Universitatea "petru maior" TÂrgu-mureş

Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic este definit ca fiind totalitatea drepturilor civile subiective şi a obligaţiilor corelative ale părţilor.

Latura activă a conţinutului raportului juridic civil este formată din drepturile civile subiective şi latura pasivă din obligaţiile civile.

Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă sunt într-o legătură de interdependenţă. Astfel, într-un raport juridic de obligaţii – de exemplu contractul de împrumut, împrumutătorul este titularul dreptului de creanţă, al dreptului de a cere împrumutatului suma împrumutată. Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a împrumutatului de a restitui bunul împrumutat.

Pentru subiectul activ, conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturi, respectiv, pentru subiectul pasiv conţinutul este alcătuit din obligaţii.

În raportul juridic real, în al cărui conţinut întâlnim dreptul de proprietate, titularul dreptului, proprietarul are dreptul subiectiv de a poseda, folosi şi dispune de bunul său, în limitele legii, aşa cum doreşte. Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă negativă pentru “toţi ceilalţi” de a nu face nimic de natură a duce atingere dreptului de proprietate.

În raportul juridic de obligaţii, conţinutul juridic, de regulă este alcătuit din drepturile şi obligaţiile subiectelor (părţilor).

În unele raporturi juridice de obligaţii, numai uneia din părţi îi revin obligaţii. De exemplu, în raportul juridic născut din contactul de depozit, depozitarul (persoana care primeşte bunul în depozit) este obligat să restituie bunul deponentului (persoana care a predat unul spre a fi depozitat) la cererea acestuia.

În raportul juridic nepatrimonial titularul dreptului (de exemplu, la nume, la viaţă intimă, etc.) şi-l exercită în limitele legii faţă de subiectul pasiv nedeterminat căruia îi revine obligaţia general negativă de a nu aduce atingere exerciţiului dreptului absolut.

Dreptul subiectiv civil – latura activă a conţinutului raportului juridic civil

Definiţia dreptului subiectiv civil

Codul civil nu defineşte dreptul subiectiv civil. În doctrină au fost elaborate numeroase definiţii ale dreptului civil subiectiv.

Într-o definiţie, dreptul subiectiv este „puterea sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau juridice (denumite şi titulare ale dreptului), în calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea, ori să facă sau să nu facă ceva (să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni), folosind, la nevoie, aparatul de constrângere al statului”¹.

Definiţia nu are în vedere posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a avea el însuşi o anumită conduită, recunoscută şi protejată de lege. Într-o altă definiţie se evidenţiază această posibilitate “…prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite, adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege”²

În definiţiile ce urmează se precizează ambele facultăţi ale titularului dreptului civil subiectiv: să aibă o anumită conduită şi să pretindă subiectului pasiv o anumită conduită.

Pentru exemplificare, prezentăm câteva definiţii doctrinare ale dreptului subiectiv.

Dreptul subiectiv este “posibilitatea juridică a titularului unui drept de a desfăşura, în limitele legii o anumită conduită, în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă în caz de necesitate, prin forţa de constrângere a statului”.¹

Într-o altă definiţie: “prerogativa pe care o acordă unei persoane dreptul obiectiv, prerogativă garantată prin mijloace juridice, de a avea un anumit comportament sau de a pretinde o anumită conduită subiectului.”²

Dreptul subiectiv mai este şi astfel definit: “posibilitatea juridică a titularului dreptului, dintr-un raport juridic civil, de a desfăşura o anumită conduită garantată de lege prin putinţa de a pretinde persoanei obligate, o anumită comportare corespunzătoare care poate fi impusă, în caz de nevoie, prin mijlocirea forţei coercitive a statului”.³

Un autor defineşte dreptul subiectiv ca fiind: “posibilitatea juridică a titularului (subiect activ) de a desfăşura o anumită conduită, garantată de lege prin putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumită comportare corespunzătoare, care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului”.⁴

Dreptul subiectiv este: „acel interes individual pe care voinţa colectivă îl poate impune ca fiind în conformitate cu interesul social – exprimat în norme de drept – şi în virtutea căruia subiectul activ poate pretinde subiectului pasiv să săvârşească ori să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni”.⁵

