Universitatea "petru maior" TÂrgu-mureş

JURIDICE DE DREPT CIVIL

1. Noţiunea de interpretare a normelor juridice de drept civil

În literatura juridică de specialitate s-au exprimat păreri diferite cu privire la obiectul interpretării.

Într-o opinie se formulează “interpretarea legii civile”¹, ­
într-o altă opinie “interpretarea normelor de drept civil”² în timp ce un autor propune “interpretarea actelor normative”³.

Apreciem că formularea “interpretarea normelor juridice de drept civil” este de preferat deoarece:

- legea civilă, în general actele normative civile sunt ansambluri de norme juridice civile;

- norma juridică este regula de conduită generală şi abstractă ce se aplică unor situaţii concrete;

- pentru aplicarea normei juridice la situaţii practice se impune a se observa voinţa legiuitorului exprimată în norma juridică.

Prin interpretarea normei juridice se determină conţinutul, înţelesul şi sfera situaţiilor în care se aplică.⁴

Şi adepţii sintagmei “interpretarea legii civile” subliniază expresis verbis că se referă la o “operaţie logico-juridică raţională de lămurire şi explicare a conţinutului şi sensului normei, în scopul unei juste aplicări”¹ sau “lămurirea înţelesului exact şi complet al dispoziţiilor normative”².

Într-o altă definiţie “interpretarea normelor juridice este o operaţiune logico-juridică, care se face după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului, ea constituind un moment necesar al aplicării lui”³.

N. Titulescu spunea: “a interpreta o lege înseamnă a căuta soluţia practică cea mai convenabilă. În genere, orice soluţie juridică se bazează pe o sumă de informaţii acumulate din probele cauzei şi pe argumente obţinute din interpretare”⁴.

În concluzie, definiţia interpretării normei juridice civile cuprinde cel puţin următoarele elemente:

- este o etapă necesară în aplicărea normei juridice;

- prin interpretare se stabileşte voinţa legiuitorului;

- scopul interpretării este acela al aplicării convenabile, juste a normei juridice în cazuri concrete.

2. Necesitatea interpretării normei juridice civile

Normele juridice au un caracter general, impersonal, ele se referă la cazuri ipotetice. Aplicarea în practică, în cazuri concrete, a normei juridice este dificilă, pune probleme. Printre argumentele ce impun interpretarea normei juridice civile poti fi următoarele:

a) norma civilă nu poate cuprinde în formularea ei, oricât de precisă, varietatea relaţiilor sociale cărora li se aplică. De exemplu, art.1000 alin.1 Cod civil: “suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile sub paza noastră”. Iniţial s-a apreciat că redactorii Codului civil au înţeles prin această formulare să facă o introducere la formele răspunderii civile, enunţate în alin.2,3 şi 4 din art.1000 Cod civil, privind cazurile răspunderii pentru fapta altuia (răspundere indirectă – răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori, răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în exercitarea funcţiilor încredinţate şi răspunderea institutorilor şi meseriaşilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor) şi răspunderea pentru lucrurile ce sunt sub paza noastră (pentru prejudiciile cauzate de animale, respectiv de ruinarea edificiului).

Târziu, după 1940, sub presiunea înmulţirii prejudiciilor provocate de maşini, instalaţii, utilaje, ca urmare a progresului tehnic textul art.1000 alin.1 Cod civil a fost interpretat ca fiind răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrări, dezvoltându-se teoria răspunderii civile delictuale pentru “fapta lucrului”¹.

b) Legiuitorul formulează norma juridică prin exprimări generale, ce se cer a fi explicate pentru a se stabili precis dacă o situaţie concretă se suprapune cu ipoteza normei juridice (elementul component al normei juridice care descrie împrejurările în care se aplică regula de conduită).

De exemplu norma juridică din art.1000 alin.4 Cod civil care prevede: “institutorii şi artizanii, de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere”. Din text nu rezultă ce vârstă au elevii şi ucenicii pentru care se răspunde. În literatura de drept civil, urmare a interpretării textului de lege s-a exprimat părerea ca această răspundere se angajează indiferent de vârsta elevilor şi ucenicilor. Majoritatea autorilor observând şi textul ce urmează: “în tot timpul ce se găsesc sub a lor privighere” au interpretat textul de lege în sensul că acesta se referă la elevii şi ucenicii minori, deoarece numai minorii sunt supravegheaţi.

c) uneori, cuvintele folosite de legiuitor în redactarea normei juridice diferă de sensul din vorbirea curentă. De exemplu în limbaj juridic bunurile sunt mobile şi prin determinarea legii, nu numai prin natura lor (cum se înţelege în limbajul curent), cuvântul obligaţie are un sens diferit de cel uzual etc. Mai mult, acelaşi cuvânt în limbaj juridic are semnificaţii diferite în raport de materia juridică la care se referă. De exemplu cuvântul “terţ”, în materie contractuală, înseamnă orice altă persoană în afara părţilor contractante, în timp ce în materia răspunderii civile delictuale, orice persoană în afara pârâtului, a victimei şi a persoanei pentru care se răspunde.

Este de preferat ca legiuitorul să definească în norma juridică civilă noţiunile cu care operează. Aşa o face de exemplu, în art.8 alin.3 din Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, unde stabileşte suprafaţa maximă de teren ce se poate atribui în proprietate unei familii: “prin familie se înţeleg soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor.”

d) termenii folosiţi de legiuitor pot fi imprecişi, formulările neclare, echivoce. De exemplu, în art.2 alin.3 din Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor se prevede sancţiunea “reducţiunii” actului juridic prin care s-a depăşit limita de 200 ha teren agricol în echivalent arabil, de familie. Termenul de “reducţiune” vizează nulitatea actului juridic şi nicidecum instituţia reducţiunii succesorale.
3. Formele interpretării normelor juridice civile

În funcţie de calitatea interpretului, interpretarea normei juridice civile poate fi oficială şi neoficială.

- interpretarea oficială: este interpretarea făcută de organul care a emis norma juridică civilă (Parlament, Guvern, consiliul local etc.) şi se numeşte interpretare autentică.

Ea este generală şi obligatorie erga omnes şi îmbracă forma normelor juridice interpretative.

Apreciem că este tot interpretare oficială (termenul de oficial având un alt înţeles decât acela de mai sus când interpretarea era făcută de organul care a emis norma juridică civilă) şi interpretarea cazuală unde sintagma “oficial” desemnează puterea obligatorie a rezultatului la care a ajuns interpretul – instanţa de judecată sau organele administraţiei de stat – opozabilă părţilor în conflict (inter partes).

Punctul nostru de vedere este susţinut de doctrină: “Interpretarea oficială poate fi grupată şi ea în interpretare generală care este făcută de către un organ de stat (…) care a fost împuternicit să elaboreze norme juridice (în acest caz vorbim de interpretare autentică) (…) se face prin acte normative şi are un caracter general – obligatoriu” şi interpretarea cazuală, făcută de organul de aplicare a dreptului care se referă la un caz concret. Subiectele care fac această formă de interpretare sunt instanţele judecătoreşti şi organele administraţiei de stat (…) este obligatorie numai pentru o anumită cauză concretă” ¹. Credem că formularea “interpretare cazuală” este cea corectă.

Principiul de drept apărut în societatea romană spune: „cine edictează legea o şi interpretează.”

Modificările aduse Constituţiei prin Legea de revizuire Nr.669/20 sept.2003 privesc şi interpretarea oficială. Potrivit art.126 alin.3 din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

Prin forţa sa obligatorie, interpretarea cazuală a normei juridice de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este diferită de interpretarea cazuală făcută de instanţele judecătoreşti. Rezultatul interpretării este obligatoriu pentru toate instanţele judecătoreşti şi nu doar pentru o cauză concretă, asigurându-se astfel interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, pe întregul teritoriu al ţării.
- interpretarea neoficială este făcută de persoane care nu au calitatea de organe ale statului. Ea nu este obligatorie, valoarea ei constând în temeinicia analizei ştiinţifice şi valoarea raţionamentului pe care se întemeiază. Interpretarea doctrinară sau interpretarea ştiinţifică este făcută de oameni de ştiinţă, cercetători, cadre didactice, specialişti în domeniul dreptului civil în articole, studii, monografii, etc. şi influenţează deseori procesul de elaborare a normelor juridice civile.²

“Ea nu obligă pe judecător, dar serveşte, prin argumentele pe care le formulează, la aplicarea unitară a legii, poate servi ca mijloc de perfecţionare a legislaţiei prin propunerile de lege ferenda”.

După rezultatul obţinut de interpret ca urmare a inter­pretării normei juridice civile distingem: interpretarea literală, extensivă şi restrictivă.
- interpretarea literală (în litera legii sau strictă): Interpretul descoperă conţinutul normei juridice aşa cum a fost înţeles şi formulat de legiuitor prin expresiile din textul legal, înţelege că norma juridică se aplică la aceleaşi situaţii pe care le-a avut în vedere legiuitorul. Practic este o identitate între formularea textului normei juridice şi conţinutul ei. Astfel interpretul nu extinde şi nici nu restrânge înţelesul normei juridice.

De exemplu art.978 Cod civil: “când o clauză (n.a. - într-un contract) este privitoare a două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela în care n-ar produce nici unul”. Interpretul înţelege că întotdeauna în cazul unui contract, clauza (condiţiile) stabilită de părţi va produce efecte (consecinţe) juridice, deoarece cocontractanţii au dorit acest lucru în momentul încheierii contractului.

Interpretarea literală nu se confundă cu interpretarea gramaticală. Aceasta din urmă este o metodă generală de interpretare, prin care interpretul desluşeşte voinţa legiuitorului din analiza morfologică şi sintactică a cuvintelor aşezate în propoziţii şi fraze care alcătuiesc textul normei juridice. Prin folosirea metodei gramaticale interpretul poate în final să realizeze o interpretare literală, dar în acelaşi timp şi una extensivă sau restrictivă.
- interpretarea extensivă (în spiritul legii): are ca rezultat aplicarea legii la situaţii mai numeroase decât cele ce par să rezulte din textul legii. Interpretul extinde sfera de aplicare a legii, deoarece constată că formularea normei juridice este mai restrânsă decât a intenţionat legiuitorul. “De aceea, pentru a realiza intenţia legiuitorului şi scopul normei….organul care aplică norma îi atribuie un sens mai larg decât rezultă din formulare”.¹

Cazuri când nu