Universitatea de stat din moldova



Yüklə 1,03 Mb.
səhifə3/13
tarix26.07.2018
ölçüsü1,03 Mb.
#58510
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   13

În privinţa celui de al doilea aspect, legislaţia obligatorie cuprinde tratatele (convenţii, înţelegeri) care implică nişte obligaţii pentru statele care în mod oficial informează despre acordul lor de a se supune prevederilor prin ratificarea lor sau aderarea la ele. Legislaţia opţională cuprinde celelalte instrumente juridice interguvernamentale, aşa ca declaraţiile, directivele, principiile şi regulile, care sînt aprobate de un for internaţional, precum este Consiliul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite, însă nu implică obligaţii formale cu privire la implementarea lor. 1


Majoritatea actelor internaţionale conţin nişte standarte minime aplicabile tuturor persoaelor judecate sau private de libertate, dar în cazul persoanelor minore procedura trebuie să fie de aşa fel, încît să se ţină cont de vîrsta lor şi posibilităţile de reabilitare a acestora. 2

Principalele instrumente internaţionale în materia delincvenţei juvenile, net speciale, fie cu caracter general, sînt:



  • Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948;

  • Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, semnată la Roma, 4 noiembrie 1950; ratificată de Republica Moldova în 1998 (în continuare CEDO);

  • Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului, semnată la New York, 20 noiembrie 1989, ratificată de Republica Moldova în 1993;

  • Convenţia Europeană asupra recunoaşterii şi executării deciziilor privind supravegherea copiilor şi restabilirea supravegherii copiilor, semnată la Luxemburg, 20 mai 1980, ratificată de Republica Moldova în 2003;

  • Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, semnată la Haga, 29 mai 1993, la care Republica Moldova a aderat în 1998;

  • Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administraţia justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.40/33 din 29 noiembrie 1985;

  • Regulile minime ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo), adoptate prin rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.45-110 din 14 decembrie 1990;

  • Principiile ONU pentru prevenirea delincvenţei juvenile (Principiile de la Riyadh) din 1998;

  • Normele ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate aprobate prin Rezoluţia 54/113 din 1990;

  • Recomandarea REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE către statele membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile din 24 septembrie 2003.

În pofida recomandărilor obişnuite, există diferenţe majore în felul în care statele îşi elaborează propiile sisteme de drept în materia delincvenţei juvenile.

Printre textele nominalizate, primordial se reţin două: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Convenţia cu privire la drepturile copilului. Prima recunoaşte şi proclamă drepturi fundamentale tuturor persoanelor, inclusiv minorilor. Convenţia însă este completată de jurisprudenţa CtEDO, care interpretează textul ei conferindu-i un caracter vivace, adaptabil condiţiilor şi evoluţiei vieţii şi particularităţilor unor situaţii sau categorii de populaţie. Al doilea act recunoaşte drepturi speciale minorilor, după cum fac şi obiectul unei protecţii particulare.

Obiectul actelor nominalizate reliefează: definirea minorului delincvent, obiectivele reacţiei sociale faţă de delincvenţa juvenilă, libertatea în alegerea modelelor reacţiei sociale, privaţiunea de libertate şi alte pedepse recomandate aplicate minorilor delincvenţi. Evident că toate aceste instituţii nu sînt expuse exhaustiv şi nu au decît ambiţia de a genera dezbateri, oferind un larg spectru de interpretări, iar uneori controverse în raport cu legislaţiile interne.

Convenţia cu privire la drepturile copilului stabileşte anumite standarde, axate fiind pe patru principii fundamentale, formulate în art. 2, 3, 6 şi 12 ale Convenţiei. Principiile au caracter obligatoiu şi sînt completate de standardele invocate în Regulile minime ale ONU în materie. Principiile nominalizate sînt:

1) Principiul nedisciminării – din cauza lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală, minorul are nevoie de o protecţie specială şi de îngrijiri speciale, statele părţi se angajează să garanteze tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără nici o distincţie, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului sau a părinţilor, a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor sau de altă situaţie. 3

Acest principiu a fost anterior confirmat în Pactele Internaţionale cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi cu privire la drepturile civile şi politice din 1966. Principiul respectiv implică obligaţia pozitivă a statului, adică de a preveni discriminarea, de a lua măsurile necesare pentru asigurarea realizării principiului, dar şi obligaţia negativă, adică abstenenţa statului în exercitarea dreptului.