Într-o formulare identică, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu şi prof.univ.dr. Ion Dogaru definesc dreptul subiectiv ca fiind: “posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ – persoană fizică sau persoană juridică – în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi a moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de nevoie.”⁶

Definiţia dreptului subiectiv civil trebuie să cuprindă următoarele elemente:

- este o posibilitate (facultate, putere, prerogativă) recunoscută de lege subiectului activ (titularului);

- titularul dreptului are posibilitatea juridică de a desfăşura o anumită conduită, în limitele stabilite de lege;

- titularul poate pretinde subiectului pasiv o anumită conduită corespunzătoare, în limitele legii. Conduita subiectului pasiv constă în a da, a face, sau a nu face ceva;

- la nevoie titularul dreptului subiectiv poate apela la forţa de constrângere a statului pentru protejarea dreptului său.

Preferăm următoarea formulare a definiţiei dreptului subiectiv:

Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică a titularului de a avea o anumită conduită recunoscută de lege şi de a pretinde o conduită corespunzătoare dreptului său, la nevoie prin apelarea la forţa de constrângere a statului.
Clasificarea drepturilor civile subiective

Drepturi absolute şi drepturi relative

Drepturi absolute

Clasificarea drepturilor civile subiective din drepturi absolute şi drepturi relative este unanim acceptată în doctrina de drept civil.

Criteriul de clasificare a dat naştere unor controverse.

Unii autori stabilesc drept criteriu obiectiv al clasificării, gradul de opozabilitate.

Definiţia formulată de prof. univ. dr. Mircea Mureşan pune accentul pe sfera persoanelor obligate să-l respecte, pe opozabilitatea dreptului absolut: „drepturile absolute sunt acelea cărora le corespunde obligaţia generală a tuturor persoanelor de a se abţine de a le încălca”.¹

Într-o altă definiţie, autorii adoptă criteriul modului de exercitare al dreptului şi definesc dreptul absolut ca fiind: „dreptul al cărui titular poate avea o anumită conduită, fără a face apel la altcineva pentru a-l realiza”, sau, într-o altă formulare: „dreptul în temeiul căruia titularul său – subiectul activ determinat, are posibilitatea să-l exercite singur, celorlalte subiecte revenindu-le obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a-i aduce atingere”¹.

Apreciem că cele două criterii obiective amintite, gradul de opozabilitate şi modul de exercitare al dreptului absolut nu se exclud, ci se completează reciproc. Dacă toate persoanele au obligaţia generală de a se abţine de a-l încălca, înseamnă că nu mai există nici o persoană la care să se facă apel pentru a fi realizat. De aceea, criteriul de delimitare a drepturilor absolute poate fi atât modul de exercitare a dreptului absolut – titularul îl exercită fără aportul altcuiva – precum şi gradul de opozabilitate – „toţi ceilalţi” cărora le revine obligaţia generală negativă de a nu-i aduce nici o atingere.

Caracterele juridice ale drepturilor absolute:

- subiectele raportului juridic civil ce are în conţinutul său un drept absolut sunt: subiectul activ, titularul dreptului absolut cunoscut, şi subiectul pasiv, universal, “toţi ceilalţi”, nedeterminat;

- subiectul pasiv are obligaţia generală, negativă de a nu aduce atingere dreptului absolut;

- sunt opozabile tuturor (erga omnes), toţi subiecţii de drept civil au obligaţia de a nu-l încălca.
Drepturi absolute sunt:

drepturile personale nepatrimoniale, care pot fi:

- drepturi strâns legate de persoana umană (de exemplu, dreptul la viaţă, la integritate fizică, la sănătate fizică şi psihică, la libertate, la respectarea vieţii private, la inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului, nume, onoare, reputaţie, demnitate etc.);

- drep­turi intim legate de viaţa de familie (de exemplu, dreptul de a se căsători, dreptul soţilor la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la secretul vieţii de familie etc.);

- drepturile autorilor de opere ştiinţifice, literare şi artistice (de exemplu, dreptul de a fi recunoscut ca autor, dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului, dreptul la inviolabilitatea operei etc.);

- drepturile nepatrimoniale ale persoanei juridice cum ar fi: dreptul la denumire, emblemă, firmă şi marcă comercială, la concurenţă loială etc.).¹

drepturile reale (dreptul de proprietate, de uzufruct, de uz şi abitaţie, servitute etc.)

