proces decurge prin multiple niveluri:

1) aplicarea legii penale de către organele de drept;

2)  nivelul reacţiilor interpersonale din mediul apropiat (familia, prietenii...) şi cel general (presa, radioul, TV...);

3) elaborarea regulilor sociale de conduită, adică a normelor penale.

Teoria stigmei se reduce la următoarele:

• înainte ca unele persoane să fie stigmatizate, comportamentul lor trebuie observat de către societate;

• observaţia va fi urmată de reacţia socială;

• permanenta atitudine ostilă a societăţii va conduce, în cele din urmă, la determinarea individului de a săvîrşi delictul. De exemplu, elevii care sînt etichetaţi negativ în şcoală vor ajunge a se considera drept inferiori, fapt ce ar favoriza delincvenţa.

Esenţa teoriei stigmei constă în evitarea dramatizării răului, căci, în cele din urmă, contează nu pedeapsa, ci modalităţile de prevenire a infracţiunii.

De fapt, teoria stigmei este un produs al evoluţiei teoriei lombrosiene care stabileşte infractorul în dependenţă de anumite particularităţi antropologice numite stigmate de natură anatomice, fiziologice sau psihologice.

Stigma este o pecete socială, dar care uneori poate fi aplicată şi graţie particularităţilor fizice ale individului. De exemplu, tinerii cu freză scurtă, în vogă acum, pînă nu demult se considerau a fi stigmatizaţi drept criminali sau nişte „răi".

De fapt, am putea menţiona două modalităţi de aplicare a stigmei. Prima – cea aplicată de societate înainte de săvîrşirea faptei şi a doua – aplicată după condamnare, cînd persoana, chiar şi reeducată fiind, nu va rezista să nu recidiveze, creîndu-şi astfel „cariera criminală". În acest sens avea dreptate Lemert care spunea: „Nu devianţa conduce la control social, dar anume controlul social însuşi conduce la devianţă".


Teoria anomiei sociale

Provenită de la grecescul „a”( tradus „fără") şi nomos, „lege" sau anomia („violare a legii"), noţiunea desemnează starea de dereglare a funcţionării unui sistem sau subsistem social, dereglare datorată dezintegrării normelor ce reglemen­tează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială. Termenul a fost introdus în limbajul disciplinelor sociale de către filosoful francez Jean-Marie Guyau, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, dar conţinutul sociologic şi consacrarea sa se datorează lui E. Durkheim. Termenul este utilizat de Durkheim, mai întîi, în La Division du travail social (1893), pentru a desemna una din cauzele proastei funcţionări a diviziunii muncii în societatea din timpul său, generată de lipsa unei reglementări satisfăcătoare a relaţiilor dintre diferite elemente (neatingerea unei „solidarităţi organice") şi apoi Le Suicide (1897), unde anomia îşi găseşte aplicaţie în cunoscuta clasificare a sinuciderilor: „egoiste", „altruiste", „anomice" şi „fataliste".

Preluînd ideile lui Durkheim, Robert Merton analizează conceptul de „anomie” ca fiind principala cauză de dispariţie a valorilor pe care se construieşte societatea, exprimînd dispariţia tradiţiei. Cum forţele integratoare stabilesc indivizii aflaţi în competiţie unul cu celălalt, aceştia nu-şi mai pot ţine dorinţele în frîu. Ei încep să ceară prea mult de la viaţă, ajungînd pînă la dezgust de ea. Suicidul anomic apare îndeosebi în perioadele de maximă dezvoltare economică, cînd ambiţiile indivizilor nu mai au limite exacte. Neputînd să-şi atingă aspiraţiile, indiviziii încep să nege şi să încalce regulile doar ca să-şi atingă ţelul.

Cum deci se poate stabili momentul în care o societate este anomică, în pofida sancţiunilor penale pe care le are? Pentru aceasta, consideră Merton, trebuie de distins două categorii de date fundamentale: 1) cultura sau ansamblul de valori care guvernează conduita indivizilor în aceeaşi societate şi desemnează scopul spre care trebuie să tindă membrii corpului social; 2) organizarea socială sau ansamblul normelor şi instituţiilor care reglează accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru a atinge scopurile. Anomia se instalează cînd se creează o discrepanţă mare între tendinţele indivizilor şi mijloacele legale de atingere a acestora pentru anumite categorii sociale. Aceste categorii defavorizate recurg la delincvenţă.26 Acest model de explicare a cauzelor delincvenţei nord-americane a fost ulterior invocat şi în statele continentului european.