2) Principiul unui interes superior şi bunăstării copilului – în toate deciziile care vizează copiii, fie că sînt luate de instituţii publice sau private de ocrotire socială, de către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în consideraţie cu prioritate. Statele părţi se angajează să asigure copilului protecţia şi îngrijirile necesare pentru bunăstarea sa, ţinînd cont de drepturile şi obligaţiile părinţilor săi, ale tutorilor săi, ale altor persoane legal responsabile pentru el, şi vor lua, în acest scop, toate măsurile legislative şi administrative corespunzătoare. 4

Sintagma ˝interesul superior al copilului˝ se regăseşte şi în alte articole ale Convenţiei, acolo unde este stipulată obligaţia de a avea în vedere interesele superioare ale copilului în situaţii speciale: în art. 9 în legătură cu separarea de părinţi; în art.18, care reglementează responsabilităţile conjugale ale ambilor părinţi pentru creşterea şi dezvoltarea copilului; în art.20 care stabileşte că copiii privaţi de mediul familial au dreptul la protecţie şi la ajutor special din partea statului; în art.21 care reglementează asistenţa alternativă prin adopţie; în art.37 care ţine de privarea de libertate a copiilor; în art.40 ce ţine de audierea în faţa instanţelor judecătoreşri a cazurilor de încălcare a legii penale de către minori. 5

Uneori, chestiuni discutabile apar în materia determinării faptului ce ar trebui să constituie interes superior pentru un copil. În această ordine de idei, există cîteva modele de determinare6 :


  • model obiectiv – cel care ia decizia acţionează din convingerea că anumite condiţii sînt considerate a fi în interesul superior al copilului;

  • modelul autodeterminismului dinamic – copilul poate să-şi exprime propriul punct de vedere în deciziile care-i afectează direct viaţa;

  • modelul mixt – îmbină atît elemente obiective, cît şi subiective.

3) Principiul dreptului la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare – orice copil are un drept inerent la viaţă, iar statele părţi vor asigura în deplină măsură a posibilului supravieţuirea şi dezvoltarea copilului. 7

Dreptul la viaţă este consfinţit în majoritatea actelor în materia drepturilor omului, inclusiv în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constituind obiectul articolului 2 al acesteia. Statului îi revine datoria primordială de a asigura dreptul la viaţă, implementînd o legislaţie penală concretă care evită comiterea atingerilor aduse persoanei, dar, de asemenea, şi datorită de a lua în mod preventiv măsuri de ordin practic pentru a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de acţiunile criminale ale altei persoane.8 În aceeaşi ordine de idei Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a pronunţat cînd începe viaţa omului şi propriu-zis copilăria, dar a considerat că “ţinînd cont de diversitatea concepţiilor şi a culturilor juridice care prevalează în Europa, determinarea începutului vieţii trebuie, să releve o marjă de apreciere a statelor pe care ea o califică, de altfel, ca fiind o amplă putere discreţionară”. 9

Dreptul la dezvoltare reprezintă un drept inalienabil al omului, în virtutea căruia orice fiinţă omenească, precum şi toate popoarele au dreptul să participe, să contribuie şi să se bucure de dezvoltarea economică, socială, culturală şi politică prin intermediul cărora toate drepturile şi libertăţile fundamentale pot fi pe deplin realizate.10

Pentru om, asigurarea dreptului la dezvoltare presupune, pe de o parte, satisfacerea nevoilor şi trebuinţelor individuale (hrană, sănătate, educaţie), iar, pe de altă parte, protejarea demnităţii umane prin intermediul drepturilor omului şi justiţiei sociale, care reprezintă baza creativităţii individuale, a contribuţiei inovatoare la progresul economic, tehnologic şi social. 11

4) Principiul dreptului la libera exprimare – copilului cu discernămînt i se garantează dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte, opiniile copilului fiind luate în consideraţie, avîndu-se în vedere vărsta lui şi gradul de maturitate (art.12 di Convenţia cu privire la drepturile copilului).