Drepturile absolute sunt limitate ca număr, fiind stabilite prin lege.

drepturile relative

Dreptul relativ este: “acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără care dreptul nu se poate realiza.”²

Într-o altă formulare: „drepturile relative sunt cele cărora le corespunde obligaţia unei sau mai multor persoane, determinate din momentul stabilirii raportului juridic, de a da, de a face (obligaţii pozitive) sau, uneori, de a se abţine de la săvârşirea unor acte sau fapte juridice (obligaţie negativă).”³

O definiţie cuprinzătoare formulează de prof.univ.dr.Ion Dogaru “dreptul în temeiul căruia subiectul activ (titularul său) numit creditor (reus credendi) – subiect determinat – i se recunoaşte posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv, numit debitor (reus debendi) de asemenea determinat să dea (aut dare) să facă (aut facere), sau să nu facă ceva (aut non facere)”.⁴

Caracterele juridice ale drepturilor relative sunt:

- subiectele raportului juridic civil care are în conţinut drepturi relative sunt cunoscute din momentul naşterii raportului juridic;

- subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva;

- sunt opozabile numai subiectului pasiv (debitor).

Sunt drepturi relative drepturile de creanţă.

Termenii folosiţi de “absolut” şi “relativ” nu privesc modul de garantare al acestora, în sensul că drepturile absolute ar fi mai bine protejate, ar fi “mai puternice”, comparativ cu drepturile relative. S-a avut în vedere opozabilitatea lor, drepturile reale trebuie respectate de “toţi ceilalţi”, toată lumea, şi drepturile relative de subiectul pasiv determinat (debitorul).

Precizarea că drepturile relative produc efecte în raport cu o anumită persoană (anumite persoane) determinate în momentul încheierii raportului juridic nu înseamnă că “toţi ceilalţi”, toată lumea, pot să le încalce, nesocotească. Ele se impun respectului general. Încălcarea lor atrage răspunderea civilă delictuală când s-a produs un prejudiciu. Toate drepturile absolute sau relative sunt opozabile tuturor, dar numai drepturile absolute produc efecte faţă de toţi.

O precizare: uneori şi în cazul drepturilor absolute subiectul pasiv poate avea o prestaţie pozitivă. De exemplu, deţinătorul fără temei legal al lucrului altuia este obligat la restituirea lucrului altuia către proprietar.¹

Clasificarea drepturilor în absolute şi relative este deosebit de importantă sub aspectul regimului juridic (a regulilor juridice) aplicabil. Astfel, drepturile absolute pot fi protejate în timp prin forţa de constrângere a statutului “la infinit”. Oricât timp ar trece de la atingerea adusă în exercitarea lor, titularul poate cere instanţei de judecată apărarea lui. Se spune că sunt imprescriptibile. Drepturile relative sunt prescriptibile, titularul acestora exercită acţiunea în justiţie într-un termen scurt: de regulă, în termenul general de prescripţie de 3 ani.

O altă regulă aplicabilă diferit: orice persoană poate cere apărarea unui drept absolut prin acţiune în justiţie. În cazul drepturilor relative apărarea o poate cere numai titularului acestuia.

Drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale)

Dreptul patrimonial este dreptul ce face parte din patrimoniul unei persoane, având caracter economic şi putând fi evaluat în bani. Dreptul civil reglementând raporturi patrimoniale, implicit are în vedere drepturile patrimoniale, ce constituie conţinutul majorităţii raporturilor juridice civile.

Drepturile patrimoniale pot fi drepturi absolute sau relative.

Dreptul nepatrimonial (extrapatrimonial, personal) este dreptul ce nu face parte dintr-un patrimoniu, nu are caracter economic şi deci nu poate fi evaluat în bani. Termenul de extrapatrimonial este utilizat pentru a sublinia această idee. Se foloseşte, tot în această idee şi termenul de personal, mai mult şi pentru a arăta că sunt strâns legate de persoana titularului. Acest termen – personal – are şi înţelesul că toate drepturile subiective sunt drepturi personale, deoarece aparţin unei persoane.

Drepturile nepatrimoniale sunt limitate ca număr de lege.

Drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale) sunt întotdeauna drepturi absolute.

Uneori unele drepturi subiective civile pot avea şi caracter patrimonial şi caracter nepatrimonial. De exemplu, dreptul de autor este un drept personal, extrapatrimonial care poate avea caracter patrimonial (sub forma plăţii în caz de editare a operei).

Importanţa clasificării constă în regimul juridic diferit aplicabil drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale). De exemplu, drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale), fiind strâns legate de persoana titularului nu se pot transmite prin acte juridice, de asemenea nu pot fi exercitate, în general, prin reprezentare, lucru permis în cazul drepturilor patrimoniale. Protejarea prin acţiune în justiţie a drepturilor nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale), de regulă, nu este supusă prescripţiei extinctive.
Drepturi reale şi drepturi de creanţă

Numai drepturile patrimoniale se subclasifică în drepturi reale şi drepturi de creanţă.

Dreptul real (jus in re) este acel drept ce conferă titularului posibilitatea de a exercita singur atributele dreptului de proprietate (posesia, folosinţa şi dispoziţia în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane.

Termenul de “reale” provine de la faptul că se referă la lucruri (în limba latină res).

Drepturile reale au următoarele caractere juridice specifice:

- titularul dreptului real îl exercită direct asupra unui lucru, fără concursul altor persoane;

- titularul dreptului real se bucură de dreptul de urmărire şi de preferinţă;

Dreptul de urmărire constă în posibilitatea titularului unui drept real de a urmări şi cere restituirea bunului din mâinile oricui s-ar afla în mod nelegitim (în mod nelegitim înseamnă lipsa temeiului juridic, adică a actului juridic, a hotărârii judecătoreşti, a prevederilor legii, a uzucapiunii sau a posesiei bunului mobil cu bună credinţă).

Dreptul de preferinţă permite titularului unui drept real accesoriu (de gaj, de ipotecă sau privilegiu) să fie preferat când intră în concurs cu alte persoane, la executarea cu prioritate a creanţei garantate cu acel drept real.

- este un drept absolut, aşadar împrumută caracterele juridice ale acestuia (subiectul activ este determinat, subiectul pasiv “toţi ceilalţi”este universal, nedeterminat; subiectul pasiv are o obligaţie generală negativă, şi este opozabil “erga omnes”);

• 
  sunt în număr limitat, fiind expres prevăzute de lege.
  

Sunt drepturi reale principale:

- dreptul de proprietate cu cele 3 forme ale sale (proprietatea de stat alcătuită din domeniul public şi domeniul privat al statului, proprietatea cooperatist-obştească şi proprietatea privată);

- dreptul de administrare directă (al cărui titular este regia autonomă sau instituţiile de stat şi se exercită asupra bunurilor proprietate de stat);

- dreptul de concesiune asupra unor bunuri din domeniul public al statului;

- dreptul de uzufruct, uz şi abitaţie, servitute şi superficie.

Sunt drepturi reale accesorii gajul, ipoteca şi unele privilegii.
Dreptul de creanţă: (jus ad personam) este dreptul al cărui titular numit creditor (reus credendi) are posibilitatea să pretindă subiectului pasiv numit debitor (reus debendi), subiect determinat, a da, a face ceva (aut dare, aut facere sau aut non facere).

Uneori se cunosc şi sub denumirea de drepturi personale, spre a se sublinia ideea că sunt opozabile unei persoane determinate (debitor).

Drepturile de creanţă alcătuiesc conţinutul raportului juridic de obligaţii.

Drepturile de creanţă au următoarele caractere juridice:

- subiectul activ (creditorul) poate să adopte o anumită comportare, de regulă, stabilită de comun acord cu debitorul, însă numai în limitele prevederilor legii. Uneori, prin excepţie, comportarea creditorului este stabilită prin lege. De exemplu, în cazul faptelor juridice licite şi ilicite;

- subiectul activ – (creditorul) – are posibilitatea să pretindă subiectului pasiv (debitor) o anumită conduită;

- sunt nelimitate ca număr, deoarece se nasc, de regulă, din voinţa subiecţilor raportului juridic de obligaţii;

- sunt drepturi relative, deci preiau caracterele juridice ale acestora (subiecţii se cunosc din momentul stabilirii raportului juridic de obligaţii; subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva; este opozabilul debitorului).

Drepturi principale şi drepturi accesorii.

Această clasificare priveşte numai drepturile patrimoniale.

Dreptul principal: este dreptul care are o existenţă de sine stătătoare, soarta lui juridică nu depinde de existenţa unui alt drept. De exemplu, dreptul de proprietate asupra unui bun, dreptul de creanţă ce are ca obiect plata chiriei, a preţului, în general toate drepturile civile.

Dreptul accesoriu: este dreptul a cărui soartă juridică depinde de existenţa unui alt drept, numit drept principal. În limba latină: “accessorium sequitur principalem”, soarta dreptului accesoriu este determinată de cea a dreptului principal.

În materia drepturilor reale întâlnim cel mai frecvent diferenţierea în drepturi principiale şi drepturi accesorii. Sunt socotite drepturi reale principale, drepturile enumerate la clasificarea drepturilor civile subiective în „Drepturi reale şi de creanţă”.

Drepturile reale accesorii sunt următoarele:

- dreptul de ipotecă (drept real accesoriu ce reprezintă o garanţie imobiliară, ce însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul şi care nu presupune deposedarea celui ce o constituie);

- dreptul de gaj (amanet - drept real accesoriu, născut din contract accesoriu prin care debitorul remite creditorul său un lucru mobil pentru garantarea datoriei. Când debitorul nu-şi execută obligaţia, creditorul gajist are dreptul să ceară instanţei de judecată reţinerea lucrului în contul creanţei);

- privilegiul (este dreptul unui creditor de a fi plătit cu prioritate, faţă de alţi creditori datorită calităţii creanţei sale. De exemplu, din mai mulţi creditori va fi preferat la împărţeala preţului vânzării creditorul ce are de încasat un impozit, o taxă, o amendă faţă de creditorul ce are de primit împrumutul acordat)¹ şi dreptul de retenţie (este dreptul ce conferă creditorului care este în acelaşi timp şi debitor al obligaţiei de restituire sau predare a bunului altuia, posibilitatea de a reţine acel bun în stăpânirea sa şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al lucrului, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv. De exemplu, în contractul de depozit, persoana care păstrează bunul – depozitarul, fiind debitor al lucrului are obligaţia să-l predea deponentului, persoana care a predat lucrul în depozit (creditor). Când depozitarul face cheltuieli cu păstrarea lucrului el este creditor şi are dreptul să ceară restituirea cheltuielilor făcute de la deponent – acum debitor al cheltuielilor făcute în interesul său. Creditorul cheltuielilor – depozitarul – poate reţine lucrul până când deponentul va returna cheltuielile făcute pentru păstrarea lucrului.)

Dreptul real accesoriu presupune un drept real principal.

Într-o opinie, sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă la categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii, acestea izvorând ca drepturi corelative obligaţiilor născute din acte juridice civile accesorii. Dintr-un contract accesoriu izvorăsc nu numai obligaţii accesorii ci şi drepturi corelative acestora…: “dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei principale, dreptul născut din convenţia accesorie numită clauză penală…”.² De exemplu, în contractul de executare de lucrări se poate introduce o clauză – clauza penală – (are caracter accesoriu deoarece nu ar fi existat în lipsa contractului principal – contractul de executare de lucrări) potrivit căreia partea ce nu-şi execută prestaţia se obligă la plata unei sume de bani, convenită de comun acord. Din această obligaţie accesorie, rezultă dreptul corelativ accesoriu de a pretinde plata sumei prevăzute în clauza penală.
Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi subiective civile afectate de modalităţi

Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este dreptul ce poate fi exercitat de îndată, din chiar momentul naşterii lui, existenţa şi exercitarea lui nu depind de nici o împrejurare viitoare numită condiţie sau termen. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, din momentul naşterii dreptului cumpărătorului de a intra în proprietatea bunului cumpărat (este momentul realizării acordului de voinţă între părţi) acesta se şi exercită prin predarea-primirea bunului cumpărat.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi (modalităţile sunt termenul, condiţia şi sarcina) este dreptul care se naşte sau poate fi executat în raport de împrejurări viitoare care se pot sau nu realiza sau care se vor realiza cu siguranţă.

Recunoaşterea drepturilor subiective civile

Prin recunoaşterea drepturilor subiective civile se înţelege reglementarea acestora prin norme juridice.

Într-o opinie, se distinge între recunoaşterea globală şi recunoaşterea specială a drepturilor civile.

Recunoaşterea globală a drepturilor subiective civile se realizează prin dispoziţiile art.1 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice unde sunt recunoscute la modul general numai acele drepturi subiective civile care îşi propun drept scop “satisfacerea intereselor personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire”. Astfel, titularul dreptului subiectiv civil poate să-l exercite în interesul său, “dar în interesul său în acord cu interesele tuturor”.¹

Recunoaşterea specială a drepturilor subiective civile se realizează prin diferite actele normative, care reglementează categorii de drepturi subiective civile sau anumite drepturi subiective civile. De exemplu, în Constituţia României se recunosc drepturile fundamentale ale cetăţeanului care sunt în acelaşi timp drepturi subiective civile cum sunt: dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, la apărare, la liberă circulaţie, la domiciliu sau reşedinţă, la emigrare, de a reveni în ţară, la viaţă intimă, familială şi privată, dreptul persoanei fizice să dispună de ea însăşi, la informaţie, la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, la muncă etc.; în Codul civil se recunosc majoritatea drepturilor patrimoniale (reale şi de creanţă); în Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice se recunosc drepturile personale nepatrimoniale.

Referitor la persoanele juridice, recunoaşterea drepturilor subiective civile este reglementată de art.2 din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice: “Drepturile civile pe care le au, ca persoane juridice (…) sunt recunoscute în scopul de a se asigura creşterea neîncetată a bunăstării materiale (…) a oamenilor”.

Ocrotirea (apărarea) drepturilor subiective civile

Potrivit art.3 Decretul 31/1954, “drepturile civile sunt ocrotite de lege”.

De regulă, mijloacele juridice de apărare a drepturilor subiective civile sunt:

- acţiunea în justiţie, constă în posibilitatea titularului dreptului să ceară intervenţia forţei de constrângere a statului pentru a obţine respectarea dreptului sau restabilirea situaţiei existente înaintea nesocotirii acestuia;

- pe cale de excepţie (de apărare): În cursul procesului civil pornit de o persoană care solicită o anumită pretenţie, titularul dreptului subiectiv civil, ca mijloc de apărare împotriva pretenţiei nejustificate, invocă dreptul său;

- prin executare silită: mijloc juridic prin care titularul dreptului subiectiv civil cere instanţei de judecată aducerea la îndeplinire a hotărârii judecătoreşti ce recunoaşte un drept, dacă persoana obligată execută de bună voie hotărârea judecătorească.

Pe cale de excepţie, unele drepturi civile subiective se apără prin mijloace prevăzute de legile speciale care le reglementează.

Astfel, drepturile personale nepatrimoniale sunt apărate prin mijloacele nepatrimoniale prevăzute în art.54 din acelaşi act normativ: “Persoana vătămată într-un drept al său nepatrimonial va cere instanţei încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor nepatrimoniale” sau “va putea cere instanţei să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins”.

Potrivit art.55: „Dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-l oblige la plată, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data exprirării termenului de mai sus. Această amendă poate fi pronunţată şi prin hotărârea dată asupra cererii făcută potrivit art.55.”

Apărarea drepturilor nepatrimoniale (personale), prin mijloace patrimoniale, este acceptată în unanimitate după 1989.

Încălcarea dreptului subiectiv civil printr-un act administrativ este apărat potrivit Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ. În art.1 alin.1 s-a stabilit: „Orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”. Legea de revizuire a Constituţiei nr.429/2003 a extins sfera de aplicare şi în art.39 din Constituţie adaugă: „persoana vătămată într-un drept al său într-un interes legitim.”