Universitatea "petru maior" TÂrgu-mureş

Exercitarea drepturilor subiective civile

Titularul unui drept subiectiv civil, de exemplu, locatorul (persoana care închiriază un bun în schimbul unei sume de bani numită chirie) poate sau nu să exercite acest drept (dreptul de a cere locatarului chiria). Exercitarea dreptului rămâne la latitudinea titularului.

Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în scopul satisfacerii intereselor personale ale titularului, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială. Aşadar, în exercitarea dreptului subiectiv apar anumite limite.

Limitele exercitării dreptului subiectiv civil sunt limite externe şi limite interne.

Limitele externe sunt materiale sau juridice. Astfel, proprietarul terenului exercită dreptul de proprietate între hotarele terenului său, ce reprezintă limitele externe materiale.

Tot astfel, creditorul nu poate cere debitorului mai mult decât datorează, fără a depăşi limitele juridice ale dreptului său de creanţă.

Limitele interne ale dreptului subiectiv civil sunt date de scopul în care este recunoscut dreptul şi anume satisfacerea intereselor personale ale titularului acestuia.

Exercitarea drepturilor civile pune problema abuzului de drept. În ce constă abuzul de drept?

În doctrină s-au născut ample discuţii cu privire la definirea abuzului de drept.

Astfel, se disting autorii care îmbrăţişează teoria obiectivă a abuzului de drept, care în esenţă subliniază că simpla abatere de la limitele exercitării dreptului subiectiv civil reprezintă abuz de drept.

Cu privire la limitele externe materiale sau juridice Paul Mircea Cosmovici, membru corespondent al Academiei României s-a exprimat tranşant: “cel ce acţionează prin depăşirea limitelor externe, materiale ori juridice ale drepturilor subiective acţionează fără drept, ca, de pildă, proprietarul care ar construi dincolo de hotarul terenului său – deci prin depăşirea limitelor materiale ale dreptului de proprietate – ori creditorul care ar pretinde debitorului său mai mult decât îi datorează acesta – deci prin depăşirea limitelor juridice ale dreptului său de creanţă”.¹

În aceeaşi idee: “Abuzul de drept nu înseamnă depăşirea limitelor externe, de ordin material sau juridic, ale dreptului respectiv, ipoteză în care am fi în prezenţa unui fapt juridic săvârşit fără drept, ci numai depăşirea limitelor interne ale dreptului subiectiv civil.”²

Depăşirea limitelor externe fie materiale, fie juridice poate reprezenta un fapt juridic ilicit, şi dacă s-a produs un prejudiciu sunt aplicabile regulile răspunderii civile.

Cu privire la limitele interne ale exerciţiului drepturilor subiective, s-au propus mai multe criterii pentru definirea abuzului de drept: intenţia de a dăuna altuia, exerciţiul anormal al dreptului, absenţa unui interes legitim, deturnarea dreptului de la finalitatea sa.³

Într-o definiţie, autorul are în vedere numai limitele interne: “Exercitarea drepturilor subiective civile prin încălcarea acestor principii (notă: autorul se referă la exercitarea dreptului subiectiv civil potrivit cu scopul său social şi economic, exercitarea cu respectarea strictă a legii şi a regulilor de morală, exercitarea cu bună-credinţă) constituie, ceea ce se numeşte în literatura de specialitate şi practica judecătorească, abuz de drept”.¹

Alţi autori definesc abuzul de drept cu referire deopotrivă la limitele externe şi interne ale exercitării dreptului subiectiv civil.

Astfel, “Exercitarea unui drept civil subiectiv cu depăşirea limitelor sale fireşti, - şi în special, cu depăşirea limitelor sale interne, adică exercitarea lui în alt scop decât acela în vederea căruia dreptul respectiv este recunoscut de lege”.²

Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu în definiţia abuzului de drept se referă expresis verbis la ambele limite: “prin abuz de drept înţelegem exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale (…) prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii şi moralei, cu rea credinţă, cu depăşirea limitelor sale”.³

Într-o altă concepţie, teoria subiectivă explică abuzul de drept prin intenţia ce animă pe titularul dreptului subiectiv civil de a vătăma pe altul. Astfel, un autor subliniază: “În ce ne priveşte, apreciem că abuzul de drept vizează numai ultimele două principii din cele patru prezentate mai sus (n.a. - dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, numai potrivit scopului economic şi social în vederea căruia este recunoscut şi numai cu bună-credinţă) Deci, se poate vorbi de un abuz de drept atunci când titularul acestuia cu rea-credinţă, îl deturnează de la finalitatea lui (…) faptul săvârşit neputând fi explicat printr-un motiv legitim (…) titularul îşi exercită dreptul subiectiv civil în scopul de a-l vătăma pe altul, a-l şicana etc.”⁴

Intenţia de a vătăma se apreciază din “inutilitatea actului pentru cel care l-a săvârşit”.⁵

Sancţionarea abuzului de drept se face în două moduri:

- obligarea titularului dreptului subiectiv civil exercitat în mod abuziv la repararea eventualului prejudiciu produs, potrivit regulilor răspunderii civile delictuale;

- refuzul protecţiei juridice a titularilor drepturilor subiective civile exercitate în mod abuziv.¹ Această sancţiune a fost aplicată în practica judiciară.²

În doctrină s-au exprimat şi opinii contrare.

Un autor consideră că “refuzul concursului forţei de constrângere a statului (…) este discutabil (…) în lipsa unui text de lege expres în acest sens (…); respingerea cererii titularului dreptului subiectiv civil exercitat abuziv va interveni, eventual, în temeiul unei dispoziţii legale exprese, iar nu în baza simplei exercitări abuzive a dreptului”.³
Obligaţia_civilă_–_latura_pasivă_a_conţinutului_raportului_juridic_civil'>Obligaţia civilă – latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil

Dreptul subiectiv civil presupune existenţa unei obligaţii corelative. Drepturile subiective civile şi obligaţiile care alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil sunt legate între ele, fiecărui drept subiectiv corespunzându-i o obligaţie, după cum fiecărei obligaţii îi corespunde un drept subiectiv. Ceea ce pretinde subiectul activ este tocmai îndatorirea subiectului pasiv.⁴ Astfel, într-un contract de locaţiune dreptului locatorului de a primi chiria îi corespunde obligaţia locatarului de a plăti chiria, după cum dreptului locatarului de a i se preda lucrul în folosinţă temporară îi corespunde obligaţia locatorului de a preda lucrul.

Obligaţia civilă este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.⁵
Prestaţia subiectului pasiv constă în:

- a da (aut dare), este în îndatorirea de a constitui (un drept real de ipotecă sau gaj asupra unui bun) sau a transmite un drept real asupra unui lucru. De exemplu, transmiterea dreptului de proprietate printr-un act juridic de vânzare-cumpărare, donaţie etc. Obligaţia de a da nu se confundă cu obligaţia de a preda lucrul care este o obligaţie de a face;

- a face, (facere) este îndatorirea ce constă într-o prestaţie pozitivă, având ca obiect executarea de lucrări, prestarea de servicii sau predarea unui lucru (de exemplu, a construi un imobil în contractul de antrepriză, a întreţine o persoană în contractul de întreţinere, a repara un autoturism într-un contract de executări lucrări etc.);

- a nu face, (non facere) este îndatorirea de a se abţine de la săvârşirea unei acţiuni, care ar fi putut să o săvârşească, dacă nu s-ar fi obligat să nu o facă. De exemplu, prin contractul de editură, autorul lucrării predate spre tipărire se obligă să nu predea lucrarea unei alte edituri.

Obligaţia are în structura sa:

- subiecţii (creditorul şi debitorul) care de regulă, au în acelaşi timp şi calitatea de creditor şi calitatea de debitor;

- conţinutul – din care fac parte toate drepturile de creanţă şi obligaţiile corelative ce aparţin subiecţilor. De regulă, este alcătuit din dreptul creditorului de a pretinde şi îndatorirea debitorului de a executa prestaţia datorată;

- obiectul – constă în conduita concretă (acţiunea, inacţiunea) a părţilor. Acţiunea este prestaţia ce o poate pretinde creditorul şi la care este ţinut debitorul. Prestaţia debitorului constă în a da, a face sau nu face ceva;

- sancţiunea – constă în dreptul creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei acţiuni în justiţie sau să procedeze la executarea silită pentru realizarea creanţei sale.

Obligaţia civilă izvorăşte din acte juridice şi fapte juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei) şi ilicite (delicte).

Obiectul raportului juridic civil

Definiţia obiectului raportului juridic civil

În literatura juridică s-au purtat discuţii legate de două aspecte privitoare la obiectul raportului juridic civil.

Primul aspect se referă la existenţa obiectului raportului juridic civil.

Autorii care pun la îndoială existenţa obiectului raportului juridic au în vedere că prin obiect se înţeleg numai lucrurile la care se referă drepturile şi obligaţiile părţilor, şi cum sunt raporturi juridice civile care se referă numai la acţiuni, abţineri, obiectul nu este un element structural al raportului juridic civil.¹ De exemplu, în raportul juridic stabilit între cântăreţ şi organizatorul spectacolului obiectul raportului juridic îl constituie acţiunea cântăreţului de a cânta.

Majoritatea autorilor consideră necesară existenţa obiectului raportului juridic.

Unii autori identifică obiectul raportului juridic atât cu lucrurile ce ne înconjoară, cât şi cu acţiunile sau abţinerile subiecţilor, considerând că obiectul este un element necesar al raportului juridic civil. Un drept fără obiect este un lucru greu de acceptat. Mai mult, se face şi o diferenţiere: în cazul drepturilor reale, obiectul este lucrul la care se referă dreptul; în cazul drepturilor de creanţă, obiectul îl constituie acţiunea sau inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi este ţinut subiectul pasiv.²

Al doilea aspect se referă la conţinutul obiectului. Fac parte din obiectul raportului juridic fie acţiunea sau inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv fie lucrurile la care se referă acţiunea sau inacţiunea, atunci când ele există.

Într-o definiţie “obiectul nu poate consta decât în acţiunea sau abţinerea pe care subiectul activ (titularul dreptului) o poate pretinde subiectului pasiv (celui ţinut de obligaţie), iar aceasta fără a deosebi după cum în conţinutul raportului juridic civil intră un drept real sau un drept de creanţă”.³

Precizările, după cum este vorba de un drept real sau de creanţă, apreciem că nu se justifică: şi în cazul dreptului real, titularul este îndreptăţit să impună subiectului pasiv-nedeterminat, universal “toţi ceilalţi” o conduită, obligaţia generală negativă să nu facă nimic de natură a stânjeni exercitarea dreptului şi în cazul dreptului de creanţă, poate pretinde o conduită debitorului. În ambele cazuri – drept real şi drept de creanţă - suntem în prezenţa unei relaţii sociale în care fiecare parte a raportului juridic se manifestă printr-o conduită ce reprezintă obiectul raportului juridic civil.¹

Numeroşi autori consideră conduita părţilor (acţiunea, inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi este ţinut subiectul pasiv) ca fiind singurul element al obiectului raportului juridic: “întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din conduita părţilor”.² “prin obiect al raportului juridic înţelegem conduita părţilor”.³

“În concluzie, obiectul raportului juridic civil constă în acţiunea sau abstenţeunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi este ţinut subiectul pasiv. (n.n. conduita părţilor).”⁴

“Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege…în alţi termeni conduita subiectelor acestui raport”.⁵

În concluzie: “ceea ce pare să rezulte din multiple definiţii ce au fost date este faptul că toate se referă, în ultimă analiză, la conduita subiectelor acestui raport, indiferent dacă raportul juridic cuprinde în conţinutul său drepturi reale sau drepturi de creanţă”.⁶

Alţi autori apreciază că în conţinutul noţiunii de obiect al raporturilor juridice apar şi lucrurile la care se referă conduita subiecţilor, lucrul fiind numit obiect derivat (indirect). Astfel “întrucât însă acţiunea sau abţinerea ori, în general, conduita poate privi, ca în exemplul dreptului real un lucru, acesta trebuie privit şi el, când este cazul, ca obiect al raportului juridic şi anume obiect derivat”.⁷

Într-o opinie asemănătoare, un autor precizează: “Adesea conduita subiecţilor raportului juridic civil se referă direct la anumite lucruri exterioare (…) titularul unui drept de proprietate îşi exercită acţiunile care alcătuiesc conţinutul dreptului (adică atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie) în mod direct asupra lucrului pe care-l are în proprietate: cumpărătorul este îndreptăţit să dobândească dreptul de proprietate şi să i se predea lucrul (bunul) pe care l-a cumpărat (…) lucrurile respective nu sunt decât obiecte, materiale, lucruri, bunuri extrinseci raportului juridic civil”.¹

Definiţia de mai jos, a obiectului raportului juridic civil, elaborată de prof univ.dr. Ion Dogaru în opera citată, este tranşantă şi cuprinzătoare, ancorată în practica circuitului civil şi intrată în limbajul curent de drept civil: “obiectul raportului juridic civil constă în acţiunea sau abstenţiunea (conduita) la care este îndreptăţit subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv, iar dacă acţiunea sau inacţiunea se referă la lucruri, şi acestea dar nu ca obiect direct, ci derivat (indirect).”

Obiectul raportului juridic civil se exprimă frecvent prin expresiile sinonime am cumpărat casa la un preţ bun, sau obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie casa.

În acest sens, se apreciază: “nu se poate să nu se recunoască strânsa legătură între cei doi termeni: obiect al raportului juridic civil şi lucrurile la care se referă.”²

Definiţia bunurilor

Codul civil foloseşte termenii de „bun” şi „lucru” fără să-i definească. Astfel, în art.480 se foloseşte termenul de lucru: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.

În art.461 se foloseşte termenul de bun: „Toate bunurile sunt mobile şi imobile.”

Noţiune de „bun” este utilizată în două accepţiuni:

- în sens larg, prin bun se înţeleg atât lucrurile cât şi drepturile ce au ca obiect un lucru. De exemplu, art.475: „Oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui” sau art.479: „Poate avea cineva asupra bunurilor, sau un drept de proprietate, sau un drept de folosinţă, sau numai servitute”;

- în sens restrâns, prin bun se înţelege numai lucrul asupra căruia se exercită drepturi patrimoniale. De exemplu art.517: „Uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa.”

Prin bun înţelegem toate lucrurile utile omului sau, într-o altă formulare, o valoare economică, pentru satisfacerea nevoilor materiale ori spirituale ale omului susceptibile de apropiere (însuşire) sub formă de drepturi patrimoniale.

Potrivit definiţiei, în materia dreptului civil, nu orice lucru sau valoare economică poate dobândi calitatea de bun, ci numai acelea care întrunesc cumulativ două cerinţe:

- lucrul, valoarea economică satisface o nevoie materială sau spirituală;

- lucrul pentru a deveni “bun” în materie civilă trebuie să fie susceptibil de apropiere (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale. Astfel, aerul, deşi satisface o nevoie materială, nu este “bun” în accepţiunea dreptului civil, deoarece nimeni nu se poate face stăpân pe aer.¹

Se poate pune întrebarea: oare “aerul de Nevada” comercializat în SUA în recipienţi speciali, sau “aerul de munte” folosit de agenţi de circulaţie din Bangkok, capitala Thailandei, nu sunt exemple potrivit cărora condiţia referitoare la susceptibilitatea de a fi însuşite, sub forma drepturilor patrimoniale, este relativă?
Un autor, pe bună dreptate, apreciază: “…aceste condiţii sunt relative în timp şi în spaţiu şi trebuie privite în perspectivă istorică, lucruri inutile la un moment dat pot deveni apoi utile (de pildă reciclarea deşeurilor), sau nesusceptibile de apropiere (ca spaţiul cosmic de pildă) putând deveni, în viitor, obiecte ale unor drepturi (sub forma resurselor minerale extrase din alte corpuri cereşti, sau a resurselor energetice oferite de vântul solar)”.¹

Însuşirile unor bunuri susceptibile de apropiere influenţează decisiv regimul juridic (regulile juridice) aplicabil unor bunuri.

Clasificarea bunurilor

Bunurile se pot clasifica după mai multe criterii. Următoarele criterii de clasificare sunt frecvent întâlnite în doctrină.

- după regimul juridic al circulaţiei bunurilor: bunuri în circuitul civil, bunuri scoase din circuitul civil, bunuri cu o circulaţie juridică restrictiv reglementată şi bunuri momentan fără stăpân;

- după modul lor de percepere: bunuri corporale şi bunuri incorporale;

- după natura lor şi calificarea dată de lege: bunuri mobile şi imobile;

- după modul cum sunt determinate: bunuri certe, individual determinate, (res certa) şi bunuri determinate generic, bunuri de gen (res genera);

- după modul cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii: bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;

- după cum întrebuinţarea obişnuită implică sau nu distrugerea, consumarea sau înstrăinarea lor: bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;

- după cum pot fi împărţite sau nu, fără să-şi schimbe destinaţia lor: bunuri divizibile şi bunuri indivizibile;

- după corelaţia între ele: bunuri principiale şi bunuri accesorii;

- după cum sunt sau nu producătoare de alte bunuri, fără a-şi consuma substanţa: bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere.
După regimul juridic al circulaţiei bunurilor, deosebim:

bunuri în circuitul civil:

De regulă, toate bunurile sunt în circuitul civil. Ele pot face obiectul actelor juridice civile şi prin urmare pot fi dobândite sau înstrăinate prin asemenea acte.¹ În art.963 Cod civil se prevede: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract.”

bunuri scoase din circuitul civil

Prin excepţie, numai prin lege trebuie admis că anumite bunuri pot fi scoase din circuitul civil şi nu pot face obiectul unor contracte juridice civile. Aceste bunuri sunt inalienabile. De pildă, în art.136 alin.3 din Constituţia României din 1991 sunt enumerate categorii de bunuri care “fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”. Ele sunt “inalienabile” (alin.4 din acelaşi articol) în sensul că nu pot fi înstrăinate sau grevate. Aceste bunuri sunt: “bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică.”

Bunurile scoase din circuitul civil, enumerate mai sus, în condiţiile legii pot intra în circuitul civil. În art.136 alin.4 din Constituţia României se precizează: “În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită a instituţiilor de utilitate publică”.
bunuri cu o circulaţie juridică restrictiv reglementată

Din considerente medicale, pentru anumite bunuri, legea prevede o circulaţie juridică restrictivă, ca de pildă: deşeurile toxice supuse Legii nr.137/1993; produsele şi substanţele stupefiante supuse Legii nr.73/1969. Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

Pentru protejarea ordinii publice, Legea nr.17/1996 reglementează restrictiv circulaţia armelor de foc şi a muniţiei, Legea nr.126/1995 stabileşte regimul juridic al explozibililor.

Unele bunuri cu valoare religioasă sunt protejate prin Legea nr.103/1978 privind obiectele de cult, iar altele cu valoare deosebită – metalele şi pietrele preţioase şi semipreţioase sunt supuse regimului juridic prevăzut în O.G. Nr.190/2000 privind regimul metalelor preţioase în România (aprobată prin Legea nr.261/2002).

bunuri momentan fără stăpân

Ele sunt în principiu susceptibile de apropiere. De exemplu vânatul sălbatic, comoara, lucrurile abandonate.¹

Importanţa clasificării constă în aceea că actele juridice civile încheiate prin ignorarea prevederilor legale privind circulaţia acestora sunt lovite de nulitate absolută şi uneori poate atrage şi răspunderea penală (de exemplu, în cazul armelor de foc, a stupefiantelor, a explozibililor etc.).
După modul lor de percepere distingem:

bunuri corporale: sunt bunurile care au existenţă materială, fiind percepute de om prin propriile simţuri. De exemplu, o carte, o bancă, un apartament etc.

bunuri incorporale: sunt bunurile ce nu au existenţă materială perceptibilă simţurilor noastre. De pildă: drepturile în general.

Un autor enumeră următoarele bunuri incorporale:

- drepturi reale;

- proprietăţile incorporale, adică acele bunuri a căror fiinţă depinde de activitatea şi puterea creatoare a omului, de exemplu fondul de comerţ, dreptul de proprietate industrială, dreptul de autor;

- valorile mobiliare, de exemplu, acţiunile, obligaţiunile;

- efectele de comerţ, de exemplu cambia, biletul la ordin, cecul;

- drepturile de creanţă.²

Clasificarea prezintă importanţă în materia dobândirii proprietăţii asupra bunurilor corporale.

Posesia de bună credinţă este un mod de dobândire a proprietăţii bunurilor mobile corporale (art.1909 Cod civil). De asemenea, dobândirea proprietăţii prin tradiţiunea lucrului (remiterea, predarea) priveşte numai bunurile mobile corporale.

După natura şi calificarea dată de lege:

Codul civil în art.461 prevede: “toate bunurile sunt mobile şi imobile”, criteriul de departajare fiind cel al valorii economice şi sociale a bunurilor.

bunuri mobile (bunuri mişcătoare)

În art.472 Cod civil sunt enumerate bunurile mobile, care pot fi: prin natura lor sau prin determinarea legii. Doctrina admite existenţa bunurilor mobile prin anticipaţie.

Bunurile mobile prin natura lor: Definiţia legală a bunurilor mobile prin natura lor este dată de prevederile art.473 Cod civil: „Sunt mobile prin natura lor, corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de sine, precum animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină, precum sunt lucrurile neînsufleţite.” Într-o altă formulare sunt bunurile care se pot muta dintr-un loc în altul, fie prin energie proprie (“precum sunt animalele”), fie cu ajutorul unei energii străine (“precum sunt lucrurile neînsufleţite”).

Într-o definiţie modernă: “sunt bunurile care se pot deplasa (prin mijloace proprii) sau pot fi strămutate dintr-un loc în altul, (prin forţe exterioare), fără a li se altera sau modifica natura şi destinaţia”.¹ De exemplu, câinele, scaunul, autoturismul etc.

Bunurile mobile prin determinarea legii sunt drepturile reale asupra mobilelor², drepturile de creanţă şi acţiunile în justiţie referitoare la bunurile mobile (art.474 Cod civil).

În doctrină, apreciindu-se prevederile textului art.474 Cod civil ca fiind incomplete, s-a propus următoarea enumerare a bunurilor mobile prin determinarea legii:

- drepturile reale asupra unui lucru mobil, altele decât dreptul de proprietate;

- drepturile de creanţă corelative obligaţiei de a da un lucru mobil, obligaţiei de a face şi obligaţiei de a nu face (deci toate drepturile de creanţă);

- drepturile intelectuale (numite şi drepturi de proprietate intelectuală sau drepturi de creaţie intelectuală, categorie ce cuprinde drepturile de proprietate industrială,

- drepturile de autor şi drepturile conexe acestora);

- acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar;

- fondurile de comerţ;

- acţiunile şi părţile sociale în societăţile comerciale;

- rentele.

Bunurile mobile prin anticipaţie. Acestea nu sunt prevăzute în Codul civil. Doctrina a definit că, bunurile mobile prin anticipaţie, ca fiind bunurile care prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni. De pildă, fructele şi recoltele viitoare, înstrăinate în prezent prin actul juridic.
bunurile imobile (bunuri nemişcătoare)

Bunurile imobile sunt enumerate în art. 462 Cod civil: „bunuri imobile prin natura lor, sau prin destinaţia lor, sau prin obiectul la care se aplică”.

Bunurile imobile prin natura lor sunt:

- “fondurile de pământ şi clădirile” – art. 462 Cod civil. Prin “clădiri” se admite că sunt toate construcţiile sau lucrările ridicate pe pământ sau în aceasta (magazii, poduri, tuneluri, diguri, canale etc.);

- “morile de vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi” – art.464 Cod civil;

- “recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă” – art.465 Cod civil. Se acceptă că sunt imobile prin natura lor şi arborii netăiaţi şi vegetaţia prinsă de pământ.

Un autor, într-o formulare sintetică, apreciază că sunt bunuri imobile prin natura lor: “terenurile de orice fel şi toate bunurile care, în mod natural sau artificial sunt încorporate lor.”¹
Bunurile imobile prin destinaţia lor

În art.468 Cod civil se definesc imobilele prin destinaţia lor: “obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond” şi apoi se enumeră: animalele folosite la cultură, instrumentele arătoare, seminţele date arendaşilor, porumbeii din porumbărie, iepurii de casă, stupii cu roi, peştele din iaz, teascurile, căldările, alambicurile, căzile, vasele, instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine, paiele şi gunoaiele. Acest text se va interpreta la condiţiile actuale de dezvoltare a tehnicii. În art.468 aliniat ultim: “mai sunt imobile prin destinaţie toate lucrurile mobile ce proprietarul a aşezat către fond în perpetuu.”

Fac parte din bunurile imobile prin destinaţia lor şi:

- lucrurile mobile aşezate perpetuum pe un imobil “când acestea sunt întărite cu gips, var sau ciment sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului pe care sunt aşezate “– art.469 alin.1 Cod civil.

- “oglinzile unui apartament se presupun aşezate în perpetuum când parchetul pe care ele stau este una cu boaseria (lemnăria care îmbracă pereţii interiori ai unei camere) camerei” – art.469 alin.2 Cod civil

- tablouri şi alte ornamente – art.469 alin.3 Cod civil

- statuile “când sunt aşezate înadins, chiar când ele s-ar putea scoate fără fractură sau deteriorare” – art.469 alin.4 Cod civil

- „urloaiele sau ţevile ce servesc pentru conducerea apelor la un fond de pământ, sau vreo casă” – art.470 Cod civil.

În esenţă sunt bunuri prin destinaţia lor: “bunurile care prin natura lor sunt mişcătoare, dar care, fie că sunt ataşate în mod perpetuum unui imobil (de exemplu, elementele de ornamentaţie ale unei clădiri, parc), fie că sunt destinate exploatării economice ori sociale a unui imobil (de exemplu, utilaje agricole, instalaţii industriale, mobilierul sălii de spectacol etc.) sunt privite ca accesorii ce sporesc valoarea acelui imobil”.¹

Pentru ca un bun mobil să fie considerat bun imobil prin destinaţie, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:

- să fie în proprietatea titularului imobilului;

- bunul mobil să fie afectat exploatării imobilului, printr-o legătură fizică, materială sau voluţională (prin voinţa proprietarului imobilului). Spre deosebire de imobilele prin natura lor, unde imobilizarea este materială, la imobilele prin destinaţie imobilizarea are un caracter juridic. Ea se face prin manifestarea de voinţă a proprietarului care afectează un anumit mobil unui imobil prin natura sa, pentru a spori utilitatea acestuia din urmă.

Bunurile imobile prin obiectul la care se aplică sunt precizate în art.471 Cod civil: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile şi acţiunile care tind a revendica un imobil. La acestea, literatura juridică adaugă: celelalte drepturi reale asupra imobilelor, drepturile de creanţă care au ca obiect darea ori preluarea unui lucru imobil şi acţiunile în justiţie referitoare la imobile.¹

Importanţa clasificării bunurilor în bunuri mobile şi bunuri imobile constă în regimul juridic propriu aplicabil bunurilor mobile şi imobile.

- posesia de bună-credinţă a unui lucru mobil atrage, în principiu, calitatea de proprietar;

- posesia bunurilor imobile, de bună-credinţă, este un mod de dobândire a proprietăţii prin uzucapiune (prescripţie achizitivă), numai după o perioadă îndelungată de timp (10-20 ani, dacă posesia este de bună-credinţă şi are la bază un “just titlu”, respectiv 30 de ani în celelalte cazuri);

- înstrăinarea bunurilor mobile este de regulă consensuală (se face valabil prin simplu acord de voinţă al părţilor);

- înstrăinarea bunurilor imobile se face, de regulă, în formă solemnă şi prin îndeplinirea unor condiţii de publicitate;

- contractele încheiate pentru garantarea obligaţiilor au obiect diferit. Contractele de ipotecă au ca obiect numai bunuri imobile; contractele de gaj (amanet) numai bunuri mobile, cu excepţiile prevăzute în lege;

- înstrăinarea (sau grevarea) unui teren sau a unei construcţii de către unul din soţi, în timpul căsătoriei, nu se poate face decât cu consimţământul expres al celuilalt, în timp ce înstrăinarea oricărui bun mobil comun se poate face, în timpul căsătoriei, de către unul din soţi, în temeiul consimţământului tacit al celuilalt, prezumat de lege;

- competenţa de soluţionarea a litigiilor ce au ca obiect un imobil revine de regulă instanţei de la locul de situare a imobilului, în timp ce la bunurile mobile instanţei, de domiciliu a pârâtului;

- executarea silită este cârmuită de reguli diferite, după cum bunul este mobil sau imobil.
După modul cum sunt determinate, deosebim: bunuri individual determinate (res certa) şi bunurile de gen (res genera).

bunurile individual determinate (res certa): sunt bunurile ce se determină prin particularităţi care-l fac să se deosebească de alte bunuri asemănătoare, îl individualizează. De exemplu, autoturismul marca Volkswagen Golf, de culoare albă, cu portbagajul zgâriat şi fără ornamente la roţi, cu numărul de înmatriculare MS-01-SEN

bunuri de gen (res genera), sunt bunurile ale căror caractere sunt comune aceleiaşi categorii de bunuri şi care se pot individualiza numai prin numărare, cântărire sau măsurare. De exemplu, banii, combustibilul, vinul, alimentele, ţesăturile etc. sunt bunuri determinate prin caractere generice. Pentru a determina bunul ce constă într-un cupon de 5 m de stofă, trebuie numărată această cantitate din balotul de stofă.

Bunul poate fi determinat individual sau prin caractere generice în funcţie de natura lui, sau uneori în raport de voinţa părţilor raporturilor juridice. De exemplu, o carte este un bun generic când se află pe un raft, într-o librărie. Dacă ea face obiectul unui contract de comodat (contractul prin care o persoană remite – dă – spre folosinţă un bun unei alte persoane cu obligaţia pentru aceasta din urmă de a-l restitui la termen, în natură, în individualitatea sa) devine un bun cert. Părţile doresc ca exemplarul împrumutat (de exemplu, este o amintire de familie, poartă autograful autorului etc.) să fie restituit.

Importanţa practică a clasificării în bunuri certe şi bunuri de gen constă în regulile juridice aplicabile fiecărei categorii:

- la vânzarea bunurilor individual determinate (res certa), de regulă, dreptul de proprietate se transmite dobânditorului în momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă bunul nu a fost predat: art.1295 Cod civil: “vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”).

Părţile pot prin voinţa lor stabili un alt moment al transmiterii proprietăţii:

- în cazul vânzării bunurilor de gen, momentul transmiterii proprietăţii este cel al individualizării bunului vândut prin numărare, cântărire, măsurare. Când se vând 10 kg mere, se cunoaşte efectiv cantitatea de 10 kg mere vândute din vrac (grămadă) în momentul cântăririi;

- bunul cert determinat, când piere din cauză de forţă majoră înainte de a fi predat creditorului, îl eliberează pe debitor de obligaţia de a-l preda. (De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, părţile se înţeleg ca televizorul vândut să fie predat cumpărătorului la o dată ulterioară realizării acordului de voinţă. Până la data stabilită televizorul piere într-un incendiu. Vânzătorul (debitorul) este eliberat de obligaţia de a-l preda, pentru că obligaţia nu mai are obiect (art.1156 Cod civil: “când obiectul obligaţiei este un bun cert şi determinat, de piere (n.a. - din cauză de forţă majoră)(…) obligaţia este stinsă, dacă lucrul a pierit (…) fără greşeala debitorului”);

- bunurile de gen (res genera) din punct de vedere juridic nu pier niciodată (genera non pereunt). De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare se vând 50 kg porumb. Dacă bunul piere fortuit, vânzătorul este obligat să procure altă cantitate de porumb pentru a-şi îndeplini obligaţia şi deci executarea obligaţiei nu este imposibilă. În caz contrar, vânzătorul este obligat la reparare când nepredarea bunului a produs un prejudiciu;

- plata (executarea obligaţiei de a da un lucru) când are ca obiect un bun cert determinat se face la locul situării acestuia, iar în cazul bunurilor de gen, la domiciliul debitorului, care-l individualizează prin numărare, cântărire, măsurare.
După modul cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii, bunurile sunt fungibile şi nefungibile:

bunuri fungibile sunt bunurile care în executarea unei obligaţii pot fi înlocuite cu altele, pentru că sunt determinate prin caractere generice. Numai bunurile de gen sunt bunuri fungibile.

bunuri nefungibile sunt bunurile ce nu îndeplinesc cerinţa de mai sus. Bunurile certe sunt bunuri nefungibile.

Totuşi “fungibilitatea sau nefungibilitatea bunurile (…) depinde nu numai de însuşirile naturale ale bunurilor, ci adesea şi de intenţia părţilor, exprimată în actul juridic încheiat”.¹ De exemplu, părţile într-un contract de vânzare cumpărare stabilesc de comun acord ca un lucru individual determinat – un autoturism – să fie privit ca bun fungibil - autoturism de aceeaşi marcă şi an de fabricaţie. Bunuri determinate prin caractere generice pot fi privite, prin acordul părţilor, ca fiind bunuri nesusceptibile de înlocuire unele prin altele (De exemplu, o mobilă). Se apreciază că ceea ce s-a stabilit prin actul juridic să se schimbe nu este caracterul de fungibilitate sau nefungibilitate ci caracterul juridic de lucru de gen.²

După cum folosirea bunurilor implică sau nu distru­gerea, consumarea sau înstrăinarea lor, bunurile sunt consumptibile şi neconsumptibile.

bunuri consumptibile: sunt bunurile care prin întrebuinţarea obişnuită se distrug (de exemplu, cheresteaua), se consumă (de exemplu, alimentele) sau se înstrăinează (de exemplu, televizoarele, combustibilul, aflate la vânzător prin vânzare se înstrăinează.)

bunurile neconsumptibile: sunt bunurile care nu au această calitate, în condiţiile arătate mai sus, prin întrebuinţare obişnuită nu-şi consumă substanţa. De exemplu, autoturismul, apartamentul etc. Caracterul unui lucru de a fi sau nu consumptibil este dat de natura lui, este obiectiv. Totuşi părţile pot califica bunul şi ca având caracter consumptibil. De exemplu, pentru vânzător biciclete sunt bunuri consumptibile pentru că prin “întrebuinţare obişnuită”, pentru el prin vânzare, se înstrăinează. Pentru cumpărător, televizorul este un bun neconsumptibil.

În contractul de împrumut, când obiectul împrumutat este un bun consumptibil, contractul se numeşte împrumut de consumaţie (mutuum – contractul prin care împrumutătorul transmite un bun consumptibil împrumutatului pentru a-l consuma, cu obligaţia de a-l restitui la termenul stabilit în aceeaşi cantitate şi calitate). De exemplu, te împrumut cu 2 kg de făină până mâine.

Când obiectul contractului de împrumut este un bun neconsumptibil, contractul se numeşte contract de împrumut de folosinţă (comodat).
După cum pot fi împărţite sau nu, fără să-şi schimbe destinaţia lor, bunurile sunt:

bunuri divizibile, sunt bunurile care poate fi împărţite, divizate fără să-şi schimbe destinaţia economică. De exemplu, o suprafaţă de pământ, un cupon de stofă etc.

bunuri indivizibile: sunt bunurile care prin divizare, împărţire îşi schimbă destinaţia economică. De exemplu, un animal viu, un autoturism, o haină etc.

Posibilitatea sau imposibilitatea împărţirii bunului este dată de natura acestuia, dar poate fi stabilită şi în acte juridice, prin acordul de voinţă al părţilor.

Clasificarea interesează materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecţi. De exemplu, un bun divizibil, permite ca drepturile şi obligaţiile subiecţilor să se dividă la câţi subiecţi activi şi pasivi sunt. În cazul unui bun indivizibil (de exemplu, un autoturism) cocreditorii sau codebitorii sunt ţinuţi solidar să-şi exercite drepturile şi să-şi asume obligaţiile.

Într-un act juridic părţile pot stipula indivizibilitatea obligaţiei, chiar dacă prin natura sa bunul este divizibil.

După corelaţia dintre ele, bunurile sunt:

bunuri principale, sunt bunurile care pot fi folosite, potrivit destinaţiei lui, în mod independent.

bunuri accesorii, sunt bunurile care sunt destinate să fie folosite pentru alte bunuri, de care sunt legate prin aceeaşi destinaţie economică. De exemplu, arcuşul faţă de vioară, cheia faţă de lacăt, brăţara faţă de ceas etc.

În materia obligaţiilor apare importanţa acestei clasificări, debitorul fiind obligat să predea şi bunul accesoriu alături de bunul principal, dacă nu s-a stipulat altfel, potrivit regulii juridice, potrivit căreia bunul accesoriu urmează soarta juridică a bunului principal - accessorium sequitur principalem.

Prin actul juridic încheiat, părţile pot hotărî şi altfel.
După cum sunt sau nu producătoare de alte bunuri fără a-şi consuma substanţa, bunurile pot fi:

bunuri frugifere sunt acele bunuri care, fără consumarea substanţei lor, pot produce periodic un alt bun, numit fruct,

bunuri nefrugifere sunt bunurile care, fără consumarea substanţei lui, nu poate produce periodic alt bun, numit fruct.

Fructele pot fi:

- naturale (se produc independent de munca omului, ca de exemplu, fructele de pădure, vânatul din pădure etc.);

- industriale (se produc prin munca omului, ca de exemplu produsele cerealiere de pe o suprafaţă agricolă lucrată, fructele obţinute dintr-o livadă etc.);

- civile (se produc ca urmare a încheierii unui act juridic civil, de exemplu chiria, pentru un bun închiriat etc.).

Noţiunea de fruct nu se confundă cu noţiunea de product din două raţiuni:

- fructul este un bun produs periodic de un alt bun numit bun frugifer; productul este un bun produs de un alt bun fără caracter de periodicitate;

- fructul este un bun, produs periodic de un alt bun, fără ca acesta să-şi modifice substanţa în timp ce productul este un bun, produs de un alt bun, care astfel îşi schimbă substanţa. De exemplu, lemnul tăiat din pădure, piatra dintr-o carieră. Pădurea, cariera, prin producerea de producte, în timp, dispar ca bunuri.

Distincţia bun frugifer şi bun nefrugifer apare necesară în materia uzufructului şi a posesiei mobiliare.

Astfel, uzufructuarul (cel ce a dobândit de la proprietar posesia şi folosinţa bunului) are dreptul la fructele produse de bun nu şi la producte, ce se cuvin nudului proprietar (proprietarul care a înstrăinat posesia şi folosinţa şi a rămas numai cu dispoziţia).

Posesorul de bună-credinţă al bunului frugifer dobândeşte proprietatea fructelor, nu şi a productelor.

Clasificarea fructelor în naturale, industriale şi civile este importantă din punct de vedere juridic: fructele naturale şi industriale se dobândesc în proprietate prin percepere (culegere), fructele civile se dobândesc în proprietate zi cu zi (adică prin simpla scurgere a timpului).

4. Izvoarele raportului juridic civil concret

Definiţie

Relaţiile sociale se transformă în raporturi juridice civile numai când sunt reglementate de norma juridică civilă. Norma juridică reglementează raporturi juridice abstracte, tip, generale. Pentru ca norma juridică să prindă viaţă, să se aplice este necesar ca în existenţa cotidiană să se producă anumite împrejurări, fapte. De exemplu, în art.998 Cod civil, norma juridică prevede o conduită abstractă, tip, generală: “Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.” Pentru ca această regulă de conduită să se aplice, trebuie să se producă un prejudiciu prin orice faptă a omului. De exemplu, într-un contract de transport, nu se respectă termenele stabilite şi astfel se produce deteriorarea bunului perisabil transportat şi implicit, un prejudiciu. Împrejurare din viaţa cotidiană – lipsa de punctualitate materializată în executarea întârziată a transportului – impune aplicarea normei juridice generale, aşadar cel care a prejudiciat trebuie să se conformeze conduitei impuse de norma juridică: să repare prejudiciul provocat. Între autorul faptei ilicite şi victimă se stabileşte un raport juridic concret.

Această împrejurare constituie izvorul al raportului juridic civil.

Nu orice fapt, împrejurare din viaţa materială produce efecte juridice, adică naşte un raport juridic civil. Norma juridică de drept civil precizează care împrejurare din numărul lor nesfârşit este aceea ce capătă semnificaţie din punct de vedere juridic. În exemplul dat, aceasta este întârzierea în executarea transportului.

Într-o definiţie, prin izvor al raportului juridic civil concret înţelegem acele împrejurări, fie acţiuni omeneşti, fie evenimente ale naturii de care legea civilă leagă producerea unor efecte juridice (adică naşterea, modificarea ori stingerea unor raporturi juridice).

Această definiţie se suprapune cu definiţia faptelor juridice în sens larg.

Faptele juridice în sens larg sunt alcătuite din acţiuni omeneşti şi evenimente ale naturii sau evenimente sociale.

Acţiunile omeneşti sunt acele fapte săvârşite de om (fie acţiuni, fie inacţiuni) cu intenţia sau fără intenţia de a produce efecte juridice, de care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile concrete. Deosebim:

- acţiuni săvârşite de subiecţii de drept civil cu intenţia de a produce efecte juridice (de a da naştere unor raporturi juridice concrete). Acestea sunt actele juridice civile;

- acţiuni săvârşite de subiecţii de drept civil fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc pentru că aşa prevede legea, adică faptele juridice în sens restrâns. Acestea sunt: faptele juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei) şi faptele juridice ilicite (delictul).

Evenimente ale naturii şi evenimentele sociale sunt împrejurări ce se produc indiferent de voinţa oamenilor de care legea civilă leagă producerea de efecte juridice, adică naşterea de raporturi juridice civile concrete. De exemplu, naşterea, de care legea leagă dobândirea capacităţii de folosinţă, inundaţia, trăsnetul, ce pot fi riscuri asigurate în cazul contractelor de asigurări.