Universitatea de stat din moldova

Cunoaşterea preventivă a personalităţii delincventului, condiţiilor şi modului de viaţă – ajută la stabilirea relaţiei.

Interogatoriul copilului se recomandă să fie promovat în formă de discuţie, convorbire cu durata nu mai mult de o oră.

Invitarea minorului la interogatoriu se face cît mai rapid pentru a exclude posibilitatea influenţării persoanelor „competente”.

Interogatoriul inculpatului minor, de regilă, se recomandă să se facă în instituţia oficială pentru a sublinia caracterul oficial şi sever al situaţiei. În unele cazuri se permite promovarea interogatoriului în condiţii neformale (depinde de personalitatea minorului).

Nu se recomandă prezenţa părinţilor care poate avea efecte negative.

Tonul, ritmul discuţiei, limbajul utilizat trebuie să corespundă particularităţilor individuale ale minorului.

Se evită situaţiile de ameninţare, intimidare şi etichetare a minorului.

Ţinem cont de particularităţile psihologice de vîrstă:

• 
  predispunerea de a face fantezii, de a exagera lucrurile;
  
• 
  sugestibilitatea înaltă;
  
• 
  volumul atenţiei şi memoriei de lungă durată redus;
  
• 
  în procesul mărturiilor pot greşi în descrierea obiectelor şi circumstanţelor, în reproducerea consecutivităţii evenimentelor, în identificarea intervalelor de timp;
  
• 
  atenţia este selectivă şi orientată spre evenimentele extraordinare, neobişnuite, interesante;
  
• 
  prezenţa conformării condiţionează tendinţa de a vorbi „aşa cum trebuie/cum se cere” (comportament social-acceptat);
  
• 
  predispunerea de a-şi asuma vina altora.¹²
  

În fiecare caz de delincvenţă a minorului este necesară efectuarea unei expertize psihiatrico-legale în vederea studierii personalităţii minorului, a modelului său comportamental care poate fi sau nu determinat de unele tulburări psihice. De asemenea, pentru înţelegerea acestui fenomen este necesară concretizarea unor elemente de psihologie a minorului, în calitatea procesuală a acestuia, expertiza fiind determinată în funcţie de gradul participaţiei minorului la fapta imputată. După cum menţionează autorii Dana Damir şi Elena Toader, indiferent de calitatea minorului, în timpul examinării, acesta are tendinţa de a prezenta faptele într-o anumită culoare. În calitate de martor are tendinţa de a fabula sau de a omite unele detalii, tendinţă mai accentuată atunci cînd minorul este parte vătămată. De aceea, este indicat să fie ascultat în prezenţa unei persoane de încredere, lucru obligatoriu la cei sub 14 ani.¹³ Ca învinuit sau inculpat minorul va avea tendinţa de a diminua gravitatea faptei prin omisiunea unor aspecte nefavorabile lui. În anumite cazuri patologice, poate să apară situaţia de autoinculpare sau de agravare a propriei situaţii.¹⁴
Coordonatele sociale ale personalităţii delincventului minor

Familia, relaţiile sociale, şcoala, educaţia, strada mereu au avut o influenţă importantă în devenirea unei personalităţi. În decursul vieţii minorul este influenţat de macromediu (societatea în ansamblu, civilizaţia), micromediu (grupurile sociale mici: şcoala, colectivul) şi anturajul imediat din apropierea minorului (familia, rudele, prietenii, strada).

Un grup de factori determinanţi în apariţia violenţei juvenile îl reprezintă familia, anturajul, gradul de educaţie şi cultura, la aceştia adăugîndu-se o serie de factori situaţionali reprezentaţi de locul de debut al violenţei, ingestia de alcool sau droguri ce favorizează trecerea la act, utilizarea armelor, precum şi asocierea cu alte persoane sau alte acte infracţionale.¹⁵

Referitor la familie şi gradul de educaţie putem afirma ca o educaţie negativă, ce nu recunoaşte normele existente în societate, va duce implicit la o structurare negativă de personalitate şi la un caracter de tip antisocial, în timp ce o educaţie pozitivă va configura un comportament adecvat normelor sociale¹⁶.

Inadaptări comportamentale ale minorilor vizează, de asemenea, şi tulburările de relaţii între ei şi părinţi, profesori, colegi, încălcarea normelor etice şi de conduită şcolară sau extraşcolară. Spectrul acestor devianţe este foarte larg (minciuni, calomnieri, agresivităţi, atitudini nonconformiste, gesturi, chiulire de la ore, lipsa respectului şi a distanţei în relaţiile cu adulţii, vagabondajul etc.), dar cel mai grav este că ele pot deveni acte delincvente. Orice fenomen psihic este determinat de influenţă externă şi orice acţiune externă poate determina psihicul spre alegerea unei conduite numai fiind trecută prin filtrul interior, adică prin însuşirile, stările psihice ale persoanei în momentul trecerii la actul delincvenţial. De aceea, orice conduită predelictuală este produsul unui amalgam între cauzele şi condiţiile individuale şi sociale. Printre cauzele individuale se enumeră determinanţii ereditari, genetici, precum şi condiţiile interne predispozante ale individului. Cauzele sociale vizează influenţele nocive ale condiţiilor de viaţă în care se află minorul în faza predelictuală. Prin urmare, conceptul de cauzalitate presupune un complex de condiţii, situaţii, factori impulsionanţi, şi nu putem accepta fie cauzele externe, fie cele interne, ca fiind în mod unilateral predispozante spre delincvenţa juvenilă.

La coordonatele sociale ale personalităţii minorului se atribuie în egală măsură nivelul de instruire şi educaţie, la care atribuim:

(A) rolul educaţiei în familie;

(B) rolul educaţiei şcolare;

(C) organizarea timpului liber.