În 1961 succesorii lui Merton R. Cloward şi L.Ohlin, publică lucrarea Delincvenţă şi oportunitate: teoria grupurilor criminogene tinere, în care au exprimat ideea că, atunci cînd tinerii nimeresc din lumea ideală, creată de către educatori, în viaţa reală ei încep să se decepţioneze şi să fie frustraţi. Reacţia tipică la aceasta este: crearea bandelor în care prin sustrageri tinerii ar atinge standartele impuse de societate; reunirea în grupări agresive, prin care şi-ar înlătura frustrarea generată de nedreptatea socială; includerea în organizaţii antisociale, în care tinereii ar întrebuinţa droguri, alcool, se închid în sine încercînd într-o astfel de manieră să se izoleze, să se refugieze de degradarea socială.27

Teoria conflictului de culturi

În 1938 apare lucrarea Conflictul de culturi şi criminalitatea aparţinînd lui Thorsten Sellin, în care autorul a subliniat rolul conflictelor de cultură în geneza criminalităţii. După el, crima rezultă din şocul care se produce în aceeaşi societate între normele de conduită diferite. Acest şoc este aparent, în particular, în societatea cu grad înalt al migrărilor. Cu toate acestea, pentru Sellin conceptul conflictului de culturi˝ nu este suficient pentru a explica variaţiile nivelului de criminalitate; el trebuie situat în complexul factorilor sociali şi economici de ansamblu ale societăţii.28

Esenţa teoriei conflictului de culturi se exprimă prin modalităţile diferite de percepere a vieţii, diferitele valori fac dificilă coexistenţa umană, acestea pot suscita înrăirea reprezentanţilor altor grupări sociale.

Conceptul conflicului de culturi a dat naştere teoriei subculturii delincvenţiale a lui A. Cohen care s-a bucurat de mare succes în perioada anilor 1956-1965. Cultura cuprinde un sistem de valori şi de norme şi un criteriu de valorizare şi de integrare în grupul social. Cohen caracterizează subcultura delincvenţială prin opunere la cultura generală care aparţine claselor medii: este un sistem de valori temporale ce favorizează modelele de conduită nonutilitare, răutăcioase şi negative în reacţie cu o cultură dominantă caracterizată prin efortul susţinut de întreaga societate cu obiective de finalitate îndelungată, cu responsabilitate personală şi politeţe etc.

Aşa, pentru a se confirma, tânărul cel mai dezavantajat va încerca fie să se ridice pe scara socială, fie prin o reuşită economică în limita clasei care îi aparţine. O mică parte dintre ei va reuşi, mulţi însă vor eşua, căzînd în mrejele delincvenţei.
Referinţe:


  1. Raymond Gassin. Criminologie. – Paris: DALLOZ, 1998, p.389.

  2. Rodica Mihaela Stănoiu. Criminologie. – Bucureşti: Oscar Print, 2002, p.151.

  3. Raymond Gassin. Op. cit., p.398.

  4. Ibidem, p.399.

  5. O. Kinberg. Problemes fondamentaux de la criminologie. – Paris: Cujas, 1966, p.156.

  6. С.М. Иншаков. Зарубежная криминология. – Москва: Инфра-Норма,1997, p.124.

  7. I. Ciobanu. Factorii ereditari (antropologici) ai criminalităţii // Revista Naţională de Drept, 2006, nr.6, p.15.

  8. Rodica Mihaela Stănoiu, Op. cit., p.143.

  9. Ibidem, p.144.

  10. A se vedea: G.Tarde. Les lois de l’imitation. – Paris, 1890.

  11. С.М.Иншаков. Op. cit., p.101.

  12. Michel Born. Psychologie de la delinquance. – Bruxelles: de Boeck, 2003, p.225.

  13. Rodica Mihaela Stănoiu. Op. cit., p.173.

  14. Ibidem, p.174.

  15. Ibidem, p.169.

  16. Michel Born. Op. cit., p.243.

  17. Gh. Mateuţ. Criminologia (Note de curs). – Arad, 1993, p.114-116.

  18. N.Mailloux. Jeunes sans dialogue: criminologie pedagogique – Paris: Fleures, a.1971, citat de R.M. Stănoiu. Criminologie. - Bucureşti, 1987, p.164-165.

  19. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou. Tratat de psihiatrie. – Oxford – Bucureşti, 1994, p.96.

  20. V. Chiriţă, T. Pirozynski, P. Boişteanu. Psihiatrie clinică. – Iaşi: UMF, 1993, p.31.

  21. Ibidem, p.33-34.

  22. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou, Op. cit., p.97.

  23. Raymond Gassin. Op. cit., p.579.

  24. С.М. Иншаков. Op. cit., p.140.

  25. Raymond Gassin. Op. cit., p.585.

  26. R.K. Merton. Social structure and anomie//American sociological review, 1938, p. 672-678; citat după: Raymond Gassin. Op. cit., p.156.

  27. R. Cloward, L.Ohlin Delinquency and Opportunity: A Theory of Delinquent Gangs. – NZ, 1961; citat după С.М. Иншаков. Op. cit., p.167.

  28. Raymond Gassin. Op. cit., p.157.


IV. PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR


  • Conceptul de personalitate a delincventului minor

  • Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii delincventului minor

  • Formarea personalităţii delincventului minor

  • Tipologia delincvenţilor minori


4.1. Conceptul de personalitate a delincventului minor

Actul delincvent nu este doar un fenomen de masă legat de organizarea şi funcţionarea societăţii, ci şi un fenomen individual. În acest sens se poate afirma că actul delincvent este unui individual, deoarece, fiind contrar normelor legale, el este întîi de toate comis de către un individ sau un mic grup de indivizi. Este semnificativ faptul că altădată acest comportament era perceput ca un act concret individual, şi numai abia începînd cu sec. XIX este tratat şi ca un fenomen colectiv.

Există la moment două maniere de intrepretare şi explicare a genezei delictului: prima constă în întrebarea: de ce un anumit număr de indivizi devin delincvenţi?; a doua face referire la întrebarea: de ce majoritatea indivizilor nu devin totuşi delincvenţi? Desigur, orice act exteriorizat uman este indisolubil legat de aspectul interiorizat al subiectului, adică de personalitatea individului. Temeiul acestei legături rezidă în faptul că solicitările externe impuse minorului, înainte de a duce la anumite rezultate şi de a se concretiza în anumite performanţe, se răsfrîng prin prisma condiţiilor interne ale personalităţii minorului, cu ansamblul ei de caracteristici individuale şi de vîrstă. Variabilele psihologice care mediază performanţele şi manifestările sînt numeroase: trebuinţele şi interesele, disponibilităţile şi înzestrările generale, aptitudinile specifice, structurile tipologice şi temperamentale, fondul emoţional, atitudinile caracteriale, însuşirile intelectuale, achiziţiile anterioare. Ele acţionează ca un filtru, ca o grilă de recepţie selectivă, imprimînd o notă de specificitate individuală proceselor de învăţare şi conduitelor infantile. Dar, concomitent cu fenomenul variabilităţii şi dispersiei, generat de particularităţile psihoindividuale ale copiilor, acţionează şi legea aderenţei personalităţii individuale la tabloul de valori medii ale caracteristicilor psihice induse de apartenenţa mai multor copii la acelaşi stadiu de dezvoltare psihică, cu însuşirile lui generale, comune, repetabile.1 Conceptul de personalitate a individului este centrat pe faptul identităţii de sine, ceea ce deosebeşte un individ de toţi ceilalţi. Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. Darwin considera că acest fenomen are loc la 17 ani, Payer – la 19 luni, Gesell – la 2 ani, iar Réné Zazzo – la 3 ani. Fiecare avea dreptate, pentru că identitatea de sine este un proces complex, în mai multe etape, care nu se realizează brusc.

Noţiunea de personalitate aparţine primordial psihologiei, fiind cercetă sub mai multe aspecte şi invocată şi de alte ştiinţe.



Noţiunea de personalitate are în vedere individualitatea umană unică, irepetabilă, anticipativ modificatoare a mediului, deci creatoare, în integralitatea determinărilor sale bio-psiho-socio-culturale. Trecerea de la o stare la alta a sistemului de personalitate este o permanentă devenire, ea fiind determinată nu numai de ceea ce este sistemul actual, fizic, psihic sau social, nu numai de ceea ce a fost experienţa complexă a persoanei şi societăţii, ea este determinată şi de ceea ce vrea, persoana şi societatea, să fie acea personalitate în viitor.2

Noţunea de personalitate nu trebuie confundată cu cea de persoană sau individ; or, personalitatea mereu presupune aspectul social intrinsec, fiind înţeleasă ca homo sapiens, homo faber, homo valeur.



Personalitatea este o construcţie elaborată în psihologie în scopul explicării modalităţii de creare şi funcţionare psihofiziologică a organismului uman. Conceptul de personalitate posedă trei particularităţi ce o caracterizează :

  • globalitatea – personalitatea individului este constituită din ansamblul de caracteristici care permit descrierea sa, identificarea printre alţii, făcînd din om un exemplu unic;

  • coerenţa – exprimă existenţa unei anumite organizări şi interdependenţe între toate elementele ce compun personalitatea, asigurînd astfel un sistem funcţional din elemente interdependente (unui individ îi sînt caracteristice 2-3 trăsături principale, predominante, celelalte, care pot fi mii, au natură secundară);

  • stabilitatea temporală – fiind un sistem coerent, personalitatea trebuie să îşi păstreze pe o anumită perioadă unitatea componentelor la influenţa factorilor externi, asigurîndu-şi astfel identitatea de sine.

S-au formulat orientări diferite mai largi în implicaţii de cadru asupra conceptului de personalitate, printre aceste fiind identificate patru curente3:

1) curentul tipologic (aparţinîndu-i lui Sheldon în special), după care personalitatea depinde de constituţia fizică, de temperament şi de caracter;

2) curentul psihanalitic (Freud), care percepe personalitatea ca fiind rezultatul conflictului dintre cele trei niveluri ale psihicului: Id, Ego şi Suprego;

3) curentul factorial (Cattel), care consideră personalitatea ca o construcţie factorială, dinamică şi antagonistă, exprimată în modalitatea răspunsurilor date la situaţii (de exemplu, forţa eului ţi opusul ei – emoţionalitatea nevrotică; dominanţă şi opusul ei – supunerea etc.);

4) curentul culturalist (Kardiner), după care membrii societăţii au în comun elemente asemănătoare ale personalităţii care formează „personalitatea de bază".

Generalizînd toate curentele nominalizate, conceptul de personalitatea poate fi privit sub dublu aspect: static şi dinamic. Pentru primul, personalitatea constituie suma calităţilor persoanei, sinteza acestora. Pentru a doua, personalitatea este facultatea de a se comporta într-o manieră sau alta, de a alege o conduită sau alta în situaţiile cele mai diverse în care se află individul. Anume cea din urmă şi interesează mai mult în cadrul delincvenţei juvenile, fiind determinată de conjuncturile şi factorii delincvenţiali şi de mecanismul trecerii la act.

În cadrul orientării biologice clasice, termenul de personalitate a devenit sinonim cu individualitatea fizică şi patologică, sumă a unor stigmate care, împreună, configurau portretul unui tip distinct de comportament uman, caracterizat prin predestinare ereditară şi nebunie morală4. În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a delincventului este considerat o variantă a viziunii căreia persoana este rezultatul influenţelor determinante ale factorilor socio-culturali.5 În orientarea psihologică, personalitatea delincventului este o sinteză a tuturor trăsăturilor bio-psiho-sociale, cu un înalt grad de stabilitate şi care atribuie o identitate de sine inconfundabilă individului delincvent, prin atitudinea sa de antisociabilitate.6

Din punct de vedere criminologic şi al delincvenţei juvenile, se poate distinge personalitatea minorului în momentul trecerii la actul delincvenţial (factori declanşanţi) şi factori care anterior au influenţat formarea personalităţii delincventului (factori predispozanţi).

Dezvoltarea personalităţii este determinată şi de influenţa celor cinci crize de vîrstă prin care trece omul în evoluţia sa şi care la fiecare se manifestă mai mult sau mai puţin accentuat.

Printre diferitele etape de vîrstă ale minoratului, adolescenţa se dovedeşte a fi cea mai problematică; or, ea se situează la hotarul între copilărie şi maturitate, iar dorinţa de autoafirmare poate fi uneori excesivă, transformîndu-se în devianţă. Psihopedagogul francez Maurice Debesse, analizînd adolescenţa, stabilea două funcţii ale acesteia: funcţia de adaptare la mediu, de punere în acord cu solicitările mediului, de integrare în viaţa socială prin asimilarea unor deprinderi adecvate; funcţia de depăşire, care îl împinge pe adolescent deasupra lui însuşi, nu numai deasupra a ceea ce era în copilărie, ci chiar dincolo de ceea ce va deveni la vîrsta adultă, fapt care apare ca o sursă de progres moral şi spiritual, ca o adevărată forţă de şoc în faţa lumii adulţilor, pe care adolescenţii o descoperă şi o judecă fără menajamente; funcţia de definire a personalităţii, de închegare şi structurare, de afirmare treptată şi sigură a ei, căci numai definidu-se pe sine ca personalitate adolescentul se va putea adapta la mediu, se va putea autodepăşi.7

Se ştie că la naştere omul nu este o personalitate, ci un candidat la dobîndirea acestui atribut, dobîndire realizată în timp, cu eforturi, cu încercări reuşite sau mai puţin reuşite, cu rezultate bune sau mediocre. Procesul constituirii personalităţii începe din primele zile ale copilării şi continuă întreaga viaţă, evoluînd nu mereu uniform şi continuu. Astfel, specialiştii consideră că dacă în jurul vîrstei de 3 ani există marea majoritate a premiselor personalităţii, în adolescenţă personalitatea este în linii mari constituită. Adolescenţa este cea mai sensibilă şi mobilă perioadă de evoluţie fizică, psihică şi socială. Abia acum se formează conştiinţa de sine ca formaţiune psihică complexă, adolescentul dîndu-şi seama de cine şi ce este, ce reprezintă el pentru alţii şi pentru sine, ce scopuri şi idealuri are, ce îşi propune să devină, spre sfîrşitul adolescenţei fiind capabil de a se analiza obiectiv şi de a se aprecia. Macromediul, anturajul îl ghidează spre practicarea unor comportamente dezirabile sub raport social, încadrarea corectă în activităţile şcolare, asumarea unor responsabilităţi sociale, dar şi spre unele reacţii de negativism, de respingere în bloc a ceea ce vine de la alţii, de revoltă şi nonconformism comportamental, de exclusivism.8

Printre relaţiile sociale favorizante în formarea potenţialului delincvent minor se enumeră a fi:



  • conflictele frecvente cu părinţii, familia nefavorabilă;

  • conflictele cu învăţătorii, nereuşita şcolară;

  • neacceptarea poziţiei adultului, atitudine de neplăcere, neglijare, atitudine critică faţă de adulţi;

  • necesitatea exagerată în comunicare cu semenii – ca mijloc de compensare a nevoii în autoafirmare;

  • în grup de semeni fac diferenţierea semenilor în funcţie de simpatie, în poziţia de lider sînt agresivi, în poziţia de izolare socială manifestă conformitate mărită, tendinţa de izolare în relaţii interpersonale.9

Actualmente, în studiul personalităţii delincvenţilor minori se pune accentul mai curînd nu pe criteriul biologic şi psihologic, dar pe cel social, care poate modela personalitatea în sens pozitiv sau negativ.
Referinţe:

  1. Pantelimon Golu, Emil Verza, Mielu Zlate. Psihologia copilului. –Bucureşti : Editura didactică şi pedagogică, 1995, p.195.

  2. Carcea Maria Ileana. Cunoaşterea personalităţii: – Suport de curs IDD, partea I. – Iaşi: Universitatea Tehnică «Gh. Asachi», 2000, p.14.

  3. Y. Castellan. Initiation à la psychologie moderne. - Paris: Sedes, 1969, p.245-289.

  4. Narcis Giurgiu. Elemente de criminologie. –Iaşi: Chemarea, 1992, p.161.

  5. Ibidem, p.162.

  6. Ibidem, p.166.

  7. Pantelimon Golu şi alţii. Op. cit., p.161.

  8. Ibidem, p.162.

  9. Svetlana Rîjicova. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice minorilor în conflict cu legea, Chişinău, noiembrie 2003.


4.2. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii delincventului minor

Din definiţie, personalitatea cuprinde un ansamblu al unor dimensiuni bio-psiho-sociale, care în decursul vieţii sunt supuse unor transformări de ordin cantitativ sau calitativ, care împreună asigură dezvoltarea. În funcţie de nivelul la care are loc asemenea modificări, se desprind trei dimensiuni:



    1. dezvoltarea biologică, transpusă în modificările fizice, morfologice şi biochimice ale organismului;

    2. dezvoltarea psihică, ce constă în apariţia, instalarea şi transformarea proceselor, funcţiilor şi însuşirilor psihice;

    3. dezvoltarea socială, concretizată în reglarea conduitei individului, în conformitate cu normele şi cerinţele impuse de colectivitate, de mediul social existenţial.1

Cele trei determinante ale personalităţii şi concomitent forme ale dezvoltării umane, există într-o strînsă interacţiune şi interdependenţă, fiind corelate una cu alta şi predeterminîndu-se.

Coordonatele biologice ale personalităţii delincventului minor

  1. Vîrsta constituie nişte coordonate morfologice care pun în evidenţă dezvoltarea psihică, fizică şi plasamentul individului în societate.

Fiecare vîrstă reprezintă o etapă calitativ nouă a dezvoltării psihice şi se caracterizează printr-o multitudine de schimbări care, luate în ansamblu, formează specificul structurii personalităţii minorului la etapa dată a dezvoltării. Perioadele de vîrstă ale dezvoltării psihice depind într-o anumită măsură de numărul de ani trăiţi şi de gradul de maturizare a organismului minorului, însă ele pot să nu coincidă cu vîrsta lui cronologică. De aceea, perioadele de vîrstă au cel puţin patru aspecte:

  • cronologic – de la naştere pînă în prezent;

  • biologic – se determină prin gradul de maturizare sau de dezintegrare a organismului, prin starea sistemului nervos;

  • psihologic – este determinat de modificările calitative în dezvoltarea psihică;

  • sociologic – se caracterizează prin maturitate socială, rolurile pe care le are individul în societate.

Din punct de vedere juridic, vîrsta este importantă în stabilirea responsabilităţii, inclusiv a celei penale. Astfel, potrivit art.21 CP RM, „sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice care, în momentul săvîrşirii infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani". Ca excepţie de la regula generală, alin. (2) art.21 CP RM enumeră situaţiile cînd vîrsta răspunderii penale coboară la 14 ani. Acestea din urmă se exprimă prin infracţiuni comise cu intenţie, fiind deci fapte grave de a căror periculozitate socială minorul nu putea să nu îşi dea seama. De altfel, vîrsta răspunderii penale în fiecare stat este stabilită diferit, în dependenţă de politica penală a statului.

Examinînd periodizarea dezvoltării de vîrstă, literatura de specialitate formulează diferite principii, de exemplu: principiul istorismului, cu privire la caracterul istoric al dezvoltării psihice, fie principiul dezvoltării în cadrul activităţii. Scimbările istorice în viaţa socială impun şi alte cerinţe, exigenţe înaintate minorilor de o anumită vîrstă, precum şi relaţiile cu cei din jur. Prin aceasta se exprimă şi mobilitatea limitelor între vîrste. Mobilitatea hotarelor de vîrstă de la o epocă la alta este în strînţă corelaţie cu structura conştiinţei minorului, de aceea legiuitorul, la stabilirea vîrstei tragerii la răspundere – delictuală, contravenţională, penală, ţine cont de posibilitatea perceperii pericolului social al faptei.

În dependenţă de domeniul de activitate şi de dezvoltare, psihologia elaborează următoarea periodizare:


  • Pruncia – 0-1an;

  • Copilăria fragedă – 1-3 ani;

  • Vîrsta preşcolară – 3-7 ani;

  • Vîrsta şcolară mică – 7-12 ani;

  • Vîrsta şcolară mijlocie (preadolescenţa) – 12-15 ani;

  • Vărsta şcolară mare (adolescenţa) – 15-18 ani.

În criminologie, minoratul cuprinde următoarele categorii de vîrstă:

  • Copilăria (de la 0-12 ani);

  • Adolescenţa (12-22 ani, unde preadolescenţa cuprinde vîrsta între 12-15 ani; adolescenţa propriu-zisă – 15-18 ani; postadolescenţa – 18-22 ani).2

În evoluţia minorului un impact profund pot avea uneori perioadele critice de vîrstă care nu sînt specifice adulţilor. La aceste crize de vîrstă se raportează: criza nou-născutului, criza de la un an, criza de la 3 ani, criza de la 7 ani, criza de la 13 ani şi criza de la 17 ani. Fiecare dintre acestea cuprinde trei etape: precritică, critică şi postcritică. Ele se manifestă prin negativism, diconfort, dorinţa de autoafirmare, manifestarea independenţei etc. Este de subliniat că la diferiţi minori crizele se manifestă diferit, mai mult sau mai puţin evidenţiat, dar criza de vîrstă nu constituie deja un caracter format, ea este temporară şi trecătoare. De aceea, este foarte importantă atitudinea celor din jur faţă de comportamentul minorilor întru evitarea unei eventuale stigmatizări.

  1. Sexul exprimă un ansamblu al trăsăturilor morfologice, psihologice şi sociale prin care indivizii se disting în femei şi bărbaţi. Indiferent de sex, persoana ce a comis o faptă prejudiciabilă este trasă la răspundere. Cu toate acestea, pentru unele infracţiuni în calitate de subiect activ le este specific doar un anumit sex; de exemplu, autor al pruncuciderii poate fi doar mama biologică.

Studiul raporturilor între sex şi delincvenţă este o întrebare clasică, pe care o aborda încă unul dintre întrmeietorii criminologiei, Cesare Lombroso, care făcea descrierea portretului bărbatului delincvent şi a femeei delincvente.3 Interesul pentru subiectul abordat se manifestă începînd cu anii 60 ai sec XX odată cu mişcarea de liberare a femeii, tematică cărei nu putea să nu lase amprente asupra domeniului criminalităţii feminine. În paralel, dezvoltarea criminologiei, reacţiei sociale a condus la rîndu-i la examinarea problemelor nu doar sub aspectul criminalităţii feminine, dar şi asupra reacţiei sociale faţă de femeile delincvente.4

Mai mulţi criminologi şi psihologi susţin că biologic şi social femeia este mai puţin predispusă spre delicte decît bărbatul, deoarece constituţia sa fizică este la general mai puţin compatibilă cu forţa masculară pe care o solicită faptele de violenţă. Însă, actualmente spectrul faptelor s-a extins mult mai mult decît la agresiuni, astfel încît femeia poate comite infracţiuni ce nu necesită forţă fizică.

Studiul diferenţiat al delincvenţei fetelor de cel al băieţilor minori se determină de prezenţa unor caracteristici intrinseci de volum şi de structură (cantitative şi calitative). Două categorii de constatări pot fi făcute în privinţa volumului: 1) există mereu o disproporţie foarte importantă între delincvenţa feminină şi cea masculină, prima fiind mai slabă decît cea din urmă, la general constituind 7-10 la sută din aceasta5; 2) există o variaţie a nivelului delincvenţei feminine, anume: vîrsta femeilor la aceeaşi categorie de delicte este mai înaltă decît a bărbaţilor; variaţia geografică, potrivit căreia proporţia femeilor condamnate în diferite state este fie joasă (Franţa, Anglia, SUA, Republica Moldova), fie ridicată (Belgia, Portugalia); nivelul delincvenţei feminine în spaţiul urban este mult mai înalt decît în spaţiul rural în comparaţie cu cea a bărbaţilor; o variaţie istorică poate fi atestată cînd nivelul delincvenţei feminine creşte în timpul tulburărilor sociale, războaielor, răscoalelor.

La general, faptele fetelor reprezintă zece la sută dintre faptele constitutive ale delincvenţei juvenile. Factorii determinanţi ai delincvenţei fetelor fac ca acestea să devină mai curînd victime, de exemplu în cazul prostituţiei, în mare parte al violurilor, traficului de persoane etc. În conformitate cu datele literaturii de specialitate, cazuri de suicid realizat printre sexul masculin, faţă de cel feminin, s-au înregistrat mult mai des, inclusiv la vîrsta copilului şi adolescentului, ceea ce subestimează afirmaţiile unor autori, precum că rata mare a suicidului masculin este legată de condiţiile nefavorabile de viaţă şi de activitate ale bărbaţilor. Prin numărul mare de suicid masculin, cu folosirea modalităţilor mai agresive şi sigure, se evidenţiază caracterul determinativ al acestui sex.6 Pentru suicidul realizat semnificativă este predominarea de 5 ori a sexului masculin, iar pentru tentativele suicidale – de 6 ori a sexului feminin.7



Coordonatele psihologice ale personalităţii delincventului minor

Dezvoltarea psihică este procesul de formare şi restructurare continuă a unor însuşiri, procese, funcţii şi structuri psihocomportamentale prin valorificarea subiectivă a experienţei social-istorice, în vederea amplificării posibilităţilor adaptative ale organismului.8 Parafrazîndu-l pe filosoful antic grec Heraclit, care spunea că „un om nu se scaldă de două ori în apele aceluiaşi rîu", deoarece „totul curge", am putea afirma că omul nu este aproape niciodată identic cu sine însuşi, datorită permanentei schimbări şi prefaceri a vieţii sale psihice, a însuşirilor, funcţiilor şi proceselor psihice.9

Dezvoltarea psihică are un caracter complex, multifuncţional, ea nu este uniformă, dar poliformă şi continuă. Din punctul de vedere al delincvenţei juvenile ar interesa primordial trei aspecte ale dezvoltării psihice: temperamentul, aptitudinile şi caracterul.

A. Temperamentul este dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii, exprimată atît în partcularităţile activităţii psihice, afective, cît şi în comportamentul exteriorizat.

Clasificarea temperamentelor începe cu Hipocrate în antichitate, care a stabilit categoriile temperamentale în raportarea lor la cele patru elemente ale naturii: aer, pîmînt, foc şi apă. Mult mai tîrziu, psihologul rus Pavlov constată că temperamentul are la bază tipurile de sistem nervos.

Sînt recunoscute patru tipuri temperamentale: coleric, sanguinic, flegamtic şi melancolic.

Colericul puternic este cutezător, dîrz, ferm, independent, lider, activ, dar în acelaşi timp despotic, nepăsător, ranchiunos, încăpăţînat, viclean. Sanguinicul popular este voios, stimulator, vivace, spontan, optimist, vesel, dar totodată obraznic, indisciplinat, neatent, imprudent, instabil. Melancolicul pare a fi perfect, analist, perseverent, altruist, amabil, organizat, idealist, dar şi sfios, fricos, pretenţios, pesimist, depresiv, singuratic. Flegmaticul este cel mai liniştit, este paşnic. Plăcut, diplomat, consecvent, autocontrolat, dar şi nehotărît, neimplicat, absent, inexpresiv.

Este importantă cunoaşterea temperamentului unui copil sau minor pentru determinarea măsurilor comportamentale aplicate faţă de el, a corectei orientări a activităţii sale, a intervenirii pozitive în evoluţia sa socială. Dacă un copil este hiperactiv, urmează a se valoriza activitatea lui pentru a evita deciziile pripite, erorile, pentru a-i doza şi a-i ordona programul de lucru.

B. Aptitudinile exprimă însuşirea individuală care determină efectuarea cu succes a unei anumite activităţi.

Aptitudinile se leagă de potenţialitatea efectuării acţiunii în baza asigurării unor condiţii optime. Există aptitudini simple care favorizează efectuarea multor activităţi, ce cuprind, la rîndul lor, aptitudini generale, de grup (acestea includ factorul verbal, numeric, perceptiv, fluiditatea frazelor, de reprezentare spaţială, dexteritate manuală) şi speciale, şi cele complexe (tehnice, ştiinţifice, artistice).

Rolul cunoaşterii şi depsitării la timp a aptitudinilor este de a forma pe viitor o personalitate complexă.

C. Caracterul exprimă un ansamblu de atitudini-valori, stabile, generalizate, determinante pentru o persoană, care se întemeiază pe convingeri puternice. Spre deosebire de temperament, caracterul se formează pe parcursul vieţii.

Etimologic, termenul de caracter provine de la greaca veche semnificînd tipar, stil de viaţă.

În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini: faţă de sine; faţă de ceilalţi în societate; faţă de muncă. Familiei şi micromediului din apropierea minorului îi revine sarcina de formare a caracterului acestuia, cultivîndu-i responsabilităţile şi dexterităţile pozitive şi utile.

Examinînd toate coordonatele nominalizate, la delincvenţii minori de cele mai dese ori se disting unele dintre atitudinile de viitor, cum ar fi: lipsa planurilor vitale; lipsa planurilor profesionale; devalorizarea instruirii, activităţii de muncă; viitorul este perceput ca fiind o prelungire a prezentului; resping, nu acceptă planuri, recomandări propuse din exterior; sunt orientaţi preponderent la valori materiale.10

După gradul de exteriorizare sînt recunoscute două tipuri de caracter: extravertit (deschis, comunicativ, jovial, sociabil) şi introvertit (închis, orientat spre propriul eu, aparent mai puţin sociabil şi mai puţin comunicativ). Cercetările ştiinţifice nu au reuşit să implice diferit tipurile de caracter în etiologia infracţiunii. Totuşi, după criminologul Narcis Giurgiu, a semnalat că în formele lor extreme de manifestare, extravertirea tinde spre manifestări caracteristice bolnavilor maniacali, pe cînd introvertirea tinde spre autismul schizofrenic. Caracterul, fiind influenţat de temperament şi aptitudini, în procesul formării sale este foarte complex, asimilarea atitudinilor şi valorilor socioculturale şi transpunerea lor într-un cadru strict personal, stabil şi echilibrat, se realizează pe parcursul întregii perioade de formare a personalităţii: din copilărie spre vîrsta adultă.11

Coordonatele personalităţii minorului predispun spre formarea şi aplicarea unor reguli procedurale în interogarea delincventului minor, cum ar fi:



  1. Yüklə 1,03 Mb.

    Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   13




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin