Universitatea "petru maior" TÂrgu-mureş
Condiţiile esenţiale pentru valabilitatea (validita
Yüklə 2,29 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Clasificarea condiţiilor esenţi ale pentru valabilitatea actului juridic
- După aspectele la care se referă
- După caracterul obligatoriu
- După izvorul lor
- Condiţiile de fond pentru valabilitatea actului juridic
3. Condiţiile esenţiale pentru valabilitatea (validitatea) actului juridic Terminologie Legea civilă română nu defineşte actul juridic civil în general ci numai speciile actului juridic civil (actele juridice numite). O specie a actului juridic civil este contractul (convenţia). Condiţiile de valabilitate ale unei convenţii (contract) sunt arătate în textul art.948 Cod civil. „Condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii” sunt:
În doctrină şi jurisprudenţă, condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii au fost extinse la toate actele juridice. Cu privire la sintagma „condiţii esenţiale pentru valabilitatea actului juridic civil”, „în doctrină sunt folosite şi alte formulări: „elementele esenţiale ale oricărui act juridic”1 „condiţiile actului juridic”2 „condiţiile de validitate”3 „condiţiile de eficacitate (în sens restrâns) ale actului juridic civil”4 „elementele din care este alcătuit un asemenea act”5
Termenul de „condiţie” în dreptul civil, are mai multe sensuri: - într-un prim sens, este cel menţionat în art.948 Cod civil, în lipsa uneia din cele patru condiţii enumerate, actul juridic încheiat nu este valabil; - într-un alt sens „condiţia” este o „modalitate a actului juridic”, adică acel eveniment viitor şi incert, de îndeplinirea căruia depinde naşterea valabilă a actului juridic civil. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul şi cumpărătorul stabilesc de comun acord următoarea condiţie: autoturismul va fi vândut dacă până la 31 decembrie 2003 vânzătorul îşi va cumpăra alt autoturism. Îndeplinirea condiţiei, adică cumpărarea de către vânzător a unui autoturism până la 31 decembrie 2003, permite actului juridic încheiat să producă efecte juridice; - într-un ultim sens, noţiunea de „condiţie” se foloseşte şi în sensul de clauză a actului juridic civil. Sensul termenului de „condiţie” avut în vedere de legiuitor se desprinde din economia generală a normei juridice. Cu privire la formularea celei de-a doua condiţii: „consimţământul valabil al părţii ce se obligă„ se impune următoarea precizare: întrucât majoritatea actelor juridice sunt bilaterale (sinalagmatice) ambele părţi ale actului juridic se obligă, fiecare parte având deopotrivă calitatea de creditor şi debitor. La actele juridice bilaterale condiţia poate fi formulată şi: „consimţământul valabil al părţilor”. Textul art.948 Cod civil priveşte deopotrivă actele juridice bilaterale şi unilaterale. Clasificarea condiţiilor esenţiale pentru valabilitatea actului juridic Enumerarea condiţiilor esenţiale de validitate ale actului juridic din art.948 Cod civil nu epuizează sfera condiţiilor cerute de lege pentru încheierea valabilă a actului juridic civil. Celor patru condiţii, după cum vom observa în cele ce urmează, legea adaugă uneori, în mod expres, şi alte condiţii de validitate. În doctrină, condiţiile de validitate ale actului juridic civil sunt clasificate după numeroase criterii. Ne vom mărgini la cele ce urmează. După aspectele la care se referă, condiţiile de validitate sunt de fond şi de formă: - condiţii de fond (intrinseci) se referă la conţinutul actului juridic (sunt cele 4 condiţii esenţiale pentru valabilitatea actului juridic mai sus expuse). - condiţii de formă (extrinseci) se referă la: exteriorizarea consimţământului (acordul de voinţă) părţilor la încheierea actului juridic. Forma este cerută ad validitatem pentru încheierea actelor juridice solemne forma în care se materializează actul juridic încheiat, pentru a constitui în viitor un mijloc de probă. Forma este cerută ad probationem de lege sau de părţi, pentru încheierea actului juridic. condiţiile de publicitate pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi. Legea civilă cere uneori condiţii de publicitate pentru ca actul juridic încheiat să fie opozabil terţilor (actul juridic să fie cunoscut şi respectat). De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil, potrivit art.2 alin 1 din Legea circulaţiei juridice a terenurilor nr.54/1998, trebuire încheiat în formă autentică. „Terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică.” Încheierea contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil într-o formă solemnă este certă ad validitatem, dar şi „în vederea îndeplinirii formalităţilor de publicitate a transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor.”1
Câteodată unul şi acelaşi element este condiţie esenţială în unele contracte şi condiţie neesenţială (întâmplătoare) în altele. De pildă, termenul este condiţie esenţială în contractul de împrumut (art.1560 Cod civil prevede obligaţia celui ce a împrumutat un bun de a-l restitui la termenul stabilit) şi condiţie întâmplătoare, neesenţială în contractul de vânzare-cumpărare, unde, deşi părţile stabilesc executarea plăţii la o dată ulterioară predării bunului, nu fac menţiune în contract despre termenul de plată. După izvorul lor, deosebim condiţii legale şi condiţii convenţionale (voluntare). - condiţii legale sunt cele stabilite de lege. De exemplu, art.1772 Cod civil precizează forma contractului de ipotecă: „ipoteca convenţională nu poate fi constituită decât prin act autentic”. - condiţii convenţionale (voluntare) sunt condiţiile stabilite de comun acord de părţi pentru încheierea actului juridic.
- condiţii de validitate: sunt condiţii în lipsa cărora actul juridic civil încheiat nu este valabil, fiind sancţionat cu nulitate absolută (condiţii de fond şi condiţiile de formă ad validitatem). - condiţii de eficacitate: sunt condiţiile în lipsa cărora actul juridic deşi valabil încheiat nu mai produce efecte juridice. De exemplu, contractul de gaj prin care se garantează executarea unei obligaţii, este condiţionat de existenţa unui contract valabil încheiat, cum ar fi contractul de împrumut. În lipsa acestuia, contractul de gaj nu mai produce efectele pentru care s-a încheiat: să garanteze executarea obligaţiei de restiutire a sumei împrumutate. - condiţii de publicitate, de care depinde opozabilitatea actului juridic faţă de terţi. Nerespectarea condiţiilor de publicitate impuse de lege pentru anumite acte juridice permit terţului la actul juridic să ignore pretenţiile părţilor îndreptate împotriva sa. Condiţiile de fond pentru valabilitatea actului juridic Condiţiile de fond pentru valabilitatea actului juridic sunt:
Capacitatea de a contracta Prin capacitatea de a contracta se înţelege aptitudinea persoanei de a deveni titulară de drepturi şi obligaţii prin încheierea de acte juridice civile. Într-o altă formulare, cu acelaşi conţinut este aptitudinea persoanei de a fi subiect de drept. Numai subiectul de drept, prin încheierea actelor juridice, devine titular de drepturi şi obligaţii. Capacitatea de a contracta este o parte a capacităţii civile şi întreaga capacitatea de exerciţiu.
În art.949 Cod civil se prevede „cine poate contracta” text extins la actele juridice în general, în înţelesul capacităţii de a încheia acte juridice. Regula în materia capacităţii de a încheia acte juridice se deduce din textul art.949 Cod civil: „poate contracta (n.a. - în planul actului juridic general – poate încheia acte juridice civile - ) orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”. Regula este prevăzută şi în art 6 alin.1 din Decretul nr.31/1954: „Nimeni nu poate fi (...) lipsit în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.” Condiţia capacităţii de a contracta (încheia) diverse specii de acte juridice este expres prevăzută în legea civilă. Astfel, în art.806-808 Cod civil se stabileşte capacitatea de a dispune sau de a primi donaţii, în art.856 Cod civil capacitatea de a face testament (de a încheia acest act juridic unilateral), în art.1306 Cod civil capacitatea de a cumpăra sau vinde, în art.1706 Cod civil capacitatea de a încheia contractul de tranzacţie etc. Într-o altă formulare, regula este capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepţia. Excepţia în materia încheierii actelor juridice se desprinde din prevederile art.950 Cod civil: „necapabil de a contracta (n.a.- în planul actului juridic general – nu poate încheia acte juridice civile) sunt: 1. minorii, 2. interzişii (...) 4. În genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”. Din formularea textului legii incapacitatea de a încheia acte juridice este expres prevăzută de lege. Excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare. Incapacităţile sunt prevăzute de legi civile, Codul penal şi Codul civil. De exemplu, în Codul civil se prevede: - minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune de bunurile sale prin donaţie sau testament (art.806) - minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament de mai mult de jumătate din bunurile sale (art.807) - medicii şi farmaciştii nu pot primi donaţii de la persoana pe care au tratat-o în boala de care moare (art.810) etc. În Codul familiei se prevede: - tutorele şi rudele sale apropiate nu pot încheia acte juridice cu minorul aflat sub tutelă (art.128) - soţii nu pot împărţi voluntar bunurile comune în timpul căsătoriei (art.36 al.2). În Codul penal se prevede: - pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, printre care drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator (art.64). - măsura de siguranţă prin care se interzice persoanei de a se afla în anumite localităţi, măsură ce aduce atingere statutului persoanei (art.111 şi 112).
În cazul minorilor între 14-18 ani ei pot singuri să încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părintelui sau a tutorelui. În art.105 alin.2 din Codul familiei se prevede: „După împlinirea vârstei de 14 ani minorul îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de al treilea.” Capacitatea de exerciţiu nu se confundă cu discernământul. Este adevărat, capacitatea de exerciţiu este strâns legată de discernământul persoanei fizice; ea se naşte numai când legea apreciază că o persoană este capabilă, dispune de discernământul necesar pentru a înţelege efectele juridice ale actelor încheiate. Potrivit art.5 din Legea nr.487/2002 privind sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice, discernământul este definit astfel: „persoana care nu este în stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţa comportamentului său, astfel încât necesită ajutor psihiatric imediat.” Capacitatea de exerciţiu este o stare de drept reglementată de lege. Legea stabileşte vârsta de 18 ani ca fiind aceea la care persoana se consideră ca având discernământul necesar să încheie acte juridice. Mai mult, poate încheia acte juridice în anumite condiţii prevăzute expres de lege chiar de la împlinirea vârstei de 14 ani. Discernământul este o stare de fapt pe care legea o recunoaşte oricărei persoane. El poate fi dovedit prin mijloace de probă când legea prezumă inexistenţa lui (la persoanele care nu au împlinit 14 ani), dar poate lipsi şi dovedit acest lucru, când legea prezumă existenţa lui (la persoanele majore). Corelaţia între capacitatea de exerciţiu şi discernământ credem că subliniază ideea: „În concluzie, putem aprecia că alături de capacitate, validitatea actului juridic civil este condiţionată şi de existenţa discernământului”1 în sensul adăugării la condiţiile esenţiale de validitate a actului juridic (a celor 4) şi a condiţiei discernământului. Apreciem că această condiţie priveşte existenţa valabilă a consimţământului dat la încheierea actului juridic. Condiţia capacităţii de a contracta trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic, a realizării acordul de voinţă. În cazurile de excepţie, la actele juridice solemne, capacitatea de a contracta să existe în momentul îndeplinirii formelor solemne, cerute de lege, şi la actele juridice reale, în momentul predării (traditio rei) lucrului. La persoane juridice Capacitatea de a încheia acte juridice civile este limitată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. În art.34 din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice se stabileşte: „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul.” Consimţământul valabil al părţii ce se obligă La persoanele fizice Actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul producerii de efecte juridice. În doctrină, în decursul timpului, s-au exprimat două puncte de vedere în legătură cu această condiţie esenţială de validitate a actului juridic. Într-o opinie: „elementul fundamental (constitutiv) al actului juridic este, aşa cum rezultă din însăşi definiţia actului juridic, voinţa juridică, compusă din două elemente „consimţământul, constând în hotărârea de te obliga juridiceşte şi manifestarea ei în exterior şi cauza, care cuprinde la rândul său două elemente: scopul imediat şi scopul mediat al consimţământului.”1 Într-o opinie majoritară, elementele sale componente – consimţământul şi cauza sunt, fiecare în parte, condiţii esenţiale de validitate ale actului juridic. Voinţa juridică a subiectului de drept se formează într-un proces psihologic complex alcătuit schematic din două etape: - etapa internă, în care întâlnim: - nevoia satisfacerii unor interese materiale, spirituale care se reflectă, apar în conştiinţa omului; - apariţia dorinţelor care îndeamnă la acţiuni, inacţiuni pentru satisfacerea intereselor materiale, spirituale, etc.; - alegerea unuia din motivele multiple şi a unuia din mijloacele diverse de satisfacere a intereselor proprii. Este faza procesului psihologic denumită deliberare, finalizată prin stabilirea motivului determinant; - hotărârea de a încheia actul juridic pentru realizarea scopului urmărit. Actul juridic devine astfel mijlocul de transpunere în realitate a scopului.
- exteriorizarea hotărârii de a încheia actul juridic. Pentru dreptul civil, din procesul de formare a voinţei juridice a subiectului de drept prezintă relevanţă motivul determinant urmărit de subiectul de drept prin încheierea actului juridic, hotărârea de a încheia actul juridic şi exteriorizarea, materializarea acesteia. Manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic se numeşte consimţământ. Motivul determinant sau scopul concret urmărit prin încheierea actului juridic se mai numeşte cauză (scop). Voinţa juridică a persoanei se supune următoarelor principii: principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridice şi principiul priorităţii voinţei interne (reale) faţă de voinţa declarată. a) Principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridice În plan filozofic, teoria autonomiei de voinţă a fost elaborată în secolul XVIII de Jean Jaques Rousseau şi Immanuel Kant în contextul climatului individualist dominant în epocă. În esenţă, teoria priveşte omul ca fiind liber prin natura sa; trăind în societate omul înţelege să renunţe de bunăvoie la o parte din libertăţile dobândite prin naştere în schimbul garantării de către societate a exerciţiului drepturilor sale, ajungându-se astfel la un acord al voinţelor libere numit contract social. Baza întregii construcţii a societăţii umane este individul, voinţa sa liberă. Teoria autonomiei de voinţă a promovat pe plan juridic principiul libertăţii contractuale (laisser faire, laiser contracter) – lasă să se facă, lasă să se contracteze. În secolul XX s-au evidenţiat în cuprinsul teoriei erori şi exagerări: este o ficţiune să se considere că omul iniţial liber a cedat din libertăţile sale, pentru realizarea coexistenţei sociale; omul trăind în societate, propriile interese îl determină să se supună unor îndatoriri; libertatea nu este absolută, abstractă, ci ea este concretă, determinată de o nevoie etc. Teoria a promovat ocrotirea fiinţei umane, a personalităţii sale, a prefigurat viitoarea reglementare juridică.1 Principiul libertăţii contractuale se desprinde din modul cum au înţeles redactorii Codului civil să reglementeze contractul ca fiind o manifestare a voinţelor individuale autonome. În esenţă, principiul libertăţii contractului înseamnă: - părţile sunt libere să încheie sau nu actul juridic civil; - părţile, de comun acord, stabilesc conţinutul contractului; drepturile şi obligaţiile ce le revin; - părţile pot conveni, dacă doresc, să modifice sau să stingă actul juridic prin care s-au legat. În consecinţă, părţile sunt libere să încheie nu numai acte juridice numite, ci şi acte juridice nenumite şi de regulă, să aleagă forma pe care s-o dea acestora. Principiul libertăţii contractuale este consacrat legislativ, în mod indirect, în prevederile art.969 alin.1 Cod civil: „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” şi art.5 Cod civil: „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. În art.5 Cod civil se precizează limitele principiului libertăţii contractuale: ordinea publică şi bunele moravuri. Ordinea publică sub aspect normativ este alcătuită din normele legale imperative care stabilesc ordinea politică, economică şi socială a societăţii omeneşti. Deşi noţiunea de „ordine publică” nu este definită legal, se acceptă că ea cuprinde normele ce reglementează organizarea şi funcţionarea statului – normele dreptului public. Unele principii şi reglementări de drept civil, cum sunt cele prin care se ocrotesc interesul general, obştesc (de exemplu, cele privind starea civilă, capacitatea civilă etc.) interesează ordinea publică.Contractele încheiate prin nesocotirea normelor legale imperative de ordine publică sunt sancţionate cu nulitate absolută. În legislaţia română există şi norme imperative care nu privesc ordinea politică, economică şi socială. De exemplu, textul art.948 Cod civil este o normă imperativă; actele juridice încheiate fără respectarea condiţiilor esenţiale de validitate sunt lovite de nulitate; textul art.813 Cod civil stabileşte imperativ forma actului de donaţie: act autentic. Încheierea actelor juridice trebuie să ţină seama şi de cerinţele normelor imperative, altele decât cele de ordine publică. Bunele moravuri cuprind regulile morale propriu-zise, reguli de conduită formate în timp în conştiinţa oamenilor, respectate ca urmare a unor practici îndelungate. Noţiunea având caracter relativ instanţele de judecată le apreciază în fiecare caz în parte. Constituţia României foloseşte expres termenii de bune moravuri şi morală publică. În cazul încheierii actului juridic prin depăşirea acestor limite sancţiunea este nulitatea absolută a actului. b) Principiul priorităţii voinţei reale (interne) faţă de voinţa declarată În structura voinţei juridice se reunesc: - elementul psihologic, voinţa internă a părţii actului juridic, adică hotărârea subiectului actului juridic de a-l încheia - elementul social, voinţa declarată, materializată, exteriorizată a hotărârii de a încheia actul juridic. De regulă, voinţa internă coincide cu voinţa externă, subiectul exprimând, materializând în actul juridic ad probationem exact ce a dorit atunci când a luat hotărârea de a se lega juridic de o altă persoană. Uneori, între cele două voinţe pot să apară neconcordanţe datorate fie dificultăţilor de exprimare în limbaj juridic, fie nivelului intelectual modest. În aceste situaţii se pune întrebarea cărei voinţe i se acordă prioritate, voinţei reale, interne care a călăuzit subiectul de drept să încheie actul juridic, sau celei externe, sociale, declarate, exteriorizate în momentul încheierii actului juridic. Răspunsul la întrebare este dat în funcţie de concepţia adoptată de legiuitor în privinţa raportului dintre voinţa internă şi voinţa externă. Concepţia obiectivă îmbrăţişată de Codul civil german în 1900 acordă importanţă exclusivă voinţei externe, declarate. Valabilitatea actului juridic încheiat depinde numai de declaraţia de voinţă. Se ignoră astfel voinţa reală a subiectului de drept exprimată în actul juridic. În această concepţie se asigură securitatea deplină a dobânditorilor, securitatea dinamică a circuitului civil. Judecătorul este obligat să verifice numai manifestarea de voinţă, să-i acorde protecţie, chiar dacă în realitate voinţa externă se face în scopul încălcării legii. Astfel, se favorizează încheierea de acte juridice. Concepţia subiectivă adoptată de Codul civil francez în 1804 pune accentul pe voinţa internă, reală a subiectului de drept. Valabilitatea actului juridic se cercetează numai în raport de voinţa internă. Se asigură astfel securitatea statică a circuitului civil, a celui ce înstrăinează, ignorându-se securitatea dinamică, a celor ce vor să dobândească. Practic, valabilitatea actului de dobândire atârnă exclusiv de elemente ale voinţei interne, ce nu au fost exprimate în voinţa materializată, exteriorizată, elemente necunoscute dobânditorului. Concepţia nu este în măsură să favorizeze încheierea actelor juridice. Dreptul civil român a ales calea de mijloc. În principiu, s-a consacrat concepţia subiectivă, acordându-se prioritate voinţei interne în raport cu voinţa externă. În art.977 din Codul civil se prevede: „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, (n.a.- după voinţa internă) iar nu după sensul literal al termenilor” (n.a. - voinţa externă, materializată în actul juridic ad probationem). În Codul civil există aplicaţii practice ale principiului priorităţii voinţei reale (interne) faţă de voinţa declarată: - în materia consimţământului: art.953 din Cod civil prevede: „consimţământul (n.a.- aici în sensul de manifestare a voinţei interne de a încheia actul juridic) nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol”; în art.960 din Cod civil: „dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte, n-ar fi contractat” (n.a. - nu şi-ar fi manifestat voinţa internă de a contracta). - în materia simulaţiei: art.1175: „actul secret, (n.a. - rezultat al voinţelor interne al părţilor) care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante (n.a. - este rezultatul voinţelor interne exprimate de părţi) şi succesorilor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”. Actul real este cel secret, rezultat al voinţelor interne, în timp ce actul public este rezultatul voinţelor externe, a celor declarate de părţi. Argumentele ce impun principiul priorităţii voinţei interne (reale) faţă de voinţa declarată sunt următoarele: - principiul libertăţii contractuale imprimă voinţei juridice libertatea de a încheia sau nu orice fel de act juridic, de a-l modifica, transmite sau stinge. Voinţa internă, fiind rezultatul unui proces psihologic complex, determină în final naşterea legăturii juridice, implicit a actului juridic civil; - atunci când voinţa externă exprimată la încheierea actului juridic este susceptibilă de mai multe înţelesuri, părţile sau judecătorul stabileşte adevăratul înţeles după un criteriu unic, voinţa internă a părţilor. Textul art.960 Cod civil afirmă expres: „interpretarea contractelor (n.a. - aflarea adevăratului înţeles al voinţei părţilor) se face după intenţia comună a părţilor contractante” (n.a. - voinţa internă); - voinţa internă se poate retrage pe cale amiabilă sau judecătorească când se dovedeşte că a fost dată din eroare, obţinută prin dol sau smulsă prin violenţă, fapt ce nu se întâmplă în concepţia obiectivă, cu voinţă externă. Consecinţele specifice concepţiei obiective se regăsesc şi în dreptul nostru întemeiat pe principiul priorităţii voinţei interne în raport cu voinţa externă, declarată. Astfel, în materia probaţiunii se acordă prioritate voinţei externe, materializate. În art.1191 Cod civil se dispune: „Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul (n.a.- nu se admite combaterea voinţei externe, materializată în actul juridic) nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei.” Interesele securităţii statice şi dinamice a circuitului civil impun îmbinarea dispoziţiilor normative care dau satisfacţie atât concepţiei subiective cât şi concepţiei obiective. Încrederea în actele juridice încheiate şi securitatea dinamică a circuitului civil justifică poziţia legiuitorului român. c) Definiţia consimţământului Consimţământul este o condiţie esenţială de validitate a actului juridic şi constă în manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic civil. La persoanele fizice, consimţământul are două sensuri: consimţământul în sens restrâns1 este: - manifestarea hotărârii fiecărei părţi, a fiecărui subiect de drept de a încheia un act juridic civil bi ori multilateral - voinţa manifestată de autor de a încheia actul juridic unilateral. Astfel, în art.953 Cod civil, se prevede: „Consimţământul (n.a. - hotărârea de a încheia actul juridic) nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”. consimţământul în sens larg reprezintă acordul de voinţă al părţilor în actele juridice bilaterale sau multilaterale (concursus voluntarum). De exemplu, în art.969 Cod civil, se foloseşte acest sens al consimţământului: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual (n.a.- prin acordul de voinţă) sau din cauze autorizate de lege”. La persoanele juridice nu se foloseşte termenul de consimţământ, ci de hotărâre a organului de conducere pentru încheierea actului juridic civil. Hotărârea organului de conducere exprimă acordul de voinţă al persoanelor fizice care-l alcătuiesc. d) Condiţiile consimţământului În doctrină s-au exprimat opinii diferite cu privire la numărul şi condiţiile de valabilitate ale consimţământului. Într-o opinie, la care ne raliem, ele sunt următoarele: „să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ”.2 Un alt autor adaugă la condiţiile de mai sus: „voinţa trebuie să fie liberă, voinţa trebuie să fie conştientă”. Este liberă voinţa care s-a format şi exteriorizat, fără presiuni exterioare şi fără „captatio benevolantia”. Altfel spus, voinţa manifestată trebuie să exprime hotărârea proprie a celui ce o manifestă, neimpusă şi neinfluenţată.1 Într-o opinie, la cele patru condiţii se adaugă şi: „consimţământul trebuie să fie serios; consimţământul trebuie să fie precis”.2 Într-o opinie, condiţiile sunt: „voinţa să fie declarată sau manifestată în exterior, declaraţia de voinţă trebuie să fie serioasă, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice; consimţământul trebuie să fie liber şi neviciat”.3 să provină de la o persoană cu discernământ În doctrină opiniile în legătură cu această condiţie sunt împărţite. În ce ne priveşte, condiţia se justifică atât sub aspect teoretic, cât şi sub aspect practic. Din punct de vedere teoretic, această condiţie a consimţământului subliniază diferenţele calitative existente între capacitatea de a contracta şi discernământul necesar în momentul încheierii actului juridic. Actul juridic fiind manifestarea de voinţă a persoanei în scopul producerii de efecte juridice, are întotdeauna caracter conştient, element de esenţa discernământului. Numai cine înţelege semnificaţia şi consecinţele comportamentului său, deci persoana care are discernământ, poate încheia acte juridice. Capacitatea de a contracta este strâns legată de existenţa discernământului. Legea civilă, printr-o prezumţie legală relativă presupune că persoanele îndrituite să încheie acte juridice, au discernământ. Este cazul persoanelor, care au împlinit 18 ani şi au deplină capacitate de exerciţiu. Această prezumţie poate fi răsturnată prin dovada lipsei temporare a discernământului, în aşa numitele cazuri de incapacitate naturală: de exemplu, beţie involuntară, hipnoză, somnambulism, mânie puternică etc. Aşadar, se disting două categorii de situaţii când persoanele sunt lipsite de discernământ: - incapacităţi stabilite de lege: persoanele sub 14 ani nu au discernământ, datorită vârstei fragede; persoanele puse sub interdicţie judecătorească datorită tulburărilor psihice grave, - incapacităţi naturale, împrejurări ce pot să apară în viaţa persoanei cum ar fi beţia, hipnoza, somnambulismul. Practica judiciară a îmbrăţişat opinia potrivit căreia consimţământul dat la încheierea actului juridic trebuie să provină de la o persoană cu discernământ. Astfel, într-o speţă s-a statuat: „dispunătorul printr-un testament, cu toate că este o persoană majoră, trebuie să aibă discernământ în momentul în care îl întocmeşte, în sensul de a nu exista incapacităţi legale şi nici cele naturale, adică lipsa unei voinţe conştiente, indiferent dacă aceasta se datorează unei cauze trecătoare sau uneia permanente. De aceea, dacă se dovedeşte că în momentul întocmirii testamentului dispunătorul era lipsit de discernământ, instanţa are îndatorirea să anuleze actul.”1 Lipsa voinţei conştiente este cauză de anulare a actului juridic (n.a. – lipseşte consimţământul) indiferent că are o cauză permanentă (prevăzută de lege) sau trecătoare (cele enumerate mai sus). Unii autori apreciază că această condiţie nu se pune în cazul persoanelor juridice, întrucât reprezentanţii acestora sunt întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu.2 Opinia este în contradicţie cu propriile susţineri. Pot exista şi cazuri în care persoane cu discernământ în drept (n.a. după lege) care alcătuiesc organul de conducere al persoanei juridice, în fapt să fie lipsite temporar de discernământ (numite cazuri de incapacitate naturală).”
Voinţa de a încheia actul juridic născută dintr-un proces psihologic complex, dobândeşte valoare juridică numai atunci când este exprimată, pentru ca astfel întâlnindu-se cu o altă manifestare de voinţă, să se realizeze acordul de voinţă. Acest lucru se întâmplă, prin manifestarea voinţei interne în exterior. Subiectul de drept este liber să exteriorizeze voinţa internă în forma dorită ca urmare a principiului consensualismului. Voinţa internă se poate exterioriza expres prin: - cuvinte: Fiecare parte îşi declară astfel consimţământul şi împreună realizează acordul de voinţă. De exemplu, vânzătorul şi cumpărătorul prin cuvinte, cad la învoială cu privire la bunul cumpărat şi preţul plătit. Învoiala la care s-a ajuns este consimţământul dat la naşterea contractului de vânzare-cumpărare. - înscrisuri. De regulă, părţile grijulii cu soarta actului juridic, îl încheie în formă scrisă. În acest scop, convin ca manifestarea comună de voinţă să se facă printr-un înscris constatator semnat de ele. Uneori legea impune ca manifestarea consimţământului să se facă în formă scrisă. Prevederile art.1191 Cod civil impun ca actele juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte 250 lei, de regulă, să se întocmească în formă autentică sau sub semnătură privată. Unele acte juridice se încheie potrivit legii numai prin manifestarea expresă a consimţământului. De pildă, potrivit art.814 Cod civil în cazul contractului de donaţie între absenţi, acceptarea (n.a. - consimţământului) să fie făcută în formă autentică (n.a. - aşadar consimţământul trebuie să fie expres).1; în art.1034, 1042 în materie de solidaritate convenţională creditorul „cere (n.a. - consimţământ expres) plata în tot a creanţei” sau „se poate adresa (n.a. - consimţământ expres) la acela care va voi dintre debitori”. Voinţa internă se poate manifesta şi tacit prin: - acţiuni, gesturi, atitudini. Uneori voinţa de a încheia actul juridic – consimţământul – se deduce din anumite acţiuni, atitudini, gesturi. De exemplu, semnalul de oprire al unui taxi sau staţionarea taxiului într-o staţie de taxi sunt manifestări de voinţă tacită de a încheia contractul de transport. Cu privire la exprimarea consimţământului se pune întrebarea dacă tăcerea are valoare juridică de consimţământ, potrivit adagiului latin conform căruia tăcerea valorează consimţământ (qui tacit consetire videtur). În principiu, în dreptul civil tăcerea nu valorează consimţământ. În următoarele situaţii tăcerea valorează consimţământ. - când legea prevede expresis verbis: de exemplu, în art.1437 Cod civil, privitor la tacita relocaţiune: „După expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune (n.a. - contract de închiriere prin care se asigură folosinţa temporară a unui lucru în schimbul chiriei), dacă locatarul rămâne şi este lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită.”; în art.82 alin.2 din Legea 31/’90 privind societăţile comerciale, republicată, se precizează: „consimţământul se socoteşte dat dacă participarea sau operaţiunile (n.a.- este vorba de participarea asociaţilor cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate şi de operaţiuni făcute în contul acestora) fiind anterioare actului constitutiv au fost cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor”(n.a. - au tăcut). - părţile convin să acorde tăcerii valoare de consimţământ. De exemplu, părţile stabilesc modalitate de înnoire a contractului de închiriere a unei locuinţe tăcerea locatorului timp de 7 zile de la expirarea termenului de închiriere. - când prin obicei (uzanţe) tăcerea valorează consimţământ. consimţământul trebuie dat cu intenţia de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii). Manifestarea de voinţă se face cu intenţia specială de a încheia un act juridic, cu intenţia de a produce efecte juridice şi în final executarea acestuia (să fie garantată) prin forţa coercitivă a statului. În următoarele împrejurări, nu ne aflăm în prezenţa acestei condiţii: - când consimţământul a fost dat în glumă (joacandi cauza) din prietenie, curtoazie, din politeţe etc. De exemplu, o persoană invită la o masă colegială câteva familii. La data stabilită gazda lipseşte. Acţiunea introdusă în justiţie de persoanele invitate, prin care au solicitat depăgubiri ca urmare a cheltuielilor făcute pentru a da curs invitaţiei a fost respinsă, pe motiv că invitaţia nu reprezintă un angajament juridic, ci este fundamentată pe relaţii de prietenie şi complezenţă). - când s-a făcut sub condiţie pur protestativă „din partea celui ce se obligă” (art.1010 Cod civil). De exemplu, îţi vând autoturismul dacă vreau etc. - când consimţământul se face cu o rezervă mentală (rezervatio mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia.
Viciile de consimţământ sunt împrejurări interne şi externe ce afectează consimţământul. Viciile de consimţământ ce constau în împrejurări externe sunt violenţa şi leziunea şi cele ce privesc împrejurări interne, de natură intelectuală sunt eroarea şi dolul. e) Viciile de consimţământ În doctrină sunt folosite expresiile „vicii de consimţământ” sau „vicii ale voinţei”, pentru a desemna alterarea manifestării de voinţă, săvârşită în vederea producerii de efecte juridice. Autorii care grupează consimţământul şi cauza într-o singură condiţie esenţială de validitate a actului juridic, şi anume „voinţă juridică”, agrează expresia „vicii ale voinţei”. Sintagma „vicii de consimţământ” este folosită de autorii care consideră consimţământul şi cauza, ca fiind, fiecare în mod separat, condiţie de validitate a actului juridic. Totuşi majoritatea autorilor preferă expresia uzuală „vicii de consimţământ”. Potrivit art.953 Cod civil: „Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol.” De asemenea, în art.951 Cod civil se dispune: „Minorul nu poate ataca angajamentul său pentru cauză de necapacitate, decât în caz de leziune.”şi art.1157 Cod civil: „minorul poate exercita acţiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii (cu precizarea că în al.1 şi 2 din art.25 din Decretul 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr.31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice se stabileşte că acţiunea în resciziune - în anulare pentru leziune - aparţine exclusiv minorului care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singur acte juridice, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui sau încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, când aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare). Viciile de consimţământ se admit a fi eroarea, violenţa, dolul şi leziunea. În doctrină s-a apreciat că leziunea nu este un viciu de consimţământ. Existenţa viciului de consimţământ este cauză de nulitate a actului juridic.
În art.953 Cod civil se dispune: „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare...” şi în art.954 Cod civil se reglementează cele două cazuri când eroarea viciază consimţământul: - „eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei” - „eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia.” Eroarea este înţelegerea greşită a unor împrejurări prezente în momentul încheierii actului juridic. Într-o formulare consacrată eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic. Subiectul de drept aflat în eroare încheie actul juridic pe care, în condiţii normale, nu l-ar fi încheiat. De exemplu, cumpărătorul este în eroare când achiziţionând un televizor „nou”, după o perioadă de timp constată adevărata realitate: televizorul este vechi.
după amploarea efectelor pe care le produc, eroarea este de trei feluri: - eroarea obstacol: este atât de gravă, încât voinţele părţilor actului juridic nu se întâlnesc. În doctrină, se numeşte eroare distructivă, distrugătoare de voinţă, deoarece gravitatea erorii împiedică încheierea actului juridic.
- poartă asupra naturii juridice a actului (error in negotio) ce se încheie. De exemplu, una din părţi îşi manifestă voinţa să încheie un contract de vânzare-cumpărare în timp ce partea cocontractantă crede şi îşi manifestă voinţa să încheie un contract de donaţie; - poartă asupra identităţii obiectului actului juridic (error in corpore). De exemplu, o parte îşi dă consimţământul să cumpere un autoturism marca “Peugeot”, în timp ce vânzătorul îi oferă un autoturism “Dacia Nova”. În cazul erorii obstacol, fiecare manifestare de voinţă a părţilor se referă la altceva. În acest caz nu poate fi vorba de realizarea acordului de voinţă, a consimţământului. - eroarea viciu de consimţământ este cunoscută în doctrina mai veche sub denumirea de eroare gravă. Ea priveşte aşa cum precizează textul legii (art.954 Cod civil): - calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic (error in substantiam). Prin “calităţi substanţiale” se înţeleg acele calităţi, fie ale bunului, fie ale prestaţiei care au fost determinante la încheierea actului juridic, şi fără de care actul nu s-ar fi încheiat. Subiectul de drept înţelege să încheie actul juridic în consideraţia obiectului, a bunului pe care doreşte să-l cumpere, să-l doneze sau să-l primească ca donaţie, să-l schimbe, să-l închirieze, respectiv să-l folosească temporar, sau în consideraţia prestaţiei ce o va executa cocontractantul. Consimţământul părţilor la încheierea actului juridic a fost determinat de calitatea bunului sau a prestaţiei. Calitatea bunului priveşte atât compoziţia bunului cât şi alte calităţi: de exemplu, cumpăr pulovărul pentru că este din lână, cumpăr dulapul deoarece prin culoare se încadrează între celelalte obiecte de mobilier din birou, etc. Practica judiciară a statuat că în lipsa calităţilor substanţiale ale bunului, partea nu ar încheia actul juridic. - identitatea sau calităţile esenţiale ale persoanei (error in personam) în cazul contractelor intuitu personae. Contractele intuitu personae sunt contractele încheiate de una din părţi în considerarea calităţilor personale, reputaţiei, talentul, gradul de rudenie, gradul ştiinţific purtat etc. ale părţii contractante. Consideraţia persoanei cocontractante a determinat consimţământul la încheierea actului juridic. De exemplu, se încheie un contract de prestări servicii cu un anumit cântăreţ, deoarece numai el are acele calităţi artistice apte să atragă un număr sporit de spectatori; donez primului nepot un autoturism pe considerentul că el îmi va prelua numele etc. În concluzie, eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic şi identităţii sau calităţilor esenţiale ale persoanei au determinat încheierea actului juridic. În lipsa error in substantiam sau error in personam, actul juridic nu s-ar fi încheiat.
Este denumită în doctrină “eroare uşoară” sau “eroare fără efecte asupra validităţii actului juridic”.1 Sancţiunea civilă în cazul erorii se diferenţiază astfel: - nulitate absolută a actului juridic încheiat, în cazul erorii obstacol - nulitatea relativă a actului juridic încheiat în cazul erorii viciu de consimţământ - cel mult o diminuare valorică a prestaţiei în cazul erorii indiferente.2 după împrejurările la care se referă se disting: - eroarea de fapt: când poartă asupra calităţilor substanţiale ale obiectului sau prestaţiilor actului juridic, sau asupra identităţii persoanei contractante; - eroarea de drept: când priveşte existenţa, sau conţinutul unor norme juridice.
Într-o opinie, se contestă eroarea de drept ca viciu de consimţământ. Principalul argument este acela că legiuitorul prezumă că toată lumea cunoaşte legea, de vreme ce aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii-adagiu latin-nemo censetur ignorare legem). Apărarea fundamentată pe necunoaşterea legii nu se poate admite.1 În realitate, prezumţia că toată lumea cunoaşte legea, de la publicarea ei în Monitorul Oficial, este doar un deziderat. Lipsa pregătirii juridice a oamenilor este un fapt incontestabil. Într-o altă opinie, îmbrăţişată şi de practica judiciară se susţine admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ, invocându-se următoarele argumente: - în art.953 Cod civil nu se distinge între eroarea de fapt şi eroarea de drept. Regulă de interpretare specifică dreptului civil stabileşte: acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă. - art.1206 Cod civil prevede: “ea (n.a. mărturisirea judiciară) nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit şi nu poate fi revocată de acesta, afară numai de va proba că a făcut-o din eroare de fapt”. Aşadar, legiuitorul prevede expres când nu admite eroarea de drept. Prin interpretare per a contrario, înseamnă că în celelalte cazuri, ea este admisă - eroarea de fapt şi cea de drept reprezintă o percepere falsă a realităţii, oriunde există aceeaşi motivaţie (falsa percepere a realităţii), acolo trebuie să existe aceeaşi soluţie (nulitate relativă a actului juridic încheiat din eroare, viciu de consimţământ). O spune adagiul latin “ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio).2 Argumentele de mai sus, exprimate în doctrină şi însuşite de practica judiciară sunt convingătoare şi eroarea de drept viciu de consimţământ este o realitate. Pe considerente de echitate, în contextul actual, când actul de justiţie se exercită şi sub impulsul intereselor extrajudiciare, de regulă, la comanda factorului material, apreciem că invocarea erorii de drept ca viciu de consimţământ ar constitui o portiţă de manifestare a liberului arbitru. Partea în eroare trebuie să dovedească în faţa instanţei de judecată: - că a perceput în mod eronat, fals, realitatea; - că a încheiat actul juridic, determinat fiind de perceperea falsă a realităţii. Subiectul de drept, cunoscând corect realitatea, nu ar fi încheiat actul juridic. Această dovadă se apreciază de la caz la caz, după un criteriu subiectiv. - în cazul actelor juridice bilaterale (contracte) că cealaltă parte (cocontractantul) a cunoscut sau trebuia să cunoască că împrejurarea asupra căreia există eroarea, a determinat să se încheie actul juridic. Cerinţa se impune, deoarece sancţiunea severă a nulităţii relative a actului juridic priveşte şi cealaltă parte. Se asigură stabilitatea circuitului civil, certitudinea operaţiunilor juridice. Cine ar mai încheia un act juridic, ştiind că cealaltă parte este în eroare, şi va putea cere desfiinţarea actului astfel încheiat? Eroarea de viciu de consimţământ fiind un element psihologic este mai greu de dovedit. Pentru existenţa erorii – viciu de consimţământ nu se cere ca ambele manifestări de voinţă să fi fost viciate; este suficientă eroarea în manifestarea de voinţă a uneia din părţi. Partea din culpa căreia s-a ajuns la nulitatea actului juridic va plăti celeilalte părţi despăgubiri, pentru a-i acoperi prejudiciul provocat prin desfiinţarea contractului.1 Când ambele părţi sunt în eroare, fiecare va putea cere anularea actului pentru eroare. Eroarea naşte dreptul la acţiunea în anularea actului juridic.
- art.953 Cod civil: “dolul este consimţământul nu este valabil când este (…) surprins prin dol.” - art.960 Cod civil: “dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune.” Dolul viciu de consimţământ este inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina (în scopul) să încheie un act juridic. Este definiţia acceptată în doctrina de drept civil. Într-o formulare sintetică, dolul este eroare provocată. Deşi dolul este o eroare provocată, între dol şi eroare există diferenţieri esenţiale: - dolul are o sferă de cuprindere mai largă decât eroarea spontană în sensul că priveşte nu numai calităţile substanţiale ale obiectului sau prestaţiei din actul juridic ori identitatea sau calităţile speciale ale cocontractantului în contractele intuitu personae, ci şi alte împrejurări. - dolul exteriorizându-se prin mijloace viclene, materiale se poate dovedi mai uşor comparativ cu eroarea, proces psihologic intern dificil de probat. Din interpretarea textului art.960 Cod civil: “mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi” rezultă că dolul priveşte numai actele juridice bilaterale. În practica judiciară s-a admis că şi în cazul actelor juridice unilaterale (de exemplu, testament) dolul poate fi întâlnit sub forma “sugestiei”, “captaţiei” adică a “linguşirii” persoanei care are o afecţiune, pasiune pentru cineva, în scopul să facă un testament.
- elementul intenţional (psihologic) al voinţei exteriorizate de subiectul de drept care îşi propune, urmăreşte să inducă în eroare partea cocontractantă pentru ca aceasta să încheie actul juridic. De exemplu, vânzătorul, pentru a înstrăina autoturismul la un preţ mare, îşi propune să-l inducă în eroare pe cumpărător, prin modificarea anului de fabricaţie din certificatul de înmatriculare, prin modificarea numărului de km parcurşi înregistraţi la bord, prin retuşuri superficiale ale caroseriei etc. În doctrină şi în practică s-a statuat că provocarea unei erori prin simplă neglijenţă, fără rea-credinţă, nu constituie dol1, nu există dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte.2 - elementul material care constă în întrebuinţarea de manevre dolosive, mijloace viclene, mijloace combinate de şiretenie, maşinaţiuni cu caracter de înşelăciune, acţiuni frauduloase etc. De exemplu, vânzătorul introduce în pliculeţele cu cafea expuse spre vânzare, nisip. Elementul material al dolului constă într-o acţiune, sau inacţiune. Un exemplu de act comisiv în materia actelor juridice cu titlu gratuit – libertăţi, este “sugestia”, “captaţia”, adică specularea afecţiunii unei persoane pentru a o convinge să facă o donaţie ori un legat. Exemplu de inacţiune este dolul prin reticenţă, când una din părţi păstrează tăcerea asupra unor împrejurări esenţiale care ar fi trebuit aduse la cunoştinţa celeilalte părţi şi a căror cunoaştere ar fi putut s-o determine să nu încheie actul juridic.3 Într-o speţă s-a anulat căsătoria pentru dol prin reticienţă comis prin ascunderea bolii de care suferea unul din soţi.4 Spre deosebire de eroare, în cazul dolului, utilizarea mijloacelor viclene pentru a provoca eroarea constituie faptă ilicită şi în ipoteza producerii prejudiciului, victima poate introduce pe lângă acţiunea în anularea actului juridic şi acţiunea în repararea prejudiciului potrivit art.998 Cod civil (răspunderea delictuală pentru faptă proprie). De observat că în doctrină elementele dolului se definesc şi prin termenii de element subiectiv şi obiectiv.5 Într-o opinie, celor două elemente ale dolului se adaugă un al treilea element: elementul injust prin care se înţelege dolul grav ce ignoră regulile de morală – dolus malus –, care, spre deosebire de dolus bonus (dolul uşor) admis uneori, de exemplu, în dreptul comercial, lauda unei mărfi, nu este tolerat.1 În prezent se pare că distincţia nu se justifică, pentru că moralitatea afacerilor impune sancţionarea oricărui dol sau pentru că se admite că reclama unor mărfuri şi servicii este de regulă exagerată, clientul avizat nu se lasă înşelat de reclamă.2 Condiţiile dolului: Acţiunea în justiţie prin care se cere anularea actului juridic pentru consimţământul viciat prin dol trebuie să dovedească existenţa condiţiilor dolului: - dolul a determinat încheierea actului juridic, “este evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat” (art.960 Cod civil). Dolul nu se limitează doar la “calităţile substanţiale ale obiectului” ori la “calităţile persoanei” cocontractante ca în cazul erorii, ci aria elementelor determinante este mult mai largă. Dolul care a determinat încheierea actului juridic este denumit dol principal (dolul malus) şi atrage nulitatea relativă a actului. Dolul incident (dolus bonus) priveşte împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic. El nu atrage nulitatea relativă a actului juridic, ci doar reducerea contraprestaţiei: - să provină de la cealaltă parte, condiţie prevăzută în art.960 Cod civil “mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi.” În doctrină se admite că dolul poate proveni şi de la un terţ, dacă cocontractantul ştie acest lucru, este complice la dol. De asemenea s-a admis că dolul poate proveni şi de la reprezentantul cocontractantului”.3 Într-o opinie, se susţine că această condiţie – să provină de la cealaltă parte – “priveşte numai contractele cu titlu oneros.”4 Este firesc să fie apărată una din părţile contractului oneros de dolul ce provine de la cealaltă parte, atâta timp cât aceasta “a investit” în contractul oneros (a procurat celeilalte părţi un folos patrimonial) şi nu este vinovată. În actele juridice cu titlu gratuit, dobânditorul, invocând dolul dispunătorului, urmăreşte să apere un avantaj obţinut fără prestaţie echivalentă, lucru ce nu trebuie ocrotit de lege.1 Dolul nu se cere să provină de la ambele părţi ale actului juridic. Când fiecare parte are consimţământul viciat prin dol, fiecare parte poate cere anularea actului. Dolul, aşa cum se stabileşte în art.960 Cod civil: “nu se presupune”. La fel ca şi în cazul erorii, el trebuie dovedit. Mijloacele viclene, existenţa, materialitatea lor, sunt fapte juridice, ce se dovedesc prin orice mijloc de probă. Dovada dolului este mai uşor de făcut decât dovada erorii. De exemplu, se poate dovedi mai uşor faptul că în plicul cu cafea se găseşte nisip decât eroarea cumpărătorului în legătură cu autorul operei de artă.. Yüklə 2,29 Mb. Dostları ilə paylaş:
|