Universitatea de stat din moldova
Personalitatea infractorului minor
Yüklə 1,03 Mb.
|
Personalitatea infractorului minor reprezintă o sinteză a tuturor trăsăturilor bio – psiho – sociale, care au un înalt grad de stabilitate şi atribuie o identitate de sine individului delincvent. Formele de delincvenţă presupun comiterea diverselor încălcări de legi de către minori, adică:comiterea, întîi de toate, a diverselor tipuri de infracţiuni de către minori, delicte civile, contravenţii administrative, precum şi alte încălcări de lege şi morală, manifestate prin diverse modalităţi, prin intermediul diverselor mijloace şi metode pe un teritoriu determinat, într-o perioadă determinată de timp. Obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie şi reacţia socială împotriva delincvenţei minorilor care se realizeză atît prin acţiunea asupra cauzelor şi condiţiilor ei sociale şi individuale, cît şi prin reacţia socială împotriva crimelor deja comise de către minori şi descoperite de organele de drept, în vedera curmării activităţilor infracţionale, a împiedicării repetării acestora, a trageriii la răspunderea penală a infractorilor minori şi sancţionării lor, sau aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter educativ, corectării şi reeducării lor precum şi reintegrării post penale. Obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie, de asemenea, prevenirea şi combaterea acestui fenomen, care se realizează prin aplicarea totalităţii măsurilor statale şi sociale orientate spre înlăturarea, minimalizarea sau neutralizarea cauzelor şi condiţiilor delincvenţei sau chiar a criminalităţii minorilor, spre reţinerea lor de la comiterea unor fapte interzise de legislaţia în vigoare, corectarea comportamentului lor în spiritul respectării normelor morale şi de drept. Criminologul francez Maurice Cusson examinează patru direcţii de cercetare în cadrul delincvenţei juvenile1 : 1) autori care consideră delincvenţa ca un simptom, în special sînt psihologii şi psihiatrii pentru care criminalitatea nu este o problemă în sine, dar o manifestare a unei tulburări care trebuie depistată; 2) autori care apreciază criminalitatea în calitate de un pericol social care ameninţă din interior (este viziunea apărării sociale); 3) autori care examinează delincvenţa ca o problemă de viitor, fiind caracteristică îndeosebi sociologilor; 4) autori pentru care delincventul sau criminalul nu este decît o victimă (a mediului social, a mediului familial, a problemelor sale psihologice sau a represiunii) care trebuie lecuit şi protejat de către societate. În concluzie, deducem că obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie personalitatea infractorului minor, cu o sinteză de trăsături bio – psiho – sociale, care au un înalt grad de stabilitate şi atribuie o identitate de sine individului delincvent, materializat într-un comportament antisocial, precum şi alegerea căilor ilicite pentru satisfacerea necesităţilor sale, sau, în caz de necesitate, neîndeplinirea acţiunilor utile pentru preîntîmpinarea lor, reacţia socială faţă de cele comise de către minori, precum şi prevenirea şi combatrerea acţiunilor ilicite şi imorale în rîndurile minorilor. Nu în ultimul rînd este de menţionat că geneza şi, deci, obiectul de cercetare al Delincvenţei juvenile se face din 4 perspective: psihosocială, criminologică, evoluţionistă, clinică. 2 I. Perspectiva psihosocială – actele de delincvenţă sînt acte sociale, adică care cuprind raporturi între fiinţe umane, fără a cere ca acesta să fie unul imediat. În acest ansamblu de conduite sociale se disting comportamente neutre (a face notiţe la conferinţă sau la un curs), comportamente prosociale (a arunca deşeurile în ladă, a ajuta pe cineva să traverseze strada, a face donaţii de sînge …), comportamente asociale care deja pot provoca o daună fără ca să existe voinţa de a dăuna (a sparge un obiect, a accidenta uşurel un pieton din eroare) şi comportamente antisociale care implementează o intenţie negativă (a fura, a agresa…). Anume ultimele două cuprind comportamentul considerat delincvent. Pentru ca o conduită să fie etichetată drept una cu conotaţii negative, trebuie ca cineva din corpul social să o aibă. De asemenea, totul va depinde şi de grup, de ţara în care se află autorul conduitei. Or, este imposibil a înţelege şi a trata delincvenţa fără a se face referire la societatea în care ea există. Perspectiva psihosocială preia ca bază faptul că orice act delincvent, adică contrar normelor legale sau sociale, evoluează în spaţiu şi în timp. Un act reprimat într-o societate poate să nu fie reprimat în alta (ex. eutanasia, avortul, pedofilia, consumul drogurilor sau al alcoolului pot fi chiar incriminate penal în unele ţări). Evaluarea devianţei unui act poate varia şi după grupul social, religios, cultural, etnic sau tribal: unele practici de violenţă (terorism, excizii) pot fi considerate ca licite sau glorioase. II. Perspectiva criminologică – Un rol important în aprecierea unui act ca fiind delincvent o are contextul social şi legal. Însă, nu există criterii clare şi definitive pentru a stabili ordinea gravităţii actelor. Din punct de vedere strict legal, gravitatea actelor este specificată în funcţie de pedeapsa acordată. În acelaşi timp, opinia publică poate stabili o clasificare diferită de cea legală. De aceea, cercetătorii italieni Giasanti şi Maggioni au ajuns la aceeaşi concluzie că există diferenţă între sancţiunile prevăzute de legea penală şi cerinţele şi atitudinile opiniei publice. Un sistem al reacţiei sociale poate fie pus în acţiune doar în anumite condiţii – cînd coincide cu legea. Deşi, unele acte de delincvenţă, pentru că nu sînt constatate, pot şi să nu fie supuse reacţiei sociale (ex: suicidul, acte de pruncucidere nu sînt mereu semnalate). Anume sistemul reacţiei sociale oferă o reflectare, chiar dacă este scăzută, a realităţii. De aceea, curentul numit “criminologia reacţiei sociale“ tinde să depăşească limitele delincvenţei oficiale prin utilizarea surselor posibile de cercetare a delincvenţei, precum şi prin cercetarea victimizării. Principalii factori ai scenei criminologice 
III. Perspectiva evoluţionistă – pentru că actul delincvent intervine la un anumit moment al vieţii, el trebuie înţeles în geneza sa. Pentru a-l cerceta, este necesar a studia macrogeneza şi microgeneza lui. Macrogeneza cuprinde ansamblul vieţii individului înainte de momentul trecerii la act. Microgeneza priveşte succesiunea fazelor înainte şi aproape de actul delincvent (fazele lui De Greeff). Procesul de socializare acţionează de-a lungul întregii vieţi, dar, în particular, în copilărie şi adolescenţă. Individul poate rămîne la o etapă de egocentrism; or, mulţi delincvenţi nu concep şi nu acceptă nevoile altora în raport cu acţiunile lor. Deci perspectiva evoluţionistă tinde să înţeleagă mecanismul de socializare-asocializare. Traiectoria delincventă poate fi diferită: unii comit acte delincvente în adolescenţă; alţii ieşiţi din adolescenţa lor delincventă nu mai comit acte în maturitate; alţii devin delincvenţi doar la vîrsta adultă. IV. Perspectiva clinică – tinde să înţeleagă persoana în funcţionalitatea sa internă, adică personalitatea individului. Termenul “clinic“ semnifică examenul direct al subiectului şi toate tehnicile de investigare şi de cercetare a cazului individual. Criminologia clinică este centrată pe observare, pronostic, diagnostic şi tratament. Pentru a forma o viziune completă despre individ, perspectiva clinică tinde să se plaseze sub diferite unghiuri de vedere parcurgînd cîteva etape: ● analiza generaţiilor anterioare ale individului, legăturle ce uneau persoanele din aceeaşi generaţie ca şi individul cercetat; ● analiza familiei individului cercetat (de la bunei la nepoţi); ● analiza istoriei individuale (curriculum vitae – prin ce a trecut şi proiectele lui de viitor). Uneori, există tendinţa în societatea contemporană de a compara comportamentul adolescentului cu cel al adultului, atribuinu-i adolescentului conştiinţa morală şi discernămîntul adultului. Dar nu i se poate cere unui minor să respecte moralitatea şi normele care acţionează vis-à-vis de adulţi, pentru că un astfel de criteriu este inoperaţional faţă de un minor care nu are capacitatea necesară de a înţelege consecinţele actului deviant. În această ordine de idei, autorul francez Maurice Cusson ridica întrebarea dacă ar putea fi numită delincvenţa juvenilă drept o “nebunie a tinereţii“, evocînd un anumit număr de studii empirice, după care, pentru un anumit număr de subiecţi, delincvenţa se manifestă la sfîrşitul adolescenţei. Una dintre explicaţii ar fi că adolescentul este situat între două extremităţi: familia de origine şi şcoală, pe de altă parte fiind mediul social, inclusiv de lucru faţă de care are o anumită reticenţă. De asemenea, minorul poate profita de libertatea sa pe care i-o oferă legea prin multiplele facilităţi şi garanţii, de aceea el poate experimenta, ştiind că nu riscă prea mult. Referinţe : 1. Maurice Cusson. Délinquants pourquois.- Paris: Armand Colin, 1981, p.52. 2. Michel Born. Psychologie de la delinquance – Bruxelles: de Boeck Université, 2003, p.11.
Delincvenţa juvenilă are ca scop principal apărarea împotriva încălcărilor de lege comise de minori, precum şi prevenirea comiterii unor fapte interzise de legea penală. Vorbind despre apărarea celor mai importante valori socale ocrotite de legislaţia în vigoare, este necesar a evidenţia că, întîi de toate, are loc apărarea vieţii şi sănătăţii persoanei, drepturile şi libertăţile omului, proprietatea omului, mediul înconjurător, orînduirea constituţională, suveranitatea Republicii Moldova, pacea, securitatea omenirii, precum şi alte valori ocrotite atît de legea penală, cît şi de alte acte normative. Scopul de prevenire a comiterii unor fapte interzise de legislaţia în vigoare se realizeză prin două mari direcţii de bază. În primul rînd, are loc prevenirea generală, care se referă la toţi minorii în abţinerea din partea lor de a comite fapte interzise de legislaţia în vigoare şi, în al doilea rînd - prevenirea specială, care se referă doar la minorii care au încălcat prevederile legislaţiei şi se realizezază prin aplicarea măsurilor de constrîngere împotriva unor astfel de persoane. Pe lîngă scopurile nomunalizate, delincvenţa juvenilă mai realizează şi următoarele funcţii:
Prin această funcţie se realizează, totodată, cunoaşterea structurii criminalităţii minorilor, felul crimelor săvîrşite pe tipuri sau grupuri de infracţiuni (de exemplu – omoruri, vătămări corporale, violuri, infracţiuni contra patrimoniului – furturi, tîlhării, jafuri etc.), precum şi după locul săvîrşirii (criminalitatea urbană sau rurală). Funcţia explicativă, are menirea de a favoriza cunoaşterea reală a fenomenului criminalităţii minorilor, în special a cauzelor, condiţiilor, factorilor comiterii lor, respectiv etiologia crimelor. Funcţia predictivă, se realizează în direcţia anticipării unor modificări cantitative şi calitative ale fenomenului infracţional în rîndurile minorilor, atît în ceea ce priveşte tipologiile infracţionale, cît şi autorii implicaţi, pe o anumită perioadă de timp, într-un spaţiu determinat în scopul elaborării şi realizări unor măsuri adecvate pentru prevenirea şi combaterea acestuia. Funcţia profilactică, se materializează în elaborarea ştiinţifică a unui sistem eficient de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor în baza sintetizării cunoştinţelor teoretice referitoare la fenomenul infracţional, crimă, personalitatea infractorului minor, cauzele, condiţiile criminalităţii minorilor, precum şi referitoare la minor, ca victimă a infracţiunii, corectării lui în spiritul respectării legilor. 1.5. Metodele de cercetare a delincvenţei juvenile Metoda statistică are ca sarcină de bază descrierea numerică a stării şi dinamicii criminalităţii minorilor după indicatorii absoluţi şi relativi, precum şi a modalităţilor de combatere a criminalităţii minorilor de către organele de stat şi obşteşti. O altă sarcină este stabilirea legăturilor statistice, interdependenţelor şi raporturilor dintre starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi evoluţia unor sau altor procese sociale, între starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi evoluţia unor sau altor procese sociale, între starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi activitatea organelor de drept. O altă sarcină a metodei statistice este de a determina tendinţele evaluării criminalităţii şi determinantele acesteia. Ultima sarcină se realizezaă prin relevarea aspectelor pozitive şi a deficienţiilor din practica combaterii criminalităţii minorilor, care va contribui la elaborarea propunerilor şi recomandărilor privind desăvîrşirea acesteia. Metoda observării constă în perceperea şi descrierea anumitor fapte, evinimente. Metoda experimentală reprezintă observarea desfăşurată a unui fenomen sau a mai multor fenomene şi, ulterior, pe calea experimentului se vor stabili legăturile de intercondiţionare între fenomenele care au avut loc şi elaborarea, pe baza celor petrecute, a unei ipoteze de veridicitate sau falsitate. Metoda istorică constă în cercetarea unui fenomen pe baza apariţiei lui, evoluţiei şi dispariţiei ulterioare. Metoda comparativă oferă posibilitatea demonstrării legăturii cauzale între evenimentele petrecute; comparîndu-le, se demonstrează existenţa sau inexistenţa lor într-o perioadă determinată de timp, într-un loc determinat şi dependenţa unuia faţă de celălat. Metoda de predicţie oferă posibilitatea prevestirii unor evenimente care pot avea loc în viitor şi elaborării unor măsuri de precauţiune pentru prevenirea acestui fenomen. 1.6. Legăturile delincvenţei juvenile cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice Delincvenţa juvenilă se poate coraporta unor discipline juridice, precum şi celor nejuridice, unor ramuri de drept, cît şi unor ştiinţe ce nu depăşesc cadrul de reglementare juridică. O primă legătură strînsă pe care o are delincvenţa juvenilă este cu dreptul penal, deoarece ambele cercetează fenomenul criminalităţii, deşi dreptul penal totuşi are ca obiect o sferă mai restrînsă a criminalităţii, şi anume: infracţiunea răspunderea penală-pedeapsa. Delincvenţa juvenilă cercetează faptele (infracţiuni, contravenţii, delicte) comise de subiecţi minori, cauzele dezvoltării unui comportament delincvent, condiţiile şi evoluţia acestuia. Ambele discipline au ca finalitate combaterea şi prevenţia comportamentului infracţional. Dacă delincvenţa juvenilă este cea care propune sancţiunile oportune aplicate minorilor, atunci dreptul penal este cel care, legiferîndu-le, le va aplica avînd ca bază legea penală. O altă ramură de drept cu mare adiacenţă este dreptul procesual penal, care reprezintă o activitate reglementată de lege, pe care o desfăşoară autoritatea judiciară, cu participarea activă a persoanelor interesate, ca titulare de drepturi şi obligaţii, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. 1 Conexiunea dintre discipline am putea să o tratăm prin următoarea paralelă:
Delincvenţa juvenilă şi criminologia au legătură strînsă, deorece criminologia studiază fenomenul criminalităţii în general, delincvenţa juvenilă însă cercetează doar fenomenul delincvenţial în rîndurile minorilor; criminologia studiază persoanlitatea infractorului, stabilind multitudinea de factori şi condiţii care îl determină să comită fapte interzise de legea penală, pe cînd delincvenţa juvenilă studiază personalitatea delincventului minor, delictele comise cel mai des de minori, cauzalitatea acestora, sancţiunile aplicate minorilor. Criminologia stabileşte modalităţi generale de prevenire şi combatere a criminalităţii, pe cînd delincvenţa juvenilă enumeră modalităţile specifice, determinate de vîrsta fragedă, de luptă cu criminalitatea în rîndurile minorilor, de elaborare a unor măsuri eficiente de educare a tinerei generaţii. Delincvenţa juvenilă şi psihologia au legătură strînsă, deoarece psihologia oferă posibilitatea cunoaşterii proceselor psihice, temperamentului, caracterului minorului, etapele de dezvoltare a minorului şi particularităţile specifice fiecărei perioade de vîrstă, factorii de dezvoltare şi de viaţă care îşi pun amprenta pe formarea lui ca delincvent minor. Delincvenţa juvenilă şi psihiatria de asemenea au legătură între ele, deoarece psihiatria studiază criminalitatea minorilor sub aspectul deviaţiei penale, care îşi are originea nu numai în factori exogeni (externi), dar adesea se datorează exacerbării unor laturi ale personalităţii, cu dereglări la limtă sau chiar în domeniul patologiei mentale. Există legătură şi între delincvenţa juvenilă şi statistica, deoarece statistica constituie una dintre sursele cele mai importante de date referitoare la criminalitate ca fenomen social de masă, oferind astfel delincvenţei juvenile informaţie în vederea stabilirii stării şi dinamicii fenomenului. Statistica oferă informaţii în legătură cu evoluţia diferitelor categorii de infracţiuni sau delicte, creşterea lor în anumite zone sau descreşterea lor în altele, încercînd astfel să prezinte o imagine cît mai veridică asupra tendinţelor delincvenţei juvenile.
II. EVOLUŢIA REGLEMENTĂRILOR NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE PRIVIND DELINCVENŢA JUVENILĂ
2.1. Dezvoltarea reglementărilor privind delincvenţa juvenilă Evoluţia delincvenţei juvenile este strîns legată de istoricul apariţiei codurilor juridice. Primele menţiuni referitoare la justiţia juvenilă se regăsesc în Codul lui Hammurabi, care menţiona că copilul minor care a comis o crimă împotriva părintelui său putea fi izgonit din trib sau lipsit de moştenire, fie sancţionat prin tăierea degetelor. Dacă însă delictul era comis de minor pentru prima dată sau nu era calificat ca fiind grav, atunci era posibilă iertarea acestuia. În Grecia Antică, doar părinţii aveau drepturi depline asupra copiilor, iar acest lucru dura pîna la 18 ani, cînd odraslele atingeau majoratul şi cînd li se acorda cetăţenia. 1 Platon menţiona că copiii erau pedepsiţi doar pentru infracţiuni deosebit de grave, ca, de exemplu, omorul, fiind sancţionaţi cu exil pe un termen de un an, iar dacă, din diferite motive, acest termen nu se respecta, se aplica pedeapsa cu închisoare pe un termen de 2 ani. Aristotel menţiona că minorii vor fi pedepsiţi doar pentru comiterea unei infracţiuni de omor cu voinţă. Legea celor XII table repartiza minorii în două mari grupe: - puberii (de la 14 ani băieţii şi de la 12 ani fetele); - impuberii (pînă la 14 ani băieţii şi pînă la 12 fetele).2 În cazul comiterii unei crime de către puberi, faţă de ei se aplica bătaia, dar putea fi aplicată şi pedeapsa cu moartea de către păgubaş; impuberii, din cauza vărstei fragede, puteau fi numai bătuţi. În secolele precedente minorii nu beneficiau de un regim juridic aparte faţă de adulţi, fiind condamnaţi şi pedepsiţi la fel ca şi aceştia. Nu existau nici proceduri speciale de judecare a acestora şi nici facilităţi de reeducare şi socializare a lor. Începînd cu perioada Evului Mediu, odată cu influenţa exercitată de Biserica catolică, reglementările juridice referitoare la delincvenţa juveniulă s-au modificat. Biserica, precum şi juriştii timpului considerau că minorii aflaţi sub vîrsta de 7 ani nu au atins încă vîrsta raţiunii, motiv pentru care nu pot fi făcuţi responsabili pentru „transgresiunile” lor spiriuale. 3 În urma acestei concepţii, minorii au început a fi priviţi altfel şi în mai multe state, la care se atribuie şi Anglia, unde legea scutea de răspundere penală minorii în vîrstă de la 7 la 14 ani, fiind supuşi răspunderii doar în cazul demonstrării că la momentul comiterii unor fapte interzise de lege aveau o înţelegere deplină asupra celor comise. În codificarea „Carolina” (1521–1532) a legislţaiei Germaniei, aplicarea pedepsei cu moartea faţă de minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani era exclusă. Dacă la o vîrstă apropiată de 14 ani minorul comitea o faptă interzisă de legea penală cu circumstanţe agravante, se aplica principiul „intenţia completează neatingerea vîrstei”. În cazurile date, putea fi aplicată pedeapsa cu moartea. Ulterior, în perioada Iluminismului, situaţia s-a schimbat şi mai mult. Se atrăgea o atenţie sporită problemei educării copiilor, ceea ce a dus la apariţia unor noi concepţii pedagogice. Deosebirea dintre lumea adulţilor şi a celor minori era tot mai clară, determinînd schimbarea legislaţiei şi atribuirea unui regim juridic special copiilor. În secolul XIX, în majoritatea statelor europene au fost construite cămine sau „case de refugiu”, concepute special pentru protecţia socială a copiilor orfani, abandonaţi sau neglijaţi, pentru a-i feri de influenţele nocive din cadrul familiei, de sărăcie, de criminalitate. La începutul secolului al XIX–lea, Johann Pestalozzi a iniţiat în Argau (Elveţia) primul aşezămînt pentru delincvenţi, centrat pe reeducarea acestora, iniţiativă care s-a răspîndit ulterior în mai multe ţări europene4. La fel ca şi în Europa, în Statele Unite în secolul XIX minorii au început a fi priviţi separat de adulţi, ceea ce a adus la apariţia primelor legi speciale în baza cărora tinerii delincvenţi puteau fi judecaţi în cadrul unui regim juridic separat de cel al adulţilor. În perioada 1938-1945, legislaţia specială pentru minori s-a generalizat în toate statele americane, ca urmare a Actului reglementînd funcţionarea tribunalelor pentru tineri (juvenile Court Act), elaborat de guvernul federal în anul 1938. Principiile în baza cărora funcţionau tribunalele erau următoarele:
Toate principiile enumerate mai sus erau luate ca bază la elaborarea actelor juridice necesare în vederea reglementării poziţiei copiilor. Accentul principal era pus pe învăţătură. Procesul de învăţămînt începe să se modifice considerabil, o atenţie sporită atragîndu-se normelor morale în procesul instruirii tinerii generaţii. În legislaţia Uniunii Sovetice au fost făcute specificări referitoare şi la poziţia minorilor, care, în urma comiterii de infracţiuni, erau trimişi pentru ispăşirea pedepsei în şcoli de îndreptare, a căror denumire s-a modificat în colonii de reeducare. Evoluţia reglementărilor penale în Republica Moldova privind infractorul minor pînă la adoptarea Codului penal din 1961 a fost caracterizată de un sistem de mutaţii juridice în acest spaţiu, generate de Unirea Principatelor (24 ianuarie 1859). A intrat în vigoare primul Cod penal român (la data de 1 mai 1865), ulterior apare Codul de procedură penală. Conform legislaţiei existente, importanţă juridică o aveau trei perioade din viaţă a copilului:
Codul penal de la 1936, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, prevedea următorul sistem pentru minori: fixează majoratul la 19 ani, pîna la care nevîrstnicii trec două trepte de vîrstă: cea a copilăriei (pînă la 14 ani), cînd minorul nu raspunde penal şi cea a adolescentei (14-19ani), cind minorul nu este responsabil pentru delictul savîrsit, doar daca se doveşte că fapta s-a produs cu discernamînt; 2)pentru minorii de pînă la 14 ani,dar şi pentru minorii care nu au activat cu limpede judecată se prevad măsuri de protecţie, de tutelare şi preventiv educative care încetează cînd minorul adolescent împlineşte vîrsta de 21 ani. Ulterior, prin legea de la 24 septembrie 1938, suferă modificari în ce priveşte publicul minor: 1)majoratul e redus la 18 ani; 2) incapacitatea de răspundere penală coboara pe scara vîrstei de la 14 la 12 ani; 3) de la 12 la 15 ani, minorul răspunde penal numai dacă a lucrat cu limpede pricepere;4) de la 15 la 18 ani răspunde penal,dar se bucură de ameliorări la aplicarea pedepsei;5) cuvintele „copil”şi „adolescent” se înlocuiesc cu cuvîntul “minor“;6) se introduce pedeapsa cu moartea (prin modificarile din 1939) pentru infracţiuni ce înteresează ordinea publică şi siguranţa statului. În Moldova Sovietică, o reglementare mai adecvată a activităţii procesual–penale, în general, şi a celei în privinţa minorilor,în special, a putut fi obţinută abia dupa aprobarea Codului penal al R.S.S.M. la 24 martie 1961. Codul penal al RSSM prevedea în art.10 răspunderea penală a minorilor, şi anume: că sunt supuse răspunderii penale persoanele care la momentul săvîrşirii infracţiunii au împlinit vîrsta de 16 ani. Persoanele cu vîrsta între 14 şi 16 ani, care au săvîrşit o infracţiune, sunt supuse răspunderii penale numai pentru omor, vătămarea intenţionată a integrităţii corporale, care a dus la tulburarea sănătăţii, tîlhărie, precum şi pentru alte componenţe de infracţiune. Totodată, alin. 3 art. 21 CP din 1961 prevedea, că dacă instanţa de judecată va considera că corectarea persoanei în vîrstă de sub 18 ani, care a săvîrşit o infracţiune ce nu prezintă pericol social, este posibilă fără aplicarea pedepsei penale, ea poate aplica acestei personae măsuri de constrîngere cu caracter educativ. Codul penal din 1961 prevedea următoarele feluri de sancţiuni aplicabile minorilor:
Conform prevederilor CP din 1961, privaţiunea de libertate se stabilea pentru minori pe un termen ce nu poate depăşi 10 ani, iar în cazul în care minorul cu vîrsta între 16-18 ani a săvîrşit o infracţiuine pentru care se prevede pedeapsa cu detenţiune pe viaţă, termenul privaţiunii de libertate nu putea depăşi 15 ani. Minorii îşi executau pedeapsa în colonii de educare prin muncă, şi anume: - minorii, condamnaţi prima dată la privaţiune de libertate, precum şi minorele – în colonii cu regim comun; - minorii, care au executat anterior o pedeapsă sub formă de privaţiune de libertate - în colonii cu regim înăsprit. Altă sancţiune aplicată minorilor era munca corecţională fără privaţiune de libertate, care se stabilea pe un termen de la 2 luni pînă la 2 ani şi se executa, conform sentinţei instanţei de judecată, fie la locul de muncă al condamnatului, fie în alte locuri din raionul în care locuia condamnatul. Din cîştigul condamnatuluzi la munca corecţională fără privaţiune de libertate se reţinea în folosul statului o parte stabilită prin sentinţa instanţei de judecată în limitele de la 5 la 20%. În cazul în care persoana, condamnată la munca corecţională fără privaţiune de liberate, urmînd să-şi execute pedeapsa la locul de muncă, s-a eschivat de la executarea pedepsei, instanţa de judecată, la propunerea organului afacerilor interne ori la demersul unei organizaţii obşeteşti sau al colectivului de muncă, putea să trimită această persoană pentru executarea pedepsei în alte locuri, stabilite de oragnele competente să aplice munca corecţionalîă, însă în raza domiciliului condamnatului. Dacă persoana condamnată la munca corecţională fără privaţiune de libertate se sustrăgea cu rea-voinţă de la executarea pedepsei, instanţa de judecată putea să înlocuiască termenul neexecutat al municii corecţionale cu pedeapsa privativă de libertate pe acelaşi termen. Altă sancţiune aplicată minorilor era amenda, care reprezenta o sancţiune bănească ce se aplica de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de cod. Mărimea amenzii se stabilea în dependenţă de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite, luîndu-se în consideraţie situaţia materială a celui vinovat, în limitele de la 25 la 500 de salarii minime, iar pentru infracţiuni cu scop de profit - în limita de pînă la 5000 de salarii minime, luîndu-se ca bază mărimea salariului minim la momentul săvîrşirii infracţiunii. Minorul, care lucra, singur achita amenda, pentru minorul care însă nu lucra amenda se achita de părinţii lui. Altă sancţiune apliocată minorilor era mustrarea publică, care consta în pronunţarea în public de către instanţa de judecată a mustrării aplicate vinovatului, aducînd aceasta, în cazurile necesare, la cunoştinţă publicului prin presă sau prin alte mijloace. Minorilor condamnaţi la privaţiune de libertate sau la muncă corecţională pentru infracţiuni, săvîrşite la vîrsta sub 18 ani, le putea fi aplicată faţă liberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă sau înlocuirea părţii neexecutate prin altă pedeapsă mai blîndă. Potrivit art.52 al Codului penal din 1961, eliberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă mai blîndă putea fi aplicată celui condamnat pentru o infracţiune săvîrşită la o vîrstă sub 18 ani numai dacă dintr-o purtare exemplară şi atitudine cinstită faţă de muncă şi învăţătură a dovedit că s-a corectat. Faţă de minori, în conformitate cu Codul penal vechi, se aplicau următoarle măsuri de constrîngere cu caracter educativ: 1) obligaţia de a cere părţii vătămate scuze în mod public sau sub o altă formă stabilită de instanţa de judecată; 2) mustrarea sau mustrarea aspră; 3) avertismentul; 4) obligarea minorului, care a împlinit vîrsta de 15 ani, să repare dauna cauzată, dacă minorul are un cîştig propriu şi dacă dauna nu depăşeşte un salariu minim, sau obligarea să repare prin munca sa dauna materială cauzată, dacă aceasta nu depăşeşte un salariu minim; în cazul în care dauna depăşeşte un salariu minim, repararea daunei se face pe calea unei acţiuni civile; 5) încredinţarea minorului pentru supraveghere severă părinţilor sau persoanelor care îi înlocuiesc; 6) încredinţarea minorului pentru supraveghere unui colectiv de muncă, unei organizaţii obşteşti, cu consimţămîntul acestora, sau unor cetăţeni, la cererea lor; 7) internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de educaţie sau într-o instituţie curativă şi de educaţie. Referinţe :
2.2. Cadrul legal naţional de reglementare a delincvenţei juvenile Actualmente, cadrul legal naţional în materia protecţiei drepturilor şi intereselor copiilor dispune de un larg spectru de acte normative, care, pe de o parte, asigură drepturi, pe de alta, sancţionează faptele minorilor, iar, în al treilea rînd, apără victima minor. Printre actele normative privind protecţia drepturilor copilului se enumeră:
În ce priveşte regimul juridico-penal al minorilor în Republica Moldova conform Codului penal actual, subiectul infracţiunii este persoana care săvîrşeşte nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii. Subiect al infracţiunii poate fi atît persoana care săvîrşeşte o infracţiune consumată, cît şi cea care comite o tentativă de infracţiune. Persoana fizică poate fi subiect al infracţiunii dacă întruneşte cumulativ următoarele condiţii: limita de vîrstă cerută de lege şi responsabilitatea. Aceste condiţii mai sînt numite generale, fiind condiţii sine qua non pentru calitatea de subiect al infracţiunii în general şi nu sînt incluse în componenţele infracţiunilor, ci rezultă din normele cu caracter general cuprinse în Partea Generală a Codului penal (art.21, 22, 23). Pentru ca o persoană să devină subiect al infracţiunii se cere ca la momentul comiterii faptei să fi împlinit o anumită vîrstă. În dreptul penal al ţării noastre vîrsta de la care orice persoană responsabilă răspunde penal pentru săvîrşirea unei fapte prejudiciabile este vîrsta de 16 ani. Minorii care au depăşit vîrsta de 14 ani, dar nu au împlinit vîrsta de 16 ani sînt pasibili de răspundere penală numai pentru săvîrşirea în stare de responsabilitate a infracţiunilor prevăzute de alin.(2) art.21 CP. Minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani nu răspund penal pentru faptele prevăzute de legea penală. Legea penală în vigoare pentru prima dată defineşte noţiunea responsabilităţii (legislaţia anterioară conţinea numai definiţia iresponsabilităţii) ca fiind: starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile (art.22 CP). În asemenea stare factorul intelectiv (inteligenţă, raţiune) şi cel volitiv al persoanei nu sunt afectaţi în nici un fel. Responsabilitatea este o premisă a vinovăţiei, a infracţiunii şi a răspunderii penale, iresponsabilitatea (art.23 CP) constituind o stare psihofizică anormală şi o cauză care exclude răspunderea şi pedeapsa penală. În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, potrivit art.475 al Codului de procedură penală, afară de circumstanţele generale prevăzute, urmează a se stabili: 1) vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii); 2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui; 3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului; 4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii. În contextul legii procesual penale, la audierea bănuitului învinuitului, inculpatului minor participarea apărătorului şi a pedagogului sau a psihologului este obligatorie. Legea penală a Republicii Moldova, stabileşte un anumit spectru al pedepselor aplicabile acestora. Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi a altor persoane. Munca neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă care poate fi aplicată doar în calitate de pedeapsă principală, aceasta fiind una dintre pedepsele de bază alternative celor privative de libertate, care a completat sistemul de pedepse din Codul penal din 18.04.2002. Conform alin.(1) art.67 CP, „munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile administraţiei publice locale.” Potrivit Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, pedeapsa sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii se execută la obiecte cu destinaţie socială de la locul de trai al condamnatului. Obiectele cu destinaţie socială sînt determinate de către primărie (pretură), de comun acord cu serviciul de executare, la organizaţii, instituţii şi întreprinderi, indiferent de forma organizatorico-juridică a acestora (în continuare – organizaţii). Durata timpului de prestare a muncii neremunerate în folosul comunităţii nu poate depăşi 4 ore – în zilele în care condamnatul nu este ocupat la locul de muncă de bază, la serviciu sau la studii, şi 2 ore – în zilele lucrătoare, după terminarea lucrului sau a studiilor, iar cu acordul condamnatului – 4 ore. În conformitate cu acelaşi Regulament, condamnaţii la o astfel de pedeapsă pot exercita următoarele lucrări: curăţarea terenului întreprinderilor industriale, acordarea de ajutor la lucrările de cîmp sezoniere, lucrări temporare legate de îngrijirea şi păşunarea animalelor, ocrotirea şi dezvoltarea gospodăriilor silvice, tăierea sanitară a pădurilor, colectarea plantelor medicinale, curăţarea loturilor în urma defrişărilor, lucrări auxiliare în gospodăriile silvice, crearea zonelor verzi, reparaţia obiectelor social-culturale, întreţinerea în stare funcţională a sistemului de evacuare a apelor, cosirea ierbii şi tăierea arbuştilor, curăţarea de zăpadă a staţiilor de autobuze şi terenurilor aferente, confecţionarea şi instalarea barierelor pentru stăvilirea zăpezii, săparea gropilor pentru instalarea şi reparaţia acestor bariere, participarea la acţiunile de protecţie a mediului înconjurător, amenajarea şi curăţarea teritoriilor, curăţarea acoperişurilor de zăpadă, lucrări pentru întreţinerea fondului locativ şi a obiectelor de menire socială, culturală şi sportivă, îngrijirea persoanelor de vîrstă înaintată, a invalizilor şi participanţilor la cel de-al doilea război mondial, lucrări auxiliare la salubrizarea teritoriilor instituţiilor medicale, lucrări de renovare şi întreţinere a edificiilor sportive, medico-sanitare (reparaţii curente, evacuarea deşeurilor etc.), asistarea persoanelor cu handicap, care practică cultura fizică şi sportul (însoţirea şi ajutorarea acestor persoane în calitate de asistent social), repararea cărţilor, lipirea afişelor, lucrări auxiliare ce ţin de amenajarea oraşelor şi satelor pentru sărbătorile oficiale. Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni prin izolarea impusă acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza hotărîrii instanţei de judecată, pe un anumit termen într-un penitenciar (alin.(1) art.70 CP). Închisoarea este una dintre cele mai severe pedepse din rîndul celor principale, care se caracterizează în mod esenţial prin două trăsături – izolarea forţată de societate a condamnatului şi instituirea unui regim bine reglementat de executare a acestei pedepse. Amenda, în conformitate cu alin.(1) art.64 CP, este o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de Codul penal. Deci, amenda este o restrîngere a drepturilor patrimoniale ale condamnatului, care se manifestă în reducerea patrimoniului său. În prezent, amenda este una dintre cele mai răspîndite tipuri de pedepse în majoritatea jurisdicţiilor lumii: atît în legile penale, cît şi în practica judecătorească. Amenda poate fi aplicată atît ca pedepasă principală, cît şi ca pedeapsă complimentară. Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale, actualmente o unitate fiind egală cu 20 lei (alin.(2) art.64 CP). Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele de la 150 la 1000 unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite, ţinîndu-se cont de situaţia materială a celui vinovat. Pentru infracţiunile săvîrşite din interes material (furt, jaf, tîlhărie etc.), infractorul urmărind scopul de a se îmbogăţi în acest mod ilicit, limita maximă a amenzii este de 5000 unităţi convenţionale. În acest caz, la aplicarea amenzii legiuitorul a prevăzut două criterii de bază care trebuie luate în consideraţie la individualizarea pedepsei – caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite şi situaţia materială a vinovatului. Caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite depind de categoria la care infracţiunea este atribuită de legiutor (art.16 CP), forma intenţionată sau imprudentă a vinovăţiei, consecinţele cauzate prin săvîrşirea infracţiunii. La aprecierea situaţiei materiale a vinovatului trebuie de ţinut cont de mărimea veniturilor condamnatului, numărul persoanelor aflate la întreţinere, alţi factori care determină situaţia sa materială. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu arest sau închisoare în limitele termenelor prevăzute la art.68 sau 70 CP. În astfel de cazuri de înlocuire a pedepselor, o lună de arest sau închisoare se calculează pentru 50 unităţi convenţionale (alin.(5) art.64 CP). Condamnatul se eschivează rea-voinţă cînd îşi schimbă locul de trai şi nu anunţă organele care supraveghează executarea pedepsei, ascunde sau nu declară veniturile din care amenda poate fi percepută. Cazurile de eschivare cu rea-voinţă trebuie deosebite de cele cînd condamnatul, din motive obiective (lipsa salariului sau a altor venituri, starea materială grea condiţionată de numărul mare de persoane aflate la întreţinere sau care sînt bolnave etc.) nu este în stare să plătească amenda stabilită. În situaţia dată, instanţa de judecată, potrivit prevederilor art.67 CP, poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu munca neremunerată în folosul comunităţii, calculîndu-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru 50 unităţi convenţionale de amendă (alin.(7) art.64 CP). În cazul minorilor, legea penală prevede şi posibilitatea liberării de răspundere penală.
În Partea Generală a Codului penal sînt prevăzute (în art.53) următoarele tipuri de liberare de răspundere penală:
Dreptul penal concură, la realizarea prevenţiei infracţionale în rîndurile minorilor, îndeosebi prin adoptarea şi aplicarea unor reglementări şi a unui sistem sancţionator special pentru minori, deosebite de cele privind combaterea infracţionalităţii în rîndul adulţilor. O normă care stipulează o situaţie specifică regimului juridic al minorilor în dreptul penal se conţine în prevederile art.54 CP, care stabileşte condiţiile liberării de răspundere penală a minorilor. În conformitate cu prevederile art.54 CP, liberarea minorilor de răspundere penală este posibilă doar în cazul respectării următoarelor condiţii cumulative:
În cazul în care sînt prezente toate aceste condiţii, persoanele pot fi liberate de răspundere penală şi li se pot aplica măsuri de constrîngere cu caracter educativ, prevăzute de art.104 CP (art.54 alin.(2) CP). Plenul Curţii Supreme de Justiţie, prin pct.5 din Hotărîrea cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale, nr.16 din 31 mai 2004, a stabilit că în cazurile în care sînt implicaţi minori, instanţele de judecată nu trebuie să admită privarea de libertate a minorilor pentru infracţiunile ce nu prezintă gravitate sporită, dacă corectarea şi reeducarea lor poate fi realizată fără izolare de societate. Condiţiile enunţate mai sus necesare liberării de răspundere penală a minorilor au următorul înţeles:
Pentru a stabili dacă este posibilă corectarea persoanei fără ca ea să fie supusă răspunderii penale, instanţa de judecată ia în consideraţie diverse circumstanţe atenuante ce se referă atît la personalitatea infractorului, cît şi la fapta săvîrşită, cum ar fi, spre exemplu: căinţa sinceră, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii, repararea benevolă a pagubei pricinuite, motivul săvîrşirii infracţiunii, condiţiile de trai, caracteristica pozitivă, alte împrejurări. În cazul cînd instanţa de judecată ajunge la concluzia că este posibilă liberarea de răspundere penală a minorului, acestuia îi pot fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracer educativ. Aplicarea măsurilor cu caracter educativ urmăresc scopul de a contribui la corectarea minorului. Fiind nişte măsuri de educare, ele totodată poartă şi un caracter de constrîngere, de executare forţată ce se exprimă prin faptul că se stabilesc indiferent de dorinţa sau acordul minorului sau reprezentantului legal al acestuia. Aplicarea lor este asigurată prin forţa puterii de stat. Astfel, măsurile de constrîngere cu caracter educativ sînt educative după conţinut şi forţate după caracterul executării. Măsurile de constrîngere cu caracter educativ sînt variate după conţinut şi fiecare exercită în mod specific influenţă educativă asupra minorului. Art.104 CP prevede următoarele măsuri de constrîngere cu caracter educativ: avertismentul, încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat, obligarea minorului să repare daunele cauzate, obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică, internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare. Minorului îi pot fi aplicate concomitent cîteva măsuri de constrîngere cu caracter educativ. În cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrîngere cu caracter educativ de către minor instanţa de judecată, la propunerea organelor de stat specializate, anulează măsurile aplicate şi decide trimiterea cauzei penale procurorului sau stabileşte pedeapsa conform legii în baza căreia persoana a fost condamnată, după caz. Conform definiţiei legale date măsurilor de siguranţă la art.98 CP, acestea „au drept scop înlăturarea unui pericol şi preîntîmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.” Printre criteriile distinctive dintre pedeapsă şi măsurile de siguranţă se enumeră:
Cadrul măsurilor de siguranţă este format din totalitatea acestor sancţiuni prevăzute în art.98 CP, incluzînd: măsurile de constrîngere cu caracter medical; măsurile de constrîngere cu caracter educativ; expulzarea; confiscarea specială. Măsurile de constrîngere cu caracter medical constau în obligarea persoanei, care a săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală şi care suferă de anumite deficenţe de ordin mintal sau face abuz de alcool sau utilizează substanţe narcotice, de a urma un anumit tratament medical. Din cele menţionate observăm că Codul penal adresează măsurile de siguranţă alienaţilor mintali, alcoolicilor şi narcomanilor. Astfel, conform art.99 CP, „persoanelor care au săvîrşit fapte prevăzute de legea penală în stare de iresponsabilitate sau care au săvîrşit asemenea fapte în stare de responsabilitate, dar pînă la pronunţarea senţinţei sau în timpul executării pedepsei s-au îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză sînt incapabile să-şi dea seama de acţiunile lor sau să le dirijeze, instanţa de judecată poate să le aplice măsurile de constrîngere cu caracter medical”. În baza acestei norme legale, măsurile respective nu pot fi impuse în mod arbitrar oricărei persoane, ci în prezenţa anumitor condiţii: în primul rând, persoana să fi comis o faptă prevăzută de legea penală, iar, în al doilea rând, să poată fi atribuită la una din următoarele categorii de persoane:
Din legea penală şi procesual penală rezultă scopul măsurilor de constrîngere cu caracter medical, care se aplică: 1) în vederea tratării persoanei care are nevoie de îngrijire; 2) în scopul excluderii posibilităţii săvîrşirii de noi infracţiuni; 3) pentru protejarea societăţii. Potrivit legislaţiei, instanţa de judecată poate aplica minorilor următoarele măsuri de constrîngere cu caracter educativ: 1. Avertismentul – reprezintă o admonestare, ruşinare a minorului şi constă în explicarea acestuia a pericolului pe care îl prezintă fapta comisă, a daunelor survenite în urma săvîrşirii infracţiunii, cu preîntîmpinare că în cazul săvîrşirii de noi infracţiuni faţă de el vor fi luate măsuri mai severe, inclusiv prin aplicarea pedepsei, cu toate consecinţele negative prevăzute de legea penală. 2. Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat constă în transmiterea obligaţiei şi împuternicirea persoanelor nominalizate (părinţi, tutore, curator, rudă apropiată, organele de tutelă şi curatelă etc.) de a exercita controlul asupra comportamentului minorului, a întreprinde activităţi educative în vederea îndepărtării lui de la mediul criminal şi formării unei personalităţi socializate. Această măsură poate fi efectivă dacă mediul familial sau care înconjoară minorul mai poate influenţa pozitiv minorul. La aplicarea acestei măsuri instanţa de judecată trebuie să se convingă că persoanele cărora minorul le este încredinţat se bucură de autoritate, au o influenţă pozitivă asupra minorului şi, de sigur, pot exercita controlul corespunzător asupra minorului. Aplicarea acestei măsuri este imposibilă cînd nu se găseşte o persoană sau instituţie care să înfăptuiască supravegherea minorului în cauză, în care cazuri măsura internării într-o instituţie specială de reeducare pare a fi cea mai oportună. 3. Obligarea minorului de a repara daunele cauzate constă în recuperarea prejudiciului cauzat victimei sau altor persoane prin săvîrşirea infracţiunii. La aplicarea acestei măsuri trebuie să se ia în consideraţie starea materială a minorului, prezenţa cărorva surse de venit propriu, angajarea în cîmpul muncii etc. Repararea daunei poate avea loc şi prin efectuarea unor lucrări de restabilire, reparaţie de către minor, prestarea anumitor servicii. În aceste cazuri instanţa trebuie să ţină cont de capacităţile fizice, abilităţile de a munci ale minorului. 4. Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică. Măsura dată poartă un caracter mixt, complex educativ-curativ care se ia faţă de minori, a căror deficienţe psihice sau fizice, inadaptabilitate socială, fie trauma psihică, rezultate din comiterea infracţiunii, fie cauzate de mediul de viaţă al minorului, împiedică formarea normală a personalităţii lor. Măsura dată nu este privativă de libertate şi se aplică cînd tratamentul medical poate fi efectuat şi în condiţii de aflare în libertate a minorului. 5. Internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare este o măsură educativă privativă de libertate care constă în plasarea minorului în instituţiile speciale menţionate pe o perioadă nedeterminată, care însă nu poate dura mai mult decît pînă la atingerea vîrstei de 18 ani de către minor. În cazuri excepţionale, prelungirea termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii după atingerea vîrstei de 18 ani este permisă numai pînă la absolvirea unei şcoli de cultură generală sau de meserii (alin.(2) art.93 CP). Instituţii speciale de învăţămînt şi de reeducare sînt şcolile de tip internat sau case de copii, unde se efectuează o supraveghere deosebită, care nu poate fi realizată în regim de libertate, în cadrul altor măsuri, în special prin încredinţarea părinţilor sau altor persoane, fiind destinată minorilor care necesită condiţii speciale de educare şi supraveghere. În aceste instituţii minorul urmează programe de instruire sau pregătire profesională corespunzătoare aptitudinilor sale. În Republica Moldova există o instituţie rezidenţială specială2 (s.Soloneţ, Soroca), care este organizată ca un centru de reabilitare social-pedagogică pentru copii şi adolescenţi, cu scopul refacerii psihologice şi reintegrării sociale a acestora. Specificul condiţiilor de educare în această instituţie este determinat de regimul zilei, includerea copiilor în activităţi de muncă, organizarea specifică a timpului liber, responsabilitatea sporită a elevilor pentru acţiunile lor, controlul permanent al activităţii lor din partea pedagogilor. Instruirea în atelierele de producţie, pregătirea lecţiilor, activităţile educaţional-culturale, sportive, administrativ-gospodăreşti, chiar recrearea şi somnul sînt supuse unui program întocmit de conducerea şcolii, prevăzut de statutul intern de activitate al acestei instituţii.3 În cazul internării într-o instituţie curativă şi de reeducare, măsura dată, ca şi măsura obligării la tratament medical de reabilitare psihologică, are o natură complexă educativ-curativă, destinată minorilor care suferă de anumite retardări în dezvoltarea mintală, fie alte deficienţe de adaptare, de ordin psihologic, alte maladii psihice sau fizice, care nu pot fi înlăturate, iar tratamentul nu poate fi efectuat decît prin internarea în aceste instituţii (şcoli-internate, instituţii curative). Măsura dată este destinată minorilor care au nevoie concomitent de îngrijire medicală şi de un regim special de instruire şi educaţie. Rezonabilitatea aflării în aceste instituţii trebuie periodic examinată, iar măsura internării încetată în cazul dispariţiei cauzelor care au dus la aplicarea ei şi dacă pare a fi oportună aplicarea faţă de minor a altor măsuri educative (incredinţarea minorului pentru supraveghere cînd mediul familial devine prielnic şi apare persoana potrivită). Ulterior condamnării, minorii urmează să-şi ispăşească pedeapsa privativă de libertate într-un penitenciar pentru minori. Potrivit Codului de executare al Republicii Moldova, condamnaţii în vîrstă de pînă la 18 ani pot executa pedeapsa şi în sectoare separate ale penitenciarelor pentru adulţi, însă în condiţiile penitenciarului pentru minori. Condamnaţii minori sînt deţinuţi separat de cei adulţi. Lor li se asigură o raţie alimentară suplimentară, avînd dreptul de a procura nelimitat produse alimentare folosind banii de pe contul lor. Potrivit legislaţiei în vigoare, există trei tipuri de închisori: tip deschis, semiînchis şi închis. În conformitate cu art. 273 al Codului de executare, regimul de deţinere în penitenciarul pentru minori corespunde regimului stabilit pentru penitenciarul de tip semiînchis. În cadrul acestui tip de închisoare, condamnaţii minori pot beneficia de următoarele regimuri: iniţial, comun şi de resocializare. Regimul de deţinere în penitenciar asigură paza, supravegherea şi izolarea condamnaţilor, executarea obligaţiunilor lor, securitatea persoanlă, resocializarea condamnaţilor, deţinerea separată a categoriilor de deţinuţi etc. (art.238 din Codul de executare). În regim iniţial minorii beneficiază de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în trimestru. Întrevederile de scurtă durată cu rudele, iar în cazuri excepţionale – cu autorizaţia administraţiei penitenciarului, cu o altă persoană indicată de condamnat, se acordă pe o durată de 1-4 ore, iar întrevederile de lungă durată se acordă pe o durată de la 12 ore la 3 zile. În regim comun, ei beneficiază de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în două luni; în regim de resocializare – de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în două luni, cu dreptul de a locui împreună cu familia într-un spaţiu locativ separat pe teritoriul penitenciarului sau în apropierea lui. Condamnaţilor le pot fi aplicate următoarele măsuri de stimulare: a) acordarea dreptului de a vizita manifestări cultural-distractive şi sportive în afara penitenciarului, fiind însoţiţi de reprezentanţi ai administraţiei penitenciarului, pe o durată de cel mult 8 ore; b) acordarea dreptului de a ieşi din penitenciar, fiind însoţiţi de reprezentanţii lor legali, pe o durată de cel mult 8 ore. Vizitarea de către condamnaţi a manifestărilor cultural-distractive şi sportive pe timp de noapte este interzisă. În conformitate cu Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, aprobat prin Hotarirea Guvernului nr.583 din 26 mai 2006, în penitenciarele pentru minori îşi ispăşesc pedeapsa condamnaţii în vîrstă de pînă la 18 ani, precum şi condamnaţii adulţi în vîrstă de pînă la 23 ani în privinţa cărora instanţa de judecată, la prezentarea administraţiei penitenciare, a dispus continuarea executării pedepsei în penitenciarul respectiv. Condamnatul care a împlinit vîrsta de 18 ani este transferat pentru executarea pedepsei de mai departe în penitenciarul de tip semiînchis la condiţii comune de deţinere. Transferul condamnatului în penitenciarele de tip semiînchis o hotărăşte instanţa de judecată, în baza unui demers al administraţiei penitenciare. Condamnatul major care a fost lăsat în penitenciarul pentru minori şi care a împlinit vîrsta de 23 de ani este transferat pentru executarea pedepsei de mai departe în penitenciarul de tip semiînchis în condiţii comune de deţinere, în baza deciziei directorului general al Departamentului Instituţiilor Penitenciare. Minorii pot fi susceptibili nu doar de răspundere penală, dar şi de cea administrativă, în cazul comiterii contravenţiilor administrative. Răspunderea administrativă survine faţă de persoanele în vîrstă de la şaisprezece pînă la optsprezece ani, care au comis contravenţii administrative, prevăzute de articolele 471 - 473, 51, 120 - 128, 154, 164, 165, 174, 1745 -1748, 181-184 din Codul cu privire la contravenţiile administrative din 1985. De altfel, minorul poate fi privit nu doar în calitate de delincvent, dar şi de victimă, inclusiv în cazurile cînd această calitate îi este recunoscută expres de lege. De exemplu, Codul penal în Capitolul VII al Părţii Speciale acceptă în calitate de victimă minorul în cazul infracţiunilor de incest, de eschivare de la plata pensiei alimentare sau de la întreţinerea copiilor, de divulgare a secretului adoptiei, de abuz al părinţilor şi altor persoane la adopţia copiilor, traficului de copii, scoaterii ilegale a copiilor din tara, atragerii minorilor la activitate criminală sau în caz de determinare a lor la săvîrşirea unor fapte imorale, de atragere a minorilor la consumul ilegal de droguri, medicamente şi alte substanţe cu efect narcotizant, de antrenare a minorilor în acţiuni militare sau de propagandă a războiului în rîndurile lor.
1.Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu/ Sub red. lui Al.Barbăneagră. - Chişinău, 2003, p.150. 2. Regulamentul de activitate al şcolii-internat pentru copii şi adolescenţi cu devieri de comportament, Hotărârea Colegiului Ministerului Educaţiei nr.27/6 din 28.11.2000. 3. Justiţia juvenilă în Republica Moldova, raport de evaluare 2002-2003, p.46. 2.3. Cadrul legal internaţional de reglementare a delincvenţei juvenile Toate ţările au sisteme speciale de a reacţiona contra minorilor care comit infracţiuni sau alte fapte nepenale. Toate sistemele speciale sînt inspirate de o abordare prin prisma asistenţei sociale: pedepsele sînt excluse sau urmează a fi adaptate la nevoile speciale ale tinerilor, sînt instituite organisme speciale de supraveghere şi reabilitare a minorilor delincvenţi, este stabilită o anumită limită de vîrstă a răspunderii, inclusiv penale, a minorilor. Reglementările internaţionale obligatorii sau opţionale (de recomandare) în materia delincvenţei juvenile şi a justiţiei juvenile reprezintă un aspect care nu întotdeauna este unul cuprinzător şi detaliat, în măsură să răspundă la orice întrebări ce pot să apară în practică, dar în acelaşi timp sunt importante în materia drepturilor copilului. La acest capitolul considerăm necesar a face distincţie între cîteva noţiuni: delincvenţă juvenilă şi justiţie juvenilă; legislaţie obligatorie şi recomandativă. Justiţia juvenilă reprezintă ansamblul organismelor competente în combaterea delincvenţei juvenile, în tratamentul minorilor delincvenţi, stabilirea sistemului de pedepse susceptibile de aplicare faţă de minori, cît şi în ce priveşte protecţia drepturilor lor garantate sau obligaţiile lor corelative. Justiţia juvenilă reprezintă mai curînd aspectul procedural, iar delincvenţa juvenilă – un aspect material, cuprinzînd totalitatea faptelor comise de către minori, precum şi studiul macrogenezei şi microgenezei actului delincvenţial comis, al personalităţii delincventului minor, al cauzalităţii fenomenului, în acelaşi rînd măsurile de prevenire şi combatere a delincvenţei minorilor.
Yüklə 1,03 Mb. Dostları ilə paylaş:
|