Universitatea "petru maior" TÂrgu-mureş

b) Condiţiile obiectului actului juridic civil

Actul juridic este valabil încheiat numai dacă obiectul îndeplineşte următoarele condiţii, sistematizate astfel:

- condiţii generale referitoare la obiectul exterior al actului juridic, la bunul asupra căruia se răsfrânge prestaţia părţilor. Aceste condiţii vizează prestaţia de a da un bun:

obiectul (bunul) trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic:

Condiţia este stabilită în art.1311 Cod civil: “dacă, în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă”, deoarece actului juridic civil îi lipseşte una din condiţiile esenţiale de validitate: obiectul. Sancţiunea civilă este nulitatea absolută a actului juridic. De exemplu, în momentul închirierii locuinţei, părţile nu cunosc că locuinţa a fost mistuită într-un incendiu.

Potrivit art.965 alin.1 Codul civil admite o excepţie (situaţie când actul juridic este valabil încheiat, deşi obiectul lipseşte): “lucrurile viitoare pot fi obiectul obligaţiei”. De exemplu, croitorul vinde costumul de haine pe care-l va confecţiona, sau vânzatorul vinde recolta viitoare de cartofi de pe parcelă etc. Există excepţii de la posibilitatea încheierii actului juridic ce are ca obiect un lucru viitor; art.965 alin.2 Cod civil: “nu se poate face renunţare la o succesiune ce nu este deschisă, nici nu se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în chestiune” (succesiunile nedeschise nu pot face obiectul nici unui act juridic). De exemplu, fiul nu poate să înstrăineze bunurile ce urmează să le moştenească de la părinţii săi. De asemenea, bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi obiectul contractului de ipotecă (art.1775 Cod civil).
obiectul (lucrul) trebuie să fie în circuitul civil;

Condiţia este prevăzută în:

- art.963 Cod civil: “numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”;

- art.475: “oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de legi.”;

- art. 1310: “toate bunurile care sunt în comerţ, pot să fie vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”;

- art.1750: “se pot ipoteca imobilele care sunt în comerţ”

- art.1844: “nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ” (n.a. - bunurile scoase din comerţ (circuitul civil), adică bunurile proprietate publică sunt bunuri inalienabile).

Sintagma “sunt în comerţ” înseamnă sunt în „circuitul civil”. Este voinţa expresă a legiuitorului prevăzută în art.5 alin.2 din Legea fondului funciar nr.18/1991 republicată, bunuri “scoase din circuitul civil” şi în art.66: “sunt şi rămân în circuitul civil”.

obiectul (lucrul) să fie determinat (determinabil)

Condiţia este prevăzută în două texte legale:

- art. 948 Cod civil: “condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 3. Un obiect determinat”

- art. 964 “obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa”.

Interpretarea coroborată a textelor legale conduce spre următoarele concluzii:

- obiectul (bunul) să fie determinat înseamnă să fie particularizat, precizat, individualizat prin însuşiri proprii prevăzute în actul juridic încheiat. Bunurile res certa (bunurile certe) se determină astfel. Bunurile generice (res genera), adică acelea care se identifică prin însuşirile genului din care fac parte, se determină prin cântărire, măsurare, numărare. De exemplu, bunul res certa (un televizor) se determină în actul juridic ce se încheie prin însuşiri ca: marcă, an de fabricaţie, culoarea carcasei, a butoanelor, lungimea diagonalei etc. Cantitatea de 10 kg de cartofi cumpărată se va determina după cântărirea a 10 kg din sacul de cartofi expus la vânzare.

- obiectul (bunul) să fie determinabil înseamnă precizarea în contract a anumitor elemente, suficiente pentru a se şti cu certitudine bunul ce reprezintă obiectul actului juridic. De exemplu, îţi închiriez peste o lună unul din apartamentele situate la etajul II al imobilului de pe str. Unirii nr.8, ce va fi recepţionat peste 10 zile. Sau îţi vând cele 60 de frigidere ce-mi vor fi expediate în data de 31 martie 2002 de la Fabrica de frigidere “Arctic” Găieşti, în baza contractului de furnizare încheiat.

- când obiectul (bunul) este o cantitate de bunuri de gen “cantitatea obiectului poate fi şi necertă, de este posibilă determinarea sa”. De exemplu, îţi vând porumbul din silozul nr.3 al fermei 26.

- dacă obiectul actului juridic este format şi din preţ, acesta trebuie să fie serios şi determinat de părţi (art.1303 Cod civil).

să existe autorizaţia cerută de lege

Unele bunuri din considerente de ordine publică, sănătate etc., au o circulaţie juridică restrânsă. De exemplu, potrivit art.58 din Legea nr.17/1966 privind regimul armelor şi muniţiilor: “împrumutul sau înstrăinarea armelor şi muniţiilor se poate face numai persoanelor autorizate să le deţină cu respectarea destinaţiei acestora şi a scopului pentru care s-a dat autorizarea.”

- condiţii speciale când prestaţia debitorului are ca obiect un fapt al său (a face sau a nu face ceva)

faptul debitorului (adică prestaţia de a face sau a nu face ceva) să fie posibilă, pentru că nimeni nu se poate obliga la un fapt imposibil. Când obiectul este imposibil, înseamnă că el nu există şi actul juridic este nul. Imposibilitatea trebuie să fie absolută, obiectivă pentru oricine. De exemplu, îţi vând 10.000 de costume pe care le voi confecţiona în trei zile în atelierul prevăzut cu o maşină de cusut.

Imposibilitatea trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic.

Imposibilitatea poate fi de ordinul material (obiectul actului nu se poate realiza datorită unor împrejurări de fapt; în exemplul dat este imposibil să confecţionezi la o maşină de cusut în trei zile 10.000 de costume) sau de ordin juridic (obiectul actului nu se poate realiza datorită unor împrejurări de drept. De exemplu, îţi vând statuia “Monumentul ostaşului român” din centrul municipiului Târgu Mureş).

faptul debitorului să fie licit şi moral, să nu încalce normele imperative de ordine publică sau normele de moralitate sau convieţuire socială. Este cerinţa stabilită de prevederile art.5 Cod civil: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare, la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.” Este ilicit faptul debitorului care se obligă să mutileze o persoană, să distrugă un bun etc., în schimbul unei sume de bani, sau este imoral faptul debitorului care se obligă pentru o sumă de bani să se plimbe gol prin căminul studenţesc etc.

faptul (obiectul actului juridic ce constă în prestaţia de a face sau a nu face ceva) să fie personal, al celui ce se obligă. Condiţia se deduce din regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat decât prin voinţă proprie.

Promisiunea faptei altuia nu produce efecte juridice. De exemplu, un student promite colegului său că autorul îi va dona cursul cu autograf.

Alta este situaţia dacă o persoană, în exemplul dat studentul, promite că va depune toate diligenţele, eforturile pentru a-l determina pe autor să doneze cursul. În acest caz, obligaţia de a face a studentului este valabilă, pentru că el promite fapta sa proprie – de a-l determina pe autor să doneze. Autorul va dona sau nu cursul cu autograf, potrivit propriei sale manifestări de voinţă. Acest contact valabil încheiat se numeşte convenţia de porte-fort sau promisiunea pentru altul.

cel ce se obligă, să fie titularul dreptului

Condiţia priveşte numai actele juridice constitutive sau translative de drepturi reale: cel care dă să fie titularul dreptului (de exemplu, cel ce vinde să fie titularul dreptului de proprietate). Este o cerinţă a principiului de drept potrivit căruia nimeni nu poate da ceea ce nu are (nemo dat quod non habet) sau nimeni nu poate da mai mult decât are el însuşi (nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet).

Prin aceste acte se transmite dreptul de proprietate şi de aceea vânzătorul trebuie să fi titularul dreptului de proprietate ce se transmite. Este problema contractului de vânzare a lucrului altuia.

În cazul bunurilor de gen sau a celor viitoare proprietatea nu se transmite în momentul încheierii contractului, ci în momentul numărării, cântăririi, măsurării sau realizării bunului viitor. Lucrurile de gen nu pier niciodată, proprietarul trebuie să procure un altul pentru a onora obligaţia de predare.

În cazul bunurilor determinate, res certa, se disting două situaţii:

a) părţile, sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare, apreciind greşit că vânzătorul este proprietarul lucrului vândut. Doctrina propune următoarele soluţii:

vânzarea este valabilă

Totuşi, într-o opinie, cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei vânzătorului de a transfera dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.¹

Deşi valabilă, într-o altă opinie, cumpărătorul poate cere rezoluţiune contractului, când consimţământul a fost viciat prin dol. Se precizează că este o nulitate relativă.¹

vânzarea este anulabilă pentru eroare (viciu de consimţământ) asupra calităţii esenţiale a vânzătorului, care a fost socotit de cumpărător proprietar al lucrului.²

Practica judiciară este contradictorie:

s-au dat soluţii de nulitate absolută a contractului, deoarece lipseşte cauza vânzării-cumpărării (n.a. - s-a cumpărat de la vânzătorul neproprietar nu de la un proprietar)

în practica Curţii Supreme de justiţie se admite soluţia nulităţii relative, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat sub condiţie rezolutorie.

În cazul când ambele părţi ale actului juridic au fost de rea-credinţă (am cunoscut că lucrul înstrăinat este proprietatea altei persoane), actul juridic este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită.

Alte condiţii:

Uneori, natura actului juridic impune ca obiectul actului juridic să fie format din anumite bunuri. Astfel:

- obiectul contractului de ipotecă poate fi numai un imobil;

- obiectul contractului de gaj este un mobil;

- obiect al contractului de împrumut de consumaţie este un bun consumptibil;

- obiect al contractului de împrumut de folosinţă este un bun neconsumptibil etc.
Cauza actului juridic

a) Definiţia cauzei actului juridic civil

Potrivit art.948 Cod civil a patra condiţie esenţială de validitate a actului juridic este:”4. o cauză licită.” În art.966 Cod civil se dispune: “obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect.”

Prin cauză se înţelege condiţia esenţială de validitate a actului juridic ce constă în scopul urmărit de fiecare parte când şi-a dat consimţământul la încheierea acestuia. Este elementul psihologic ce determină consimţământul, este motivul determinant, impulsiv ce conduce la luarea hotărârii de a încheia actul.

Cauza aparţine fiecărui consimţământ.

Un autor, la care subscriem, apreciază că este mai corect să se spună că în contracte avem două cauze, câte una pentru fiecare parte care se obligă, şi este de preferat formularea “cauza obligaţiei” în loc de “cauza actului juridic”. Obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie, nu există o cauză comună actului juridic.¹

Cauza (scopul) actului juridic şi consimţământul sunt elementele componente ale voinţei juridice. Ele nu se confundă. Consimţământul-manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic – este precedat de o cauză prefigurată mental pentru care partea hotărăşte să încheie actul juridic. Scopul constituie motivul ce a determinat consimţământul dat la încheierea actului juridic.

Consimţământul răspunde la întrebarea: “Subiectul de drept a voit să încheie actul juridic?” şi cauza răspunde la întrebarea:, “De ce subiectul de drept a vrut să încheie actul juridic?”.

De exemplu, doresc să cumpăr un autoturism, deoarece noul loc de muncă mai bine plătit este la o distanţă mare de casă. Cauza cumpărării autoturismului (a actului juridic de vânzare-cumpărare) este dorinţa, element psihologic, de a nu pierde noul loc de muncă mai bine plătit.

În concluzie, cauza este:

- o parte a voinţei juridice, şi anume aceea care a determinat consimţământul la încheierea actului

- scopul urmărit de fiecare parte la încheierea actului juridic

- element distinct faţă de consimţământ, condiţie esenţială de vali­ditate a actului juridic

- scopul actului juridic numit şi causa finalis

- în timp, cauza (scopul) actului juridic precede efectul, în sensul că mental se pre­figurează cauza (scopul) pentru care se încheie actul juridic, şi efect al scopului (cauzei) se încheie actul juridic.



b) Elementele cauzei actului juridic civil

Cauza actului juridic este alcătuită din două elemente: scopul imediat al consimţământului şi scopul mediat al consimţământului.

scopul imediat al consimţământului, numit şi scopul obligaţiei (cauza proxima). Este specific fiecărei categorii de acte juridice. El este abstract, obiectiv, invariabil la aceeaşi categorie de acte juridice.

La contractele sinalagmatice, o parte se obligă, deoarece îl interesează contraprestaţia celeilalte părţi. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, obligaţia asumată de vânzător de a preda bunul vândut are drept cauză, scop, faptul că se urmăreşte să se primească preţul (predarea preţului este obligaţia celeilalte părţi).

La actele juridice cu titlu gratuit, cauza (scopul) pentru care una din părţi se obligă este să facă o liberalitate sau un serviciu dezinteresat, este intenţia de a gratifica (animus donandi).

La actele juridice reale, cauza (scopul) prestaţiei este remiterea (predarea) materială a lucrului (traditio rei).

scopul mediat al consimţământului (causa remota) numit şi cauza (scopul) actului juridic constă în împrejurarea concretă, subiectivă, şi variabilă, la fiecare act, ce a determinat partea (părţile) să încheie actul juridic. Scopul mediat a fost acela care a impulsionat hotărârea de a încheia actul juridic. Orice act juridic are un scop mediat propriu. De exemplu, într-un contract de închiriere a unui apartament cauza o reprezintă nevoia unei locuinţe, stabilirea sediului unei firme comerciale, amenajarea unui cabinet medical privat, etc.

Pentru dovedirea scopului imediat se cercetează natura actului juridic încheiat; act sinalagmatic, act cu titlu gratuit sau act real. Fiind stabilită natura actului juridic se stabilesc implicit prestaţiile la care s-au obligat părţile.

Faptul că scopul imediat şi scopul mediat sunt două noţiuni distincte se evidenţiază în materie de probaţiune judiciară.

Dovada scopului mediat este dificilă pentru că se pune problema stabilirii unui element psihologic – motivul impulsiv şi determinant care a dus la încheierea actului juridic. Se apelează la prezumţii din care apoi se stabileşte scopul mediat.

Această concepţie referitoare la elementele componente ale cauzei a fost adoptat de jurisprudenţă. Numai astfel, pot fi anulate acte juridice în care cauza imediată nu poate fi pusă sub semnul îndoielii, în timp ce cauza mediată poate fi falsă ilicită sau imorală. De exemplu, instanţa de judecată a dispus anularea unui contract de donaţie deoarece cauza mediată a fost imorală – donaţia a fost făcută în scopul menţinerii unei relaţii de concubinaj; s-a dispus anularea unui contract deoarece una din părţi la încheierea actului şi-a propus drept scop să profite de starea de ignoranţă a celeilalte părţi şi să obţină avantaje disproporţionat de mari în raport cu prestaţia oferită. De aceea, condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic privesc cauza (scopul) mediată.
c) Condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic civil

Cauza trebuie să existe

Condiţia este cerută de dispoziţiile art.966 Cod civil: „obligaţia fără cauză (...) nu poate avea nici un efect.”

În doctrină s-au exprimat puncte de vedere diferite cu privire la absenţa cauzei.

Într-o opinie, noţiunea de absenţă de cauză se integrează în noţiunea de cauză falsă.

„Noţiunea de absenţă de cauză, concepută independent de cauza falsă, nu are a fi reţinută.”¹

Într-o altă opinie, lipsa cauzei înseamnă o eroare asupra existenţei cauza, deoarece actul juridic se încheie întotdeauna pentru că părţile urmăresc un scop. Scopul poate lipsi doar când actul juridic l-ar încheia interzişii judecătoreşti, lucru inadmisibil. În concluzie, cauza (scopul) actului juridic existând întotdeauna (cu excepţia arătată) numai reprezentarea ei (cauzei) poate fi falsă.²

Stabilirea existenţei cauzei impune două operaţiuni

- stabilirea cauzei imediate şi a cauzei mediate;

- stabilirea motivelor pentru care lipseşte cauza actului juridic;

Doctrina juridică propune următoarele soluţii:

- cauza actului juridic lipseşte datorită inexistenţei discernământului. În această ipoteză lipsesc ambele componente ale cauzei: cauza imediată şi cauza mediată, deoarece numai discernământul generează consimţământ, manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic. Sancţiunea este nulitatea relativă a actului juridic

- cauza lipseşte pentru că în contractele sinalagmatice o parte se obligă fără să urmărească o contraprestaţie (de exemplu, infractorul cercetat încheie contractul de vânzare-cumpărare, dar nu urmăreşte contraprestaţia procurorului – preţul), în actele juridice cu titlu gratuit o parte nu este animată de dorinţa de a gratifica (de exemplu, administratorul unei societăţi comerciale donează o sumă pentru sponsorizarea unei acţiuni a Gărzii Financiare, dar nu o face pentru a gratifica, ci pentru a evita un viitor control); în actele juridice reale nu se urmăreşte predarea lucrului. În aceste ipoteze lipseşte cauza imediată (care absoarbe cauza mediată), condiţie esenţială de validitate a actului juridic. Sancţiunea este nulitatea absolută a actului juridic încheiat.
Cauza să fie reală (să nu fie falsă).

Condiţia este prevăzută în art.966 Cod civil: „obligaţia fondată pe o cauză falsă (...) nu poate avea nici un efect.”

Cauza este falsă când partea la actul juridic este în eroare cu privire la motivul care l-a determinat să-l încheie - scopul mediat. De exemplu, o parte a contractului de prestări servicii şi-a propus ca scop prin invitarea unui cântăreţ de top atragerea unui număr cât mai mare de spectatori. În realitate s-a prezentat un solist lipsit de calităţi artistice.

Cauza falsă se sancţionează cu nulitatea relativă a actului numai când se îndeplinesc cerinţele erorii viciu de consimţământ.

Cauza să fie licită şi morală.

Potrivit art.968 Cod civil: „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice”. Asemenea, art.966 Cod civil dispune: „obligaţia (...) nelicită nu poate avea nici un efect.”

De menţionat că cerinţa privind moralitatea cauzei, deşi nu este prevăzută în textele legale, se deduce implicit din cerinţa cauzei de a fi licită. Legea pune semnul egalităţii între cauza imorală şi cauza ilicită. De exemplu, obligaţia asumată de o parte a contractului de a produce o vătămare corporală în schimbul unei sume de bani, este ilicită şi în acelaşi timp imorală. De asemenea obligaţia asumată, tot pentru o sumă de bani, de a se plimba gol prin sălile de clasă, este nulă absolut pentru cauză imorală, deşi o asemenea acţiune poate fi calificată ca fiind o faptă penală – ultraj contra bunelor moravuri, şi deci o faptă ilicită.
d) Proba cauzei

În art.967 Cod civil se prevede următoarea regulă: „Convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă”; „Cauza este prezumată până la proba contrarie.”

Textele de lege prevăd două prezumţii legale relative (iuris tantum):

• 
  oricare act juridic civil are o cauză
  
• 
  cauza actului juridic este valabilă.
  

Cine invocă inexistenţa cauzei ori nevalabilitatea ei trebuie să facă dovada.

Cauza fiind un fapt juridic, poate fi probată prin orice mijloc de probă.

În următorul litigiu între două ghicitoare de profesie, se pun probleme interesante legate de cauza actului juridic. Una vinde celelilalte materiale necesare ghicitului, pentru o sumă de bani. Cumpărătorul nu a predat preţul, deşi a primit materialele.

În instanţă, părţile se apără în modul următor:

- cumpărătorul solicită anularea actului juridic pentru cauză mediată ilicită – exercitarea de către el cu materialele dobândite a unei meserii ilicite.

- vânzătorul invocă liicitatea cauzei imediate a contractului de vânzare-cumpărare şi anume transmiterea proprietăţii materialelor predate în schimbul preţului propus de cumpărător. A susţinut teza potrivit căreia cauza contractului nu constă în utilizarea pe care o dă cumpărătorul lucrurilor dobândite.

Instanţa a reţinut:

- cauza imediată este licită; contractul de vânzare-cumpărare constă în transmiterea proprietăţii bunului şi predarea lucrului vândut pentru preţul convenit.

- cauza mediată a cumpărătorului este aceea de a exercita meseria de ghicitor, cu materialele cumpărate. Este evident că aceasta este ilicită.

- ambele părţi având aceeaşi ocupaţie, se înţelege că nici vânzătorul, nici cumpărătorul nu aveau alt scop decât folosirea materialelor în exercitarea ocupaţiei de ghicitor, deci este inutilă cercetarea cauzei mediate în privinţa cumpărătorului.

Deoarece cauza aparţine fiecărui consimţământ (fiecare parte contractantă are propria cauză) apreciem că instanţa nu a desluşit cauza mediată a fiecărui consimţământ. Presupunerea că părţile având aceeaşi ocupaţie ar fi urmărit un scop ilicit – exercitarea ocupaţiei de ghicit cu materialele ce constituie obiectul exterior al contractului, nu a fost dovedită.

Ipotetic, vânzătorul ar putea folosi banii obţinuţi pentru o bursă de studii, cumpărătorul, la fel, pentru donarea materialelor cumpărate unui muzeu al profesiunilor.

e) Acte juridice cauzale şi acauzale

Majoritatea actelor juridice sunt actele juridice cauzale. Valabilitatea lor implică analiza cauzei – condiţie esenţială de valabilitate a actului. În lipsa unei cauze valabile actul este nul.

În practică există aşa numitele titluri de valoare (acte juridice acauzale) cu circulaţie mai liberă comparativ cu actele juridice obişnuite. Ele, pentru a fi valabile trebuie să îndeplinească condiţiile formale stricte prevăzute de lege.

Titlurile de valori sunt înscrisuri ce încorporează creanţe. Posesorul acestora fie nominalizat sau nu în cuprinsul titlului de valoare dobândeşte dreptul de creanţă specificat în titlul de valoare.

Valabilitatea actului juridic abstract nu se analizează în funcţie de valabilitatea cauzei, ci în raport de îndeplinirea scrupuloasă a formelor impuse de lege. Exemple de titluri de valoare: obligaţiunile CEC, acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale, biletul la ordin etc.

Aceste înscrisuri formale sunt numite acte abstracte tocmai pentru a sublinia că ele sunt valabile independent de cauza lor.¹

Condiţiile de formă pentru valabilitatea actului juridic

a) Noţiunea a condiţie de formă a actului juridic civil

Noţiunea de „forma actului juridic” are două sensuri:

- sens restrâns, prin forma actului se înţelege modul cum se exteriorizează manifestarea de voinţă a părţii la încheierea actului juridic. Este, într-o altă formulare, modul de exteriorizare a consimţământului.

- în sens larg, forma actului juridic înseamnă:

- condiţiile de formă cerute de lege pentru validitatea actului juridic (ad validitatem);

- condiţiile stabilite de părţi sau lege pentru proba existenţei şi a conţinutului actului juridic (ad proba­tionem);

- condiţiile impuse de lege pentru opozabilitatea actului faţă de terţele persoane (condiţii de publicitate).

Consimţământul părţilor se exteriorizează în următoarele forme:

- în formă consensuală, potrivit principiului consensua­lismului actelor juridice;

- în formă solemnă, ca urmare a unor cerinţe impuse de lege.
b) Principiul consensualismului actelor juridice civile

Principiul este o consecinţă a principiului libertăţii contractuale. Pentru valabilitatea actului juridic este suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor în scopul de a produce efecte juridice (solo consensu). Această condiţie este şi suficientă şi necesară. Nu interesează forma în care se exteriorizează manifestarea de voinţă. Actele juridice încheiate astfel sunt acte juridice consensuale.

Principiul nu are consacrare legislativă; el poate fi dedus din textele Codului civil astfel:

- din interpretarea per a contrario a prevederilor art.948 Cod civil unde sunt enumerate condiţiile esenţiale de valabilitate ale actului juridic.

În tăcerea legii (se enumeră doar capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza) se înţelege că legiuitorului îi este indiferentă forma în care se manifestă consimţământul.

- din interpretarea art.1295 Cod civil, referitor la contractul de vânzare-cumpărare, act juridic special: „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat.”

- din interpretarea art.971 Cod civil: „în contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizio-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”.

Acolo unde legiuitorul a dorit să impună o anumită formă de exteriorizare a consimţământului, a făcut-o în mod expres. De exemplu, în art.813 Cod civil: „Toate donaţiile se fac prin act autentic”.

Potrivit principiului libertăţii contractuale, părţile pot stabili de comun acord să îmbrace acordul de voinţă într-o formă solemnă. De exemplu, pentru a preconstitui un mijloc de probă într-un eventual litigiu, stabilesc ca acordul de voinţă să îmbrace forma unui înscris.
c) Forma solemnă a actului juridic ad validitatem, ad probationem şi pentru opozabilitatea faţă de terţi:

Consimţământul părţilor la actul juridic se poate exterioriza şi într-o formă solemnă.

Forma solemnă a actului juridic priveşte:

- valabilitatea actului juridic (forma este cerută ad validitatem sau ad solemnitatem)

- proba actului juridic (forma este cerută ad probationem)

- opozabilitatea faţă de terţi (condiţii de publicitate).

Forma solemnă a actului juridic poate fi impusă de lege sau stabilită convenţional de părţi. De regulă, forma contractelor o aleg părţile contractante. Abaterile de la libertatea alegerii formei contractuale se stabilesc prin lege.

Forma cerută ad validitatem este condiţia de valabilitate a actului juridic în lipsa căreia actul juridic nu se naşte valabil.

În doctrina juridică sunt arătate următoarele raţiuni ale formei actului juridic (negotium juris) ad validitatem.

- actul juridic (negotium juris) are importante consecinţe patrimoniale pentru cel ce le încheie. De exemplu, actul juridic de donaţie (art.813 Cod civil: „Toate donaţiile se fac prin act autentic”), actul juridic de ipotecă (art.1772 Cod civil: „ipoteca convenţională nu va putea fi constituită decât prin act autentic”); actul juridic de vânzarea-cumpărarea terenurilor (art.2 alin.1 din Legea privind circulaţia juridică a terenurilor nr.54/1998. „Terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică.”); testamentul (art.858 Cod civil: „Un testament poate fi olograf, sau făcut prin act autentic, sau în formă mistică”) etc.

- statul poate cunoaşte şi controla încheierea unor acte juridice cu importanţă deosebită pentru părţi şi pentru stat;

- forma de solemnitate garantează libertatea deplină şi conştientă a consimţământului, în acte juridice cu importante consecinţe patrimoniale (de exemplu, donaţia, testamentul)

- se asigură protecţia intereselor creditorilor şi terţilor, în contra unor eventuale fraude îndreptate împotriva lor (De exemplu, debitorul urmăreşte provocarea insolvabilităţii sau agravarea ei, prin donaţii, pentru a evita plata datorată creditorului său).¹

Forma actului juridic ad validitatem se caracterizează prin:

- constituie condiţie esenţială de validitate a actului juridic, în lipsa căreia actului juridic este lovit de nulitate

- în actul juridic încheiat în formă solemnă consimţământul este întotdeauna expres (nu este admisibil consimţământul tacit.)

- actul juridic poate fi încheiat într-o singură formă: solemnă sau consensuală. Când legea precizează forma solemnă, părţile nu pot face o altă alegere. Excepţie: în cazul testamentului care poate fi: în formă autentică, în formă olografă (scris în întregime, datat şi semnat de către testator), în formă mistică (semnat de testator – poate fi scris şi de o altă mână – închis, sigilat şi prezentat unei judecătorii ce întocmeşte un proces-verbal pe înscrisul unde s-a întocmit testamentul sau pe plicul unde s-a introdus testamentul).

Condiţiile cerute pentru întocmirea actului juridic în formă solemnă ad validitatem:

- actul juridic se încheie în întregime în formă solemnă (toate clauzele)

- actul juridic accesoriu actului juridic solemn se încheie în formă solemnă. De exemplu, la încheierea unui act juridic solemn prin reprezentare şi procura îmbracă forma solemnă.

Sunt acte juridice ce se încheie în formă solemnă ad validitatem următoarele:

- contractul de donaţie (art.813 Cod civil)

- testamentul (art.858 Cod civil)

- revocarea expresă a unui legat (art.920 Cod civil)

- acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar (art.704 Cod civil şi art.76 alin.4 din Legea nr.36/1995

- renunţarea expresă la succesiune (art.74 alin.4 din Legea nr.36/1995)

- subrogaţia în drepturile creditorului plătit, acceptată de debitor (art.1107 pct.2 Cod civil)

- contractul de ipotecă (art.1772 Cod civil)

- actul juridic între vii având ca obiect înstrăinarea unui teren (art.2 din Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor)

- contractul de arendare (art.6 alin.1 din Legea arendării nr.16/1994)

- exprimarea consimţământului părinţilor (părintelui) la adopţia copilului (art.7 alin.1 din Ordonanţa nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, aprobată prin Legea nr.87/1998 privind adopţiunea).

- exprimarea consimţământului scris cu privire la donarea de ţesuturi şi organe în scop terapeutic (art.5 alin.1 din Legea nr.2/1998)

- contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii trebuie încheiat în formă scrisă (art.40 din Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice)

- actul constitutiv al asociaţiilor şi fundaţiilor fără scop patrimonial (art.6 din Ordonanţa de Guvern nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii)

- actul constitutiv al unor societăţii comerciale (art.16 din Legea nr.31/90 privind societăţile comerciale, republicată).

Forma cerută ad probationem constă în întocmirea în scris a actului juridic cu scopul de a constitui mijloc de probă într-un eventual litigiu.¹

Forma actului juridic ad probationem se impune din următoarele considerente:

- unele acte juridice sunt importante fie sub aspectul consecinţelor patrimoniale, fie sub aspectul producerii unor suspiciuni faţă de terţi. De exemplu, cumpărarea de bijuterii în valoare de câteva sute de milioane este un motiv suficient ca părţile să convină întocmirea în formă scrisă a contractului de vânzare-cumpărare sau, de exemplu, întocmirea în formă scrisă a contractului de vânzare-cumpărare a 100 navete de bere de către cumpărătorul, vecin cu o fabrică de bere proprietate de stat;

- redactarea în formă scrisă asigură eliminarea suspiciunilor privind conţinutul şi obiectul actului juridic;

- constituie cele mai certe mijloace de probaţiune (scripta manent) Legea prevede expres că un înscris nu poate fi combătut decât prin alt înscris (art.1191 alin.2 Cod civil: „nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul”)¹.

Forma cerută ad probationem se caracterizează prin:

- convenită de părţi sau impusă de lege, este obligatorie, asemănându-se cu forma cerută ad validitatem;

- în caz de litigiu, dovada actului juridic nu se mai poate face prin alte mijloace de probă. Deşi actul juridic negotium juris este valabil încheiat, el nu poate fi dovedit cu alt mijloc de probă. Practic sancţiunea este o decădere din dreptul de a proba.

Unii autori consideră forma cerută ad probationem ca fiind o excepţie de la principiul consensualismului.²

Forma ad probationem o cer părţile sau legea.

Legea cere această formă în două moduri:

- printr-un text general referitor la toate actele juridice. În art.1191 Cod civil se dispune imperativ: „dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată.”

- precizează actele juridice ce trebuie întocmite ad probationem.

De exemplu:

- contractul de locaţiune, art. 1416 Cod civil: „Dacă contractul făcut verbal n-a primit nici o punere în lucrare, (n.a.: în sensul că s-a limitat la forma orală de încheiere) şi una din părţi îl neagă, nu se poate primi proba prin martori, oricât de mic ar fi preţul şi chiar când s-ar zice că s-a dat arvună”);

- contractul de depozit voluntar art.1597 Cod civil: „Depozitul voluntar nu se poate face decât prin înscris”;

- contractul de tranzacţie, art.1705 Cod civil: „Tranzacţia trebuie să fie constatată prin act scris.”

- contractul de închiriere a locuinţelor art.21 din Legea nr.114/1996 se face: „prin contract scris, care se va înregistra la organele fiscale teritoriale”;

- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor art.42 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe: „Existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia.”

- contractul de cesiune a dreptului de adaptare audiovizuală art.68 alin.2 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe: „Cesiunea dreptului de adaptare audiovizuală se poate face numai în baza unui contract scris între titularul dreptului de autor şi producătorul operei audiovizuale.”

- contractul de asigurare art.10 din Legea nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România: „Contractul de asigurare se încheie în formă scrisă. El nu se poate dovedi prin martori chiar dacă există început de dovadă scrisă.”
Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi este forma cerută de lege în scopul ca actul juridic să fie opozabil şi terţilor (persoane care nu au participat la încheierea actului juridic). Sunt protejate astfel drepturile şi interesele terţilor. De exemplu, cercetând registrul de carte funciară, o persoană află că proprietarul terenului agricol situat dincolo de gard este vecinul său şi deci, când acesta va dori să înstrăineze, poate să-şi exercite dreptul de preemţiune.

Forma cerută de lege pentru publicitate este obligatorie. În cazul nerespectării formei de publicitate actul juridic nu este opozabil terţilor (ei pot ignora actul juridic când una din părţi îl invocă împotriva lor. De exemplu, când proprietarul nu şi-a intabulat terenul, el nu poate cere vecinului să mute gardul construit pe terenul său, pentru că actul juridic prin care a dobândit terenul produce efecte numai faţă de părţi, el nu produce nici un efect faţă de terţ.)

În literatură s-a apreciat că în acest caz suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul consensualismului, deoarece actul juridic trebuie făcut cunoscut terţilor prin împlinirea unor măsuri specifice prevăzute de lege.¹

Legea impune forma de publicitate ca fiind condiţie de opozabilitate faţă de terţi, în principal, în următoarele cazuri:

- publicitatea imobiliară prin cărţile funciare (art.21 din Legea nr.7/1966)

- publicitatea constituirii gajului (art.1686 Cod civil)

- notificarea cesiunii de creanţă (art.1393 Cod civil)

- data certă a înscrisului sub semnătură privată (art.1182 Cod civil)

- publicitatea constituirii societăţilor comerciale (art.1 Legea 26/1990 privind Registrul comerţului) prin Registrul comerţului;

- publicitatea constituirii asociaţiilor şi fundaţiilor (art.5 din Ordonanţa de Guvern nr.26/2000) etc. la instanţele judecătoreşti.