Deşi nu se pune semn de egalitate între „caracteriali” şi delincvenţi, deoarece nu toţi copiii cu tulburări de caracter devin delincvenţi şi nu toţi delincvenţii au traversat în copilărie sau adolescenţă faza „caracterială”, se constată totuşi faptul că, în numeroase cazuri, delincvenţa juvenilă este precedată de tulburări de caracter care apoi, prin cronicizare, s-au fixat în structura caracterului respectivului minor. Astel, unii cercetători, cum ar fi D. Lagache (1964), R. Mucchielli (1965), G. Basiliade (1978) etc., arată că un copil caracterial se prezintă adesea, în cadrul vieţii sociale, ca un inadaptat, ca un sociopat, deoarece el nu reuşeşte să realizeze relaţii armonioase între el şi mediul social (datorită educaţiei greşite primite şi a experienţelor dureroase în viaţă avute).¹⁷

Teoria freudistă, care pune în evidenţă rolul eului şi al supraeului ca instanţe de cenzură şi control asupra tendinţelor agresive ale inconştientulu şi asigură corecta integrare morală a individului în contextulul social; teoria „personalităţii criminale”, formulată de Jean Pinatel, cu recunoaşterea posibilităţii educării factorilor de inhibare a trecerii la act; teoria rezistenţei la frustrare, formulată de W.Reckless, care pune în evidenţă existenţa unor componente pozitive perfect educabile ale eului, capabile să reziste tentaţiei antisociale şi chiar teorii ca cele privind conflictul de culturi ori întemeiate pe asociaţii diferenţiate sau interacţionism, care pun accent aparte pe etiologia sociologică, nu neagă nici rolul educaţiei şi nici posibilitatea combaterii criminalităţii în sistemele sociale în care educaţia familială, de micro- şi macromediu ar putea exercita o influenţă formativă normală.¹⁸ Dint toate aceste considerente, delincvenţa juvenilă, criminologia, pedagogia, psihologia tind să atragă atenţia asupra problemelor de educaţie a minorilor.

(A)Rolul educaţiei în familie, corespunde unei obligaţii morale, legale, religioase, conform căreia părinţii sînt cei care altoiesc personalitatea propriilor copii. Dintre carenţele educaţionale în familie se remarcă: insuficienta atenţie acordată copilului, certurile dese între părinţi, instabilitatea cuplului părintesc, viviile grave ale părinţilor ce constituie model pentru copii, lipsa de coerenţă în atitudinile ambilor părinţi faţă de faptele copilului, instabilitate afectivă, neurmărirea activităţii şcolare etc. În paralel cu formula clasică a familiei divorţate, ca o cauză a disconfortului psihologic al minorului, s-au introdus şi expresiile de „separare afectivă”, „separare efectivă”, care, în lipsa ataşamentului, a comunicabilităţii între părinţi şi copii, distruge atmosfera familială şi creează repercursiuni asupra copilului. Orice dezacorduri familiale vor crea la copil tulburări comportamentale. La acest capitol pot fi atribuite:

• 
  deficienţa de climat familial – diferite însuşiri moral-volitive ale copilului depind de anturajul familial, de valorile pe care se pune accent în familie, de atitudinea familiei însăşi faţă de relaţiile sociale. Astfel, după Ros Vincent, există familii reprimătoare, care înăbuşă spiritul de independenţă al copilului, familii liberale, care dezvoltă iniţiativele acestuia. De asemenea, există familii integrate social, sigure de ele, care prezintă un grad ridicat de receptivitate socială, sau familii la limita integrării, nesigure. În familiile active membrii acesteia se pot afirma de a lupta cu greutăţile, de a se impune în societate, astfel încurajînd la copii formarea dinamismului, a încrederii în sine, a motivaţiei muncii. Familiile pasive, indiferente generează sentimentul de eşec, de neîncredere în viaţă, de descurajare în orice începuturi.¹⁹
  
• 
  deficienţe de structură familială – absenţa temporară a unuia dintre părinţi realizează un impact asupra conduitei ulterioare a copilului. Unii dintre ei îşi fortifică puterile pentru a avea reuşite în orice activitate, considerînd că a devenit semiindependent, alţii se descurajează, mizînd pe regretele şi mila celor din jur. În familia adoptivă, de exemplu, alcătuită din părinţi mai vîrstnici şi un singur copil înfiat, întreaga afecţiune şi grijă se îndreaptă spre acest copil; saturat şi plictisit de atîta atenţie, copilul va lua atitudine minimă faţă de rezistenţă la greutăţi. În familiile separate, unde părinţii luptă cine să preia copilul, fiecare încearcă să-l instige contra celuilalt părinte, astfel distrugînd securitatea familială în care avea încredere copilul. Aceasta îi face pe copii să devină neîncrezători, detaşaţi, descurajaţi, ai nimănui. De asemenea, este foarte importantă relaţia copilului cu fiecare dintre membrii familiei (mama, tata, bunicii etc.); or, diversitatea jurisdicţiilor sau persoanelor cărora trebuie să se supună copilul îl derutează.
  
• 
  deficienţe ale grupului fratern – relaţiile dintre fraţi şi surori depinde în fiecare caz în parte, de vîrsta lor, de numărul lor, de sex etc. Existenţa cîtorva copii în familie favorizează comunicabilitatea şi relaţiile sociale mai diversificate, decît în familiile cu unic copil. De cele mai dese ori, conflictele apărute între fraţi se determină de scara vîrstei. După cum menţiona Alfred Adler, cel mai mare care a avut la un moment dat totul (atenţie, dragoste etc.) trăieşte, în momentul apariţiei următorului copil cu care trebuie să împartă dragostrea părinţilor, un „complex de detronare”. De aceea, el nu trebuie neglijat şi ignorat. Cei mai mici pot ajunge în situaţia de a fi răsfăţaţi sau chiar obraznici în familie.
  

În fine, nu este de neglijat raportul între exigenţele părinţilor şi capacităţile copilului, uneori adulţii solicitînd ceva ce îl depăşeşte pe minor, fie după capacităţi, fie după vîrstă etc. Exigenţele prea mari pot conduce la decepţionări şi frustrări ale copilului.

(B) Rolul educaţiei şcolare, insuficienta şcolarizare, dezavantajarea unor elevi, aprecierile neobiective, tolerarea indisciplinei etc. favorizează diminuarea efectului procesului instructiv-educativ, conducînd spre o eventuală devianţă. Supraaprecierea unui elev mediocru conduce la indiferenţa acestuia; injusta apreciere a celui care a meritat o notă mai mare va genera descurajarea lui; sarcinile didactice prea uşoare vor inhiba energia nervoasă şi capacităţile copilului; critica adusă răspunsurilor elevului că ar fi incomplete, vor conduce treptat la faptul că elevul se va obişnui cu cunoştinţele sale limitate, complexîndu-se astfel şi degradînd. Dezacordul între profesori şi copii poate genera insuccesul celor din urmă.

(C) Organizarea timpului liber cuprinde odihna, distracţia care contribuie la formarea personalităţii. Este foarte important a i se organiza copilului un aşa regim care să îi oferă stabilitate, sau a diversifica genul activităţilor pentru copiii temperamentali. La acest capitol un rol important îi revine şi statului prin crearea unor centre de activitate sau de dezvoltare a copiilor. Multe dintre delicte se comit de către copii din „neavînd ce face”.

Deficienţele personalităţii minorului delincvent

Deficienţele pot fi de natură fizică sau psihică. Prezenţa lor doar în unele condiţii, sub influenţa factorilor exogeni, poate predetermina delincvenţa, dar prin sine înseşi ele nu constituie determinante intrinseci ale delincvenţei juvenile. Printre acestea se enumeră a fi:

• 
  nevrozele, se exprimă prin conflicte interpsihice (isterie, psihastenie). Regula generală este că nevrozele inhibă activitatea, dar uneori ele pot determina şi trecerea la actul delincvent. Printre psihastenici se regăsesc vagabonzi, prostituate. Mitimanii, organizatori de mici isterii, fiind inventivi pot simula agresiuni.
  

Nevrozele reprezintă un grup de afecţiuni reactive sau de dezvoltare patologică, determinate psihogen, exprimate clinic printr-un complex de tulburări psihice cu răsunet somatic, care sînt trăite în mod conştient şi penibil de bolnav.²⁰ Există o strînsă legătură între nevroze şi personalitate. Unii psihiatri germani, în special Jarspers şi Schneider, au considerat nevrozele ca reacţii la stres ce se produc la subiecţi cu personalităţi anormale. Deci, nevrozele ar fi o reacţie emoţională anormală, care din copilărie poate forma o nevroză sau o tulburare depresivă în vîrsta adultă;²¹

• 
  psihopatiile, constituie categoria poliformă de dezvoltări patologice ale personalităţii, prin dizarmonii care se exprimă constant, dar cu intensitate diferită, în atitudinile faţă de sine şi ambianţă. Deşi funcţiile de cunoaştere pot avea o normală dezvoltare, prin ansamblul trăsăturilor de caracter persistă incapacitatea personalităţii de integrare în relaţiile de viaţă şi activitate, cu păstrarea, de regulă, a discernămîntului asupra acestora. Din analiza clinică a cazurilor se degajă o simptomatologie variată şi deseori bogat ilustrată de tensiuni emotive, iniţiative şi acţiuni contradictorii, care decurg în mod esenţial din dificultatea permanentă a unei integrări în relaţiile obişnuite de viaţă şi de activitate. Această dificultate de integrare priveşte cadrul familial, relaţiile de grup caracteristice oricărei etape de vîrstă, în şcoală, profesiune sau contactele obişnuite de existenţă. Modalităţile sale de exprimare cuprind tendinţa de justificare şi explicaţii plauzibile dar cu un conţinut de imaginaţie vie, mitomanii, confabulaţii, susceptibilitate crescută, reacţii explozive, impulsive, psihoplasticitate cu instabilitatea conduitei, nemulţumiri permanente.²² Pentru ei conflictul uneori poate constitui o sursă a plăcerii, nu se pot adapta la mediul familial, de grup. De regulă, ei nu se percep ca fiind cu defecte şi nu se consideră bolnavi psihic. Faptele comise de psihopaţi sînt pasibile de răspundere penală;
  
• 
  psihozele sînt afecţiuni psihice grave, în care discernămîntul şi, respectiv, responsabilitatea se exclud. La acestea se atribuie schizofreniile, psihozele maniaco-depresive, epilepsia, delirurile sistematice, paranoia etc;
  
• 
  perverşii, anomalii determinate de instinctele de bază ale omului (reproducere, asociere, conservare).
  

Copilul cu tulburări comportamentale se manifestă printr-o simptomatologie poliformă, ce cuprinde o gamă largă de manifestări: de la o simplă minciună cu caracter inofensiv poate ajunge la omor. Printre aceste simptome se evidenţiază:

• 
  minciuna – este o manifestare a fantasmagoniei şi lăudăroşeniei şi devine periculoasă prin tendinţa de a se salva, de a înşela, a trezi compasiune;
  
• 
  instabilitatea – incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa atenţia, de a reacţiona în mod conştient;
  
• 
  irascibilitatea – nestăpînire, o reacţie de descărcare a mîniei;
  
• 
  impulsivitatea – o trecere directă la actul de satisfacere a apetitului agresiv, comisă brusc;
  
• 
  furtul, îndeosebi a bunurilor din familie, începînd cu valori mici spre mari;
  
• 
  vagabondajul exprimat prin erupţia din mediul familial ca expresie a unei stări conflictuale. De obicei, vagabondajul apare după fuga de cîteva ori de acasă. Asociindu-se cu alţi copii ei pot comite infracţiuni;
  
• 
  eşecul şcolar, caracteristic la 90 la sută delincvenţilor minori. Eşecul induce o stare de tensiune tocmai la momentul cînd copilul îşi formează conştiinţa de sine;
  
• 
  alcoolismul şi dependenţa de droguri – pe lîngă faptul că constituie vicii sociale, ele sînt îndeosebi dăunătoare devenirii sănătoase şi integre a minorului. Dependenţa la această vîrstă se creaază mult mai repede. În 60 la sută dintre cazuri, copiii la care unul dintre părinţi a avut viciul alcoolului sau drogurilor, vor încerca aceeaşi soartă;
  
• 
  devierile sexuale, apar în special în mediile de subcultură şi dezorganizare socială, unde moralitatea are un grad de permisibilitate coborît.²³
  

La general, psihologia copilului vorbeşte despre normalitate, subnormalitate şi supranormalitate psihică. Atribuirea copilului la una dintre aceste trei categorii depinde de mai multe conjuncturi: vîrstă, nivel de dezvoltare genetică. Subiectul apreciat ca normal este raportat la caracteristicile medii şi dominante ale grupului de aceeaşi vîrstă. Anormalitatea cuprinde atît copiii cu unele insuficienţe în dezvoltare, cît şi pe cei cu handicapuri comportamentale. Conceptul de subnormalitate se aplică acelor subiecţi care din cauza unor handicapuri nu au o dezvoltare şi o evoluţie normale. Referitor la supranormalitate, copiii apreciaţi ca supradotaţi pot deveni îngîmfaţi, egoişti, izolaţi.²⁴

Practica psihiatriei copilului diferă de cea a adultului sub cîteva aspecte importante. Foarte multe lucruri depind de atitudinea şi toleranţa adulţilor şi de felul în care ei percep comportamentul copilului. Un factor corelat este reprezentat de faptul că problema psihiatrică a unui copil poate fi o reacţie faţă de tulburările altui membru al familiei. Şapte mari grupe de tulburări psihice în copilărie sînt în general recunoscute de clinicişti:

-reacţiile de adaptare;

-tulburări de dezvoltare globale (psihozele copilăriei);

-tulburări de dezvoltare specifice;

-tulburări de conduită;

-tulburări hiperkinetice (cu deficit al atenţiei);

-tulburări emoţionale (nevrotice sau de interiorizare);

-tulburări simptomatice.²⁵

Verificînd întregul potenţial al copiilor şi coordonatele lor bio-psiho-sociale, adulţii urmează să aleagă justa cale de educare.

Referinţe:

1. 
   Pantelimon Golu şi alţii. Psihologia copilului. – Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1995, p.25.
   
2. 
   Igor A. Ciobanu. Criminologia. Vol. II – Chişinău: Carddidact, 2004, p.131.
   
3. 
   A se vedea: C. Granier. La femme criminelle - Paris, 1906; C. Lombroso, G. Ferrero. La femme criminelle et la prostituée - Paris, 1906; O. Pollak. The criminality of women, Philadelphie, 1950; J.J.Cockburn, I.Maclaz. Sex differentials in juvenile delinquency // The British Journal of criminology, 1965, p.289-308.
   
4. 
   Raymond Gassin. Criminologie. – Paris: DALLOZ, 4 éd, p.314; M.A.Bertrand. Le caractère discriminatoire et inique de la Justice pour mineur: les filles dites “délinquantes” au Canada// Déviance et société, 1977, p. 187-202.
   
5. 
   Raymond Gassin. Criminologie. – Paris: DALLOZ, 4 éd., p.315.
   
6. 
   Şarpe Vasile. Caracteristica medico-legală, structura şi etiopatogenia fenomenului suicidal printre copii şi adolescenţi: Teză de doctor în ştiinţe medicale, p.74// www.cnaa.acad.md
   
7. 
   Ibidem, p.78.
   
8. 
   Pantelimon Golu şi alţii. Op. cit., p.27.
   
9. 
   Ibidem.
   
10. 
    Svetlana Rîjicova. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice minorilor în conflict cu legea, Chişinău, noiembrie 2003.
    
11. 
    Narcis Giurgiu. Elemente de criminologie – Iaşi: Chemarea, 1992, p.189.
    
12. 
    Svetlana Rîjicova. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice minorilor în conflict cu legea, Chişinău, noiembrie 2003.
    
13. 
    Dana Damir, Elena Toader. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-juvenilă // Rom J Leg Med 14(1)51-55(2006), Romanian Society of Legal Medicine, p.52.
    
14. 
    Duble A., Luca Sofia, Moisescu R., Scripcaru C., Luca Catalina, Vlad Mirela. Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori. – Iaşi: Asociaţia Alternative Sociale, 2005.
    
15. 
    Dana Damir, Elena Toader. Op. cit., p.52.
    
16. 
    Ibidem.
    
17. 
    http://www.e-scoala.ro/referate/psiho_delincventa_juvenila.html
    
18. 
    Narcis Giurgiu. Op. cit., p.194.
    
19. 
    http://www.e-scoala.ro/referate/psiho_delincventa_juvenila.html
    
20. 
    V. Chiriţă, T. Pirozynski, P. Boişteanu. Psihiatrie clinică. – Iaşi: UMF, 1993, p.211.
    
21. 
    Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou. Tratat de psihiatrie.- Oxford. – Bucureşti, 1994, p.124.
    
22. 
    V. Chiriţă, T. Pirozynski, P. Boişteanu. Op. cit., p.228-230.
    
23. 
    Nicuşor Diaconu. Simptomologia devianţelor comportamentale la copii // Phoenix, 2004, nr.1-6, p.32-33.
    
24. 
    Pantelimon Golu şi alţii. Op. cit., p.178.
    
25. 
    Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou. Op. cit., p.599.
    

4.3. Formarea personalităţii delincventului minor

Nu există o modalitate unică de formare şi de transformare a unei personalităţi în una delincventă. Fără a susţine teoria lombrosiană, potrivit căreia delincventul este înnăscut, vom prezenta unii factori care determină devenirea delincventă a personalităţii minorului. În formarea delincventului se pot pune în evidenţă cîteva conflicte existente între persoana delincventului şi mediul social, între persoana sa proprie şi unele colectivităţi restrînse, sau între sine şi eul propriu.

Specialiştii descriu un concept triunic în geneza comportamentului deviant, concept ce reuneşte trei elemente: mediul de formare a personalităţii, personalitatea delincventă şi situaţiile ce favorizează trecerea la actul antisocial.¹ Primul element al conceptului triunic ce intervine în formarea devianţei şi delincvenţei juvenile este mediul de formare a personalităţii, fiind vorba în special de personalitatea agresivă. Pentru că agresivitatea nu este înnăscută, ea se formează deci în rezultatul mai multor factori de mediu, inclusiv starea de anomie macrosocială, microsocială, instituţională.² Al doilea factor ce intervine în conturarea unui comportament deviant este reprezentat de personalitatea individului; mai exact, este vorba de o personalitate anomică rezultată prin suprapunerea unor valori negative de personalitate, manifestată predominant prin inafectivitate, insesibilitate, impulsivitate, egofilie. Ultimul element al conceptului triunic este definit de factorii situaţionali determinanţi ce realizează trecerea la actul antisocial propriu-zis: consumul de alcool sau droguri, intoleranţa la frustraţii, impulsivitatea scăpată de sub control.³

Minorilor, în special, le este caracteristică apariţia unor tulburări generate de lipsa de afectivitate din partea cadrului familial, îndeosebi în primii ani de viaţă, cînd se pun bazele personalităţii omului. Absenţa mamei sau lipsa de afectivitate a acesteia, manifestată în special în primele 6 luni de viaţă, îi conferă copilului un sentiment de insecuritate afectivă manifestată ulterior prin dezvoltarea treptată a unui comportament agresiv sau prin autism infantil. Autismul debutează în jurul vîrstei de 3 ani prin tulburări de comunicare afectivă, dificultate de interacţiune, tulburări de limbaj cu evoluţie în trei faze: tristeţe, disperare şi detaşare.⁴

Printre modelele de formare a personalităţii delincvente a minorului în literatură se subliniază a fi: alienarea, frustrarea, inadaptarea, învăţarea.

1) Alienarea (sau înstrăinarea) – este rezultatul dificultăţilor pe care le întîmpină minorul la integrare în societate şi la conformare normelor sociale. Potrivit criminologului român Narcis Giurgiu, fenomenul de alienare este o consecinţă a influenţelor negative de ordin social care intervin pe parcursul dificultăţilor procesului de socializare şi se manifestă ca un factor perturbator de natură generală a comportamentului uman ce intervine prin efecte generice de convertire spre devianţă.⁵

Alienarea se poate manifesta prin indiferenţă, opoziţie, contestare, negativism, ceea ce ar presupune o eventuală transformare într-o personalitate deviantă. Acest comportament exprimă un neconformism cu normele sociale acceptate într-o grupare, fiind determinată de schimbări de mediu (de exemplu, mutarea într-o nouă şcoală, într-un nou colectiv), inclusiv de mediu cultural.

2) Frustrarea – este un fenomen complex, presupunînd o serie de modificări psihomorale, culturale, valorice, afective, generată de eşecul relaţiei conflictuale cu mediul, provocînd trecerea la actul delincvenţial. Frustarea este o consecinţă a alienării, dar nu orice alienare conduce indubitabil spre frustrare. Gradul de intensitate al manifestării celor două fenomene le deosebeşte, astfel încît frustrarea constituie un proces mai grav, mai profund, cu amprente în conştiinţa şi subconştientul persoanei, avînd la bază un comportament conflictual, tensionant, o ripostă pe care încearcă să o manifeste subiectul neînţelegerilor şi eşecurilor cu care se confruntă.

Fenomenul de frustrare îşi regăseşte sursa în distribuirea inegală a şanselor de realizare individuală în funcţie de oferta socială.⁶ Astfel, potrivit datelor statistice, un procentaj mai mare din cadrul delincvenţei juvenile revine minorilor fără ocupaţie; de exemplu, în anul 2000 dintre delincvenţii minori neîncadraţi în cîmpul muncii au fost 2598, iar 86 încadraţi în cîmpul muncii, în anul 2001 neîncadraţi în muncă au fost 1908 şi 57 încadraţi în muncă.

3) Inadaptarea – exprimă imposibilitatea de convertire a persoanei la cerinţele mediului, mai curînd ale mediului social, fiind vorba de o asocializare. Cauza inadaptării poate fi infirmitatea fizică a individului, gradul slăbit al aptitudinii de adaptare a individului la condiţiile externe. Evoluţia spre inadaptabilitate poate parcurge cîteva etape: adaptare slabă; adaptare dificilă sau inadaptare. Anume conceptul de inadaptare a servit quintesenţa tezelor lui Olof Kimberg, care menţiona despre o inadaptare fizică, psihică sau psihologică a individului, generatoare fiind de personalitatea sa delincventă.

4) Învăţarea – îşi are originea în teoria asociaţiilor diferenţiete a lui Edwin Sutherlend, sau din legea imitaţiei a lui Gabriel Tard.

Învăţarea exprimă orice achiziţie nouă de comportament, ca rezultat al exersării, menită să satisfacă adaptarea la mediu. Ea presupune explorarea vie şi activă a situaţiilor, cu posibilitatea de a sparge tiparele comportamentale existente şi a elabora forme noi de comportare. Sînt rezultate ale învăţării modificările comportamentale care:

• 
  sînt de natură centrală, au loc în sistemul nervos central;
  
• 
  au un caracter individual, depind de experienţa individuală, de particularităţile situaţiei în care se află individul;
  
• 
  se păstrează şi după dispariţia stimulului care le-a dat naştere, deci au un caracter stabil;
  
• 
  duc la apariţia unor comportamente noi.⁷
  

Modalitatea învăţării vizează cea mai largă sferă a delincvenţilor minori, pentru că ei ajung să comită un delict deoarece nu au ajuns la crearea unui model propriu de comportament antisocial, dar nu au avut alt model comportamental, acceptîndu-l pe cel din urmă drept exemplu de conduită.

Potrivit unui inventar canadian, care a fost elaborat în baza unor chestionare ce conţineau 155 întrebări adresate minorilor delincvenţi, există cîteva niveluri pînă a se ajunge la o personalitate asocială:

1) Nivelul unei proaste adaptări sociale, care se referă la un ansamblu de atitudini asociate la o asocializare inadecvată sau perturbată. În fapt, se poate zice că subiecţii, la acest nivel, sunt incapabili să satisfacă exigenţele mediului lor psihosocial prin manierele social adoptate. Rezultatul se manifestă prin trăirea unui concept al sinelui negativ şi a sentimentului de a nu fi înţeles. La aceasta se adaugă sentimentele de ostilitate, lipsă de control, dispreţul faţă de autorităţi.

2) Orientarea spre valorile claselor socioeconomice inferioare. Acest indice vizează frica faţă de eşec, etica unui dur şi dorinţa de a se vedea adult, minorul considerînd că nu are noroc în viaţă. Toate tensiunile interne ale acestui individ tind a se reflecta în simptome fizice.

3) Autismul este o tulburare a dezvoltării care e caracterizată prin alteraţii grave a dezvoltării în trei domenii: comunicare verbală şi nonverbală; interacţiune socială; comportamente, interese şi activităţi care sînt restrînse şi stereotipizate. Autismul impune o deformare a realităţii după propriile dorinţe şi necesităţi.

4) Alienarea se referă la atitudinile de desconsiderare şi de îndepărtare de interacţiunea cu alţii, negînd problemele din interiorul său.

5) Agresivitatea exprimă sentimentul de neplăcere, de ură, de frustrare. Subiectul este dezamăgit şi de sine însuşi şi de alţii, pentru că el nu îşi regăseşte confortul. El ştie că poate reacţiona brusc şi este preocupat de controlul reacţiilor sale.

6) Anxietatea socială manifestă prezenţa unui disconfort emotiv asociat relaţiilor interpersonale. Subiectul simte şi recunoaşte la el o tensiune nervoasă.

7) Refularea reflectă o excludere din conştiinţă a sentimentelor sau a emoţiilor pe care individul ar trebui în mod normal să le resimtă sau să le depăşească. Excluderea emoţiilor în cazul dat se face mai curînd inconştient fapt ce generează un sentiment de neplăcere şi de rebeliune.

Inventarul sus-numit (mai numit inventarul lui Jesness) permite evaluarea nivelului de maturitate interpersonală atins de adolescent, adică capacitatea lui de a percepe lumea şi de a-i răspunde. Nivelurile respective au fost parţial preluate de criminologul clinicist Le Blanc care situa în personalitatea delincventă trei simptome: o înrădăcinare criminală; o disocialitate distrugătoare şi un egocentrism exasperat.

În devenirea minorilor, îndeosebi la vîrsta adolescenţei, este necesar să se evite atitudinea adulţilor care le-ar încuraja teama de a nu fi luaţi în seamă, teama de a nu fi înţeleşi, de a fi pedepsiţi, teama de a nu pare banali. Tendinţele comportamentale ale adolescenţilor sînt ghidate de anumite reacţii, mai mult sau mai puţin instinctive:

• 
  reacţia de opoziţie faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din partea adulţilor sau, dimpotrivă, faţă de interdicţiile abuzive ale adulţilor, care pot provoca starea de înstrăinare, dorinţa de a-şi părăsi casa, vagabondajul, iar uneori chiar comportamentul antisocial;
  
• 
  reacţia de emitere a unei persoane anumite sau a unui personaj din operă, a unei persoane imaginare sau implantate de grupul de referinţă, care ulterior influenţează comportamentul deviant al unui minor;
  
• 
  reacţia de negare a modelului comportamental propus de adulţi;
  
• 
  reacţia de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu;
  
• 
  reacţia de hipercompensare, de afirmare într-un mediu extrem de dificil;
  
• 
  reacţia de emanicipare, de eliberare de la standardele impuse, într-o formă categorică, de adulţi, adolescentul negînd valorile şi normele sociale de care aceştia se conduc;
  
• 
  reacţia de aderare la grup, în special la acel grup ale cărui interese sînt asemănătoare cu ale lui;
  
• 
  reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea unei subculturi individuale a adolescentului.⁹
  

Un copil delincvent este, de fapt, o victimă şi nu un vinovat conştient în raport cu responsabilităţile ce i se impun. Delincvenţa juvenilă apare în 90% din cazuri la copiii abuzaţi, printre cauzele acesteia stabilindu-se:

• 
  disocierea căminului şi neînţelegerile familiale;
  
• 
  deficienţele în atitudinile educative ale unuia dintre părinţi;
  
• 
  relaţiile dificile cu mama;
  
• 
  încredinţarea copilului unei organizaţii sau bunicilor;
  
• 
  factorii ecologici;
  
• 
  pseudodebilitatea mintală a părinţilor;
  
• 
  precocitatea pubertăţii şi sexualităţii;
  
• 
  implicaţiile mass-media;
  
• 
  transformările demografice;
  
• 
  factorii genetici;
  
• 
  morbiditatea psihică.¹⁰
  

Fiind examinate particularităţile psiho-sociale ale personalităţii minorului, s-ar putea evidenţia trei etape ale procesului de formare a unei personalităţi deviante:

9. 
   În prezenţa unor premise incitante, la minor apare ideea de a-şi rezolva problemele prin intermediul faptelor ilegale. Iniţial, ideea apare ca o fantezie, o ficţiune, dar apoi devine din ce în ce reală şi posibilă;
   

II. Examinarea raportului dintre realitatea ilegală şi reacţia socială faţă de aceasta, faţă de cele comise;

III. Transpunerea planului ilegal în realitate prin comiterea faptei ilegale.¹¹

Evident, formarea personalităţii delincventului minor nu urmează aceleaşi reguli pentru toţi; or, în fiecare caz se ţine cont de etapele de vîrstă, de factorul intern şi cel extern care influenţează minorul. De exemplu, cele mai importante achiziţii la nivelul personalităţii preşcolarului sînt: extensia eului; formarea conştiinţei morale; socializarea conduitei. În adolescenţă însă, există cele mai mari pericole ale depersonalizării. Eşecul afirmării de sine a adolescentului poate crea tulburări psihocomportamentale. Depresiile, ca expresii ale crizei de dezvoltare, produc rupturi în comportamentul adolescentului, influenţîndu-i viaţa familială, şcolară şi socială. Actele de devianţă, consumul de droguri, de alcool, relativ scurte în timp, se pot manifesta ca o dezadaptare trecătoare; dacă însă acestea persistă în timp în mod constant, ele reprezintă semnele unui proces de alterare a personalităţii cu efecte negative asupra sinelului şi a mediului social, trebuind în acest caz să suscite atenţia specialiştilor.
Referinţe:

1. 
   Dana Damir, Elena Toader. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-juvenilă // Rom J Leg Med 14(1)51-55(2006), Romanian Society of Legal Medicine, p.52.
   
2. 
   Scripcaru Gh., Astarastoae V., Scripcaru C. Medicina legală pentru jurişti. – Iaşi: Polirom, 2005.
   
3. 
   Ibidem.
   
4. 
   Scripcaru Gh., Astarastoae V., Boiştreanu P., Chiriţa V., Scripcaru C. Psihiatrie medico-legală. – Iaşi: Polirom, 2002.
   
5. 
   Narcis Giurgiu. Elemente de criminologie – Iaşi: Chemarea, 1992, p. 168.
   
6. 
   Ibidem, p.170.
   
7. 
   Pantelimon Golu şi alţii. Psihologia copilului. – Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1995, p. 38.
   
8. 
   Michel Born. Psychologie de la delinquance. – Bruxelles: de Boeck, 2003, p.208.
   
9. 
   M. Debesse. Adolescentul. – În: Psihologia copilului // Traducere din limba franceză. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, p.87 ; O. Coşleţ. Aspecte sociale privind formarea personalităţii infractorului minor // Revista Naţională de Drept, 2005, nr.12, p.65.
   
10. 
    Nicuşor Diaconu. Modificarea comportamentului deviant prin terapii educaţionale (I) // Lumină şi Speranţă, 2004, nr.1-6, p. 49.
    
11. 
    Вадим Розин. Психологический анализ преступной личности // Уголовное право, 1999, № 2, р.98.
    

4.4. Tipologia delincvenţilor minori

Ştiinţa tipologiei „se ocupă cu clasificările în tipuri şi criteriile după care acestea se fac"¹, cu descrierea tipurilor şi metodelor prin care aceştia pot fi determinaţi. Această metodă preconizează existenţa unor grupe de persoane, a unor categorii de infractori, iar persoanele care alcătuiesc un asemenea grup prezintă trăsături asemănătoare. Aceste persoane, cu astfel de trăsături, alcătuiesc un tip şi aparţin aceluiaşi tip şi formează un model care le reprezintă. În această lumină, tipul este un concept, o idee, o schemă, reprezentîndu-i pe toţi acei care au asemenea trăsături şi care fac parte dint-o asemenea grupă sau categorie. Tipul nu reprezintă esenţa persoanelor din grup, nici doar concretul sau cazul singular. El este undeva la mijloc, la nivel intermediar, însă necesar în procesul cunoaşterii.²

Este de subliniat că un tip nu este mereu acelaşi:

a) tipurile nu reprezintă tipuri pure şi complete, dar au unele trăsături mai accentuate, care le disting de alte tipuri;

b) un delincvent nu acumulează toate trăsăturile caracteristice, dar le are pe cele mai importante, încît el constituie un tip;

c) acceptîndu-se mai multe tipuri de delincvenţi, unele tipuri sînt mai bine conturate şi mai frecvente.³

Primele tipologii specifice de criminali au fost realizate de C. Lombroso şi E. Ferri. Lombroso a încercat să demonstreze existenţa unui tip de criminal înnăscut, care se caracterizează prin anumite trăsături apreciate ca stigmate ale crimei. Ulterior, acesta a făcut o diferenţiere în tipologia sa, distingând între criminalii de tip pasional, bolnav mintal şi epileptic. Criminologul austriac Seeling (1956) reţine opt tipuri de criminali: criminali profeşionişti, criminali contra proprietăţii, criminali agresivi, criminali cărora le lipseşte controlul sexual, criminali care într-o situaţie de criză nu găsesc decît o soluţie „criminală”, criminali caracterizaţi prin lipsă de disciplină socială, criminali dezechilibraţi psihic şi criminali care acţionează în baza unor reacţii primitive. J. Pinatel (1963) distinge între tipul pervers, tipul caracterial şi tipul ideologic al infractorului.

Tipologiile infractorilor pot fi determinate prin calcularea indicelui de inadaptare. Astfel, în funcţie de o serie de criterii, în literatura de specialitate s-au realizat diverse categorii şi tipologii ale delincvenţilor, după cum urmează:

- în funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului delincvent, sînt  delincvenţi normali şi anormali;

- în funcţie de tendinţa de repetare  a acţiunilor delincvente, există delincvenţi recidivişti şi nerecidivişti;

- în funcţie de gradul de pregătire, sînt delincvenţi ocazionali şi de carieră;

- în funcţie de modul în care personalitatea generează conduita delincventă⁴, L. Yablonski (1990) face următoarea clasificare: criminali socializaţi, criminali neurotici, criminali psihotici şi criminali sociopaţi. Criminali socializaţi prezintă o multitudine de tulburari emoţionale. În urma impactului cu medii delincvente are loc o socializare negativă, el învaţă regulile şi valorile grupului delincvent. Criminali nevrotici sînt cei care comit acte delincvente datorită pulsiunilor nevrotice. Aceştia constientizează că există ceva rău în gîndirea şi comportamentul lor. Principalul simptom al nevroticilor este anxietatea, care poate fi exprimată şi în forma unor acţiuni compulsive de comitere a unor infracţiuni de tipul cleptomaniei şi piromaniei. Criminalii psihotici au o personalitate puternic destructurată, percep complet distorsionat mediul social. Ei comit, în special, acte violente cu mobil bizar, fără sens. Criminali sociopati sînt cei care se caracterizează printr-o personalitate egocentristă. Compasiunea lor faţă de alţii este limitată sau inexistentă.⁵

După cercetătorul român N. Mitrofan, delincvenţii juvenili pot fi clasificaţi în funcţie de o serie de criterii:

− prezenţa sau absenţa intenţiei;

− numărul de infracţiuni comise;

− gradul de normativitate psihică;

− gradul de responsabilitate;

− motivaţia.⁶

După legătura între minor şi fapta comisă poate fi distinsă următoarea tipologie a minorilor delincvenţi:

1. 
   Minori pentru care infracţiunea este o acţiune întîmplătoare, contravine orientării generale a personalităţii.
   
2. 
   Minori pentru care infracţiunea este cauzată de instabilitatea orientării personalităţii; este situativă şi depinde de motiv şi situaţie.
   
3. 
   Minori pentru care infracţiunea este condiţionată de orientarea generală negativă a personalităţii care se manifestă prin alegerea mediului de contact, petrecerea timpului liber, imitarea modelelor de conduită asocială.
   
4. 
   Minori pentru care infracţiunea este rezultatul predispunerii criminale a personalităţii, care include cautarea activă, organizarea motivului şi situaţiei pentru infracţiune, prezenţa unui sistem stabil de aprecieri şi atitudini antisociale⁷.
   

Printre cele mai generale criterii de tipologizare a delincvenţilor ar fi:

1. 
   criteriul demografic, clasificînd delincvenţii după sex şi vîrstă;
   
2. 
   criteriul social-economic, clasificînd delincvenţii după studii, genul de activitate, prezenţa sau absenţa unui domiciliu cu carater permanent, mediul de trai rural sau urban etc.;
   
3. 
   criteriul cetăţeniei: cetăţeni, cetăţeni străini sau apatrizi;
   
4. 
   criteriul conduitei delincvente: intenţionate sau imprudente; agresive; cupidante; primare sau de recidivă etc.
   

Reieşind din toate clasificările nominalizate, principalele tipuri ale delincvenţilor, care în egală măsură se atribuie şi delincvenţilor minori, ar fi:

1. 
   Delincventul agresiv – este autorul faptelor violente. Se caracterizează prin agresivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mînie, ostilitate, autocontrol scăzut.
   
2. 
   Delincventul achizitiv – este caracterizat prin tendinţa de luare şi însuşire de bunuri şi valori în scop personal, în scop de cîştig, cupidant.
   
3. 
   Delincventul caracterial – reprezentat de un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj, exprimîndu-se printr-un ansamblu de atitudini-valori, prezentînd unele tulburări de ansamblu ale caracterului, unele deficienţe în organizarea şi ierarhizarea valorilor sociale. Îi este specific orgoliul, vanitatea, trufia, ambiţia, individualismul, dominaţia, încrederea excesivă în sine, desconsiderearea celorlalţi, lipsa emoţiilor etc.
   
4. 
   Delincventul sexual – se caracterizează prin brutalitate, impulsivitate, idiferenţă afectivă, devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simţului moral etc. La el se produce o regresie comportamentală, evidenţiată prin dezinhibiţia unor modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate.
   
5. 
   Delincventul ocazional – comite o faptă datorită incitaţiilor externe, a unor ocazii speciale. Majoritatea criminologilor şi psihologilor susţin că la ei factorii externi sînt predominanţi, dar există şi o contribuţie a factorilor interni. Sînt situaţii care determină comiterea faptei şi pentru o persoană care în alte împrejurări nu ar fi comis-o. De obicei, delincvenţii ocazionali nu recidivează.
   
6. 
   Delincventul profesional – are o formare în direcţia comiterii faptelor. Unica lui sursă de existenţă este comiterea infracţiunilor. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură de bază a acestu tip. De obicei, debutează ca un copil delincvent provenind din mediul social desfuncţional. Există delincvent profesional pasiv (care nu desfăşoară o activitate utilă, cîştigîndu-şi existenţa din comiterea unor activităţi parazitare, vagabondaj, cerşetorie, jocuri de noroc) şi activi (îşi formează deprinderi şi abilităţi de înalt specialist, bine planificîndu-şi activitatea infracţională).
   
7. 
   Delincventul recidivist – comite fapte în repetate rînduri, din obişnuinţă. Se caracterizează prin scepticism, egoism, imaturitate intelectuală, tendinţă de opoziţie etc.
   
8. 
   Delincventul debil mintal – are o gîndire infantilă, concretă, atenţia şi memoria funcţionează limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut.
   
9. 
   Delincventul alienat – se caracterizează printr-o dezarmonie structurală a personalităţii, care afectează funcţiile cognitive, afective, motivaţionale. El are o gîndire haotică, stăpînire de idei fixe, de tendinţe şi idei străine de realitatea în care trăieşte. Îi este caracteristic procesul de înstrăinare şi însingurare, pierzînd legătura cu anturajul.⁸
   

Referinţe:

1. 
   P.Popescu-Neveanu. Dicţionar de psihologie. – Bucureşti: Albatros, 1978, p.735, citat de I. Oancea în Probleme de criminologie. Bucureşti: Ed.AII Educational SA, 1998, p. 100.
   
2. 
   O. Pop. Tipologii de infractori // Legea şi viaţa, 2006, nr.5, p.24.
   
3. 
   Ibidem, p. 24.
   
4. 
   http://juristconsulting.ro
   
5. 
   www.uem.ro
   
6. 
   Mitrofan N., Butoi T. Psihologia judiciară. – Bucureşti, 1994, p.76.
   
7. 
   Svetlana Rîjicova. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice minorilor în conflict cu legea, Chişinău, noiembrie 2003.
   
8. 
   http://www.preferatele.com/docs/psihologie