Libertatea de exprimare cuprinde libertatea de a căuta, a primi şi a difuza informaţii şi idei de orice natură, fără să se ţină seama de frontiere, sub formă verbală, scrisă, tipărită sau artistică, sau prin orice alte mijloace, la alegerea copilului (art.13 di Convenţia cu privire la drepturile copilului). Acest principiu nu exprimă autodeterminarea copilului, ci faptul că el are dreptul să influenţeze luarea deciziilor ce îi privesc propria persoană. În ce priveşte vîrsta copilului de la care se admite exercitarea acestui drept, nici actele internaţionale, nici jurisprudenţa exact nu o stabilesc. Dreptul la exprimare este asigurat chiar şi la vîrsta fragedă a copilului, chiar dacă acesta nu îşi poate încă exprima atitudinea, cu condiţia că posedă discernămînt. Un barem etalon de vîrstă nu poate fi stabilit, deoarece fiecare copil are diferit nivel de dezvoltare. De aceea, aprecierea şi seriozitatea exprimării urmează să fie luate în considereaţie în fiecare caz în parte, în dependenţă de gradul de maturitate a copilului.

Acest drept se manifestă şi în cazul procedurii judiciare sau administrative. Nu există o listă exhaustivă a cauzelor cînd copilul se poate pronunţa, dar ca titlu de exemplu ar fi: divorţul părinţilor, proceduri de adopţie, schimbarea numelui etc. Nu are importanţă modalitatea pronunţării: direct sau prin reprezentant.

Concluzionînd, Convenţia privind drepturile copilului stabileşte următoarele drepturi:



  • Dreptul la supravieţuire şi dezvoltare

  • Dreptul la un nume şi o naţionalitate

  • Dreptul la educaţie şi informare

  • Dreptul la identitate culturală şi religioasă

  • Dreptul la asistenţă medicală

  • Dreptul la joc, odihnă, recreere

  • Dreptul de a avea o familie

  • Dreptul de a fi protejat împotriva oricărei forme de discriminare

  • Dreptul de a-şi exprima opinia

  • Dreptul de a fi protejat împotriva conflictelor armate, violenţei şi maltratării

  • Dreptul la asociere.

În studiul respectiv este important a se defini minorul delincvent, inclusiv prin a determina cine este minorul şi care este pragul de vîrstă al acestuia.

A.Natura comportamentului imputat minorului

Articolul 40 al Convenţiei privind drepturile copilului oferă o definiţie juridică a minorului delincvent. Este vorba despre „orice copil suspect, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii penale”. Caracterul „delincvent” depinde doar de circumstanţa conform căreia comportamentul minorului este penalmente pedepsibil, ceea ce constituie un model al reacţiei sociale faţă de actul respectiv.

Contrar Convenţiei nominalizate, Convenţia europeană cu privire la drepturile omului nu defineşte în mod special minorul delincvent. Interpretarea s-ar face deci prin referire la noţiuni mai generale care se aplică adulţilor. În aceste condiţii, minorul delincvent este, din punct de vedere juridic, cel faţă de care există o acuzare în materie penală, în sensul art.6 al Convenţiei. Problema este de a şti cînd minorul face obiectul unei astfel de acuzaţii în lumina Convenţiei privind drepturile omului.

Acesta ar fi cazul cînd dispozitivul reacţiei sociale faţă de minor face obiectul încadrării penale în dreptul intern al statului respectiv. Aceasta este ipoteza potrivit căreia minorul, din punct de vedere formal, este susceptibil de condamnare dacă a comis o infracţiune.

Potrivit jurisprudenţei CtEDO, sînt suficiente trei criterii în baza cărora se poate constata acuzaţia penală. Aceste trei criterii ar fi: încadrarea juridică a faptei în una dintre infracţiunile indicate în dreptul intern; natura infracţiunii; gradul de severitate a sancţiunii pe care o riscă interesatul. 12 În speţa Nortier c. Olandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis de altfel, că art.6 al Convenţiei cu privire la drepturile omului s-ar aplica în sensul protecţiei minorilor. A fortiori, s-ar deduce că vor fi aceleaşi modele de reacţie socială faţă de delincvenţa juvenilă care prezintă o dimensiune sancţională mai pronunţată chiar şi în cazul cînd ea nu ţine de sfera penalului în dreptul intern. De aceea, în dreptul internaţional se ridică problema necesităţii corelării incriminărilor faţă de adulţi şi a celor faţă de minori. Adică, statele sînt invitate să elaboreze un catalog al infracţiunilor proprii minorilor luînd în calcul particularităţile minorilor, vîrstei acestora.

Art.1 al Principiilor Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile dispune recunoaşterea necesităţii şi importanţei „studierii în mod sistematic, precum si elaborării masurilor ce trebuie recunoscute (...) pentru dezvoltarea copilului însuşi, să se evite incriminarea şi penalizarea acestuia pentru un comportament care nu a avut urmări grave”. Textul indică raţionamentul care justifică revizuirea incriminărilor comportamentale faţă de minori: „Variaţiile comportamentului persoanelor tinere sau atitudinea lor neconformă cu normele şi valorile sociale sînt o parte a procesului de maturitate şi creştere si are tendinţa să dispară spontan, la majoritatea indivizilor, odată cu atingerea maturităţii acestuia. Prin calificarea persoanei ca fiind „deviantă”, „delincventă” sau „predelincventă”, se ajunge adeseori la dezvoltarea unui comportament sistematic nedorit al acesteia.” Problema invocată este deci de a evita stigmatizarea copilului care operează prin penalizarea comportamentului său. În realitate, nu se pune sarcina modificării infracţiunilor imputate minorilor, ci de a defini utilitatea pentru copil a criminalizării comportamentului său.


B. Pragul de vîrstă

Deşi Convenţia cu privire la drepturile copilului se adresează tuturor persoanelor sub vârsta de 18, “cu excepţia cazurilor, când în conformitate cu legislaţia aplicabilă majoratul survine mai curând" (art.1) şi foloseşte denumirea generică “copiipentru a-i denumi, în Regulile Naţiunilor Unite privind protecţia minorilor privaţi de libertate (din 1990) nu se menţionează calificarea pentru pragul de 18 ani, iar destinatarii sînt numiţi “minori”. Spre deosebire de Regulile de la Beijing, care nu stabilesc o vârstă anumită, însă declară, că în scopurile acestui instrument, “[a] minor este un copil sau o persoană tânără care, în cadrul sistemelor respective de drept, poate să răspundă pentru un delict conform unor modalităţi diferite de cele care sînt aplicate în cazul unui adult; [b] un delict desemnează un întreg comportament (act sau omitere) ce poate fi pedepsit de lege în virtutea unui sistem juridic considerat; [c] un delincvent juvenil este un copil sau un tînăr, acuzat sau declarat vinovat de a fi comis un delict.” (Regula 2.2.a).

În Directivele Riyadh de asemenea nu se conţin definiţii explicite, însă se menţionează că interpretarea şi implementarea lor trebuie să se “încadreze în cadrul larg ” al Convenţiei cu privire la drepturile copilului, Regulilor de la Beijing şi al altor instrumente. În ceea ce priveşte vârsta, Directivele de la Riyadh sugerează aplicarea oricărui dintre standardele mai înalte ale acestora (Convenţia cu privire la drepturile copilului şi Regulile de la Beijing), în majoritatea cazurilor aplicându-se formula “sub 18 ani” din cadrul Convenţiei cu privire la drepturile copilului. Definiţia dată în Regulile de la Beijing rămâne aplicabilă ţărilor în care persoanele cu vîrsta de 18 ani sau peste pot fi judecate de instanţa de judecată pentru minori. În pofida denumirii lor, în Directive mai des se folosesc termenii “copii” şi “tineri”. Mai mult decât atât, termenul “juvenil” se foloseşte doar în calitate de adjectiv, cum ar fi sintagmele “sistemul de justiţie juvenilă” sau “delincvenţa juvenilă”13.

Trei întrebări pot forma obiectul cercetărilor în ce priveşte pragul de vîrstă: a) vîrsta majoratului penal; b) un prag de vîrstă sub care minorul nu poate fi ţinut responsabil pentru fapta delincventă; c) limita de vîrstă de la care subiectul poate fi responsabil.



a) vîrsta majorităţii penale: Art.40 § 3 lit.(a) din Convenţia privind drepturile copilului dispune că statele părţi vor „stabili o vîrstă minimă sub care copiii vor fi presupuşi a nu avea capacitatea de a încălca legea penală”. Această dispoziţie impune statelor să introducă în legislaţia lor vîrsta majorităţii penale, adică vîrsta de la care minorului i se poate imputa răspunderea penală ca şi unui adult.

În această privinţă, art.4 din Reguile de la Beijing stipulează: „în sistemele juridice care recunosc noţiunea de limită a răspunderii penale aceasta din urmă nu trebuie să fie fixată prea jos, ţinându-se cont de problemele de maturitate afectivă, psihologică şi intelectuală”. Limita răspunderii penale variază destul de mult după epoci şi culturi. Astăzi se pune întrebarea dacă un copil poate suporta consecinţele morale şi psihologice ale răspunderii penale, adică dacă un copil, ţinându-se cont de capacitatea de discernământ şi de înţelegere, poate fi făcut responsabil de un comportament esenţial antisocial. Dacă vîrsta răspunderii penale este fixată prea jos sau dacă nu există deloc o vîrstă limită, atunci noţiunea nu mai are sens. În general, există o relaţie strînsă între noţiunea de răspundere pentru un comportament delictual sau criminal şi celelalte drepturi şi responsabilităţi sociale (de exemplu, situaţia matrimonială, majoritatea civilă, etc). Ar trebui, deci, să se încerce la a se conveni la stabilirea unei limite joase rezonabile ce ar putea fi aplicată în toate statele. Acest comentariu al Regulilor de la Beijing a fost invocat şi în hotărîrea Curţii Europene a Drepturilor Omului în speţa V. c. Regatului Unit din 16 decembrie 1999. În speţă doi minori de 10 şi 11 ani au fost condamnaţi la 15 ani de închisoare pentru răpirea şi uciderea unui copil de 2 ani. Avînd în vedere maturitatea psihologică şi afectivă conform vîrstei pe care o au, minorii vor trebui să accepte consecinţele unui astfel de act grav pe care l-au comis. În conformitate cu opinia separată a unui judecător în cauza respectivă, „dacă un copil este judecat şi recunoscut vinovat, atunci el trebuie condamnat, dar lui nu i se poate aplica aceeaşi pedeapsă ca şi unui matur şi, avînd în vedere imaturitatea sa, vinovăţia lui ar fi mai redusă, de aceea măsurile de reeducare ar fi mai eficace”. În aceeaşi speţă Curtea a reţinut că fixarea vîrstei majoratului penal la cea de 10 ani nu constituie o încălcare a art.3 al Convenţiei europene a drepturilor omului. Această cocluzie se fundamentează în special pe multitudinea legislaţiilor care oferă diferite marje de apreciere şi texte internaţionale care nu stabileasc o vîrstă exactă. Noţiunile de responsabilitate penală şi de maturitate sînt strîns legate între ele, de aceea majoritatea statelor europene estimează că sub 13 sau 14 ani un copil nu are această maturitate şi deci nu poate raspunde penal.

Potrivit Recomandării REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE către statele membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile, din 24 septembrie 2003, minor sau juvenil înseamnă persoana care a atins vîrsta de răspundere penală, dar nu şi majoratul; totuşi, prezenta recomandare se poate extinde asupra celor care în viitorul apropiat vor atinge sau au atins această vîrstă.

b) pragul de vîrstă sub care minorul nu poate fi ţinut responsabil pentru fapta delincventă: La acest capitol ar fi vorba despre două probleme: prima – vîrsta la care minorii nu răspund în nici un caz, neavînd atinsă vîrsta intermediară care este mai mică decît vîrsta majoratului penal; a doua – vîrsta intermediară atinsă deja de minor care îi permite să se înfăţişeze în faţa unei jurisdicţii care i-ar aplica unele măsuri speciale adaptate vîrstei. Responsabilitatea se bazează pe recunoaşterea unui minim de discernămînt după care minorii au conştiinţa celor săvîrşite. În aceste condiţii este evident că necesitatea fixării unei vîrste intermediare este strîns legată de natura măsurilor ce pot fi aplicate minorului. Teoretic, în calitate de măsuri oportune ar fi numite cele de ajutor, independent de vîrstă, de aceea s-ar părea în plus stabilirea unei vîrste intermediare. În realitate însă, nu fapta comisă suscită necesitatea unui ajutor, ci situaţia concretă trăită de către minor sau starea prin care el trece. Din aceste considerente, fixarea unei astfel de vîrste ar fi necesară, pentru că astfel s-ar justifica răspunderea imputată minorului. De asemenea, nu există o singură măsură aplicabilă minorului, dar se impune un ansamblu al acestora, în dependenţă de personalitatea fiecărui subiect; or, un copil nu trebuie să perceapă măsura care i se aplică doar ca o sancţiune sau o pedeapsă.

Trebuie de constatat, totodată, că nici Convenţia privind drepturile copilului, nici Convenţia cu privire la drepturile omului nu impun explicit statelor să stabilească un etalon al vîrstei intermediare. Art.40 alin.(1) al Convenţiei privind drepturile copilului stipulează doar că statele trebuie "să ţină seama de vîrsta lui, precum şi de necesitatea de a promova reintegrarea copilului" în societate. Art.40 alin. (4) dispune că orice măsuri aplicate trebuie "să asigure copiilor un tratament corespunzător bunăstării şi proporţional atît condiţiilor lor, cît şi infracţiunii comise". Din considerentele nominalizate se impune stabilirea unui etalon de vîrstă de la care să se poată aplica măsurile de reacţie socială.



c) etalonul de vîrstă de la care subiectul poate fi responsabil: nu există acte internaţionale sau standarde care ar stabili un etalon de vîrstă exact, fix şi unic. Această sarcină îi revine statului potrivit legislaţiei sale interne. De altfel, statele impun două vîrste: una de la care survine răspunderea penală şi alta de la care pot fi impuse unele măsuri educative. În unele ţări nu este specificată limita de jos a vârstei responsabilităţii penale, aceasta calculându-se, în principiu, de la naştere. În ţările în care vîrsta minimă a fost stabilită, decalajul de la o ţară la alta este uluitor. 14Vîrsta răspunderii penale în diferite state ar fi după cum urmează: 15

VÂRSTA OFICIALĂ A RESPONSABILITĂŢII PENALE

7

8

9

10

12

13

14

15

16

18

Australia

Tasmania

Bangadesh

Barbados

Belize

Cipru

Ghana

Hong Kong

Irlanda

Iordania

Kuwait

Liban

Myanmar

Namibia

Nigeria

Pachistan

Sudan

Syria

Thailand

Trinidad

Zimbabwe

Australia

Saint Kitts

Sri Lanka Scoţia

Etiopia

Iraq

Filipine


Australia

Fiji

Nepal

N. Zeelandă

Nicaragua

Sierra Leone

Anglia

Vanuatu

Canada Honduras

Jamaica

Coreea

Maroc

Uganda


Algeria

Benin

Burkina Faso

Chad

Franţa

Guinea

Madagascar

Niger

Polonia

Senegal

Togo

Tunisia


Bulgaria

China

Croaţia

Germania

Ungaria

Italia

Japonia

Lybia

Mauriţius

Paraguay

România

Fed. Rusă

Rwanda

Slovenia

Vietnam

Yemen

Jugoslavia


Rep. Cehă

Danemarca

Egipt

Finlanda

Islanda

Maldive

Norvegia

Peru Sudan

Suedia

Argentina

Azerbaidjan

Belarus

Bolivia

Chilie

Cuba

El Salvador

Indonezia

Mongolia

Micronezia

Portugalia

Ucraina

Belgia

Columbia

Costa Rica

Ecuador

Guatemala

Mexic

Panama

Peru Spania

Uruguay

Yüklə 1,03 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   13




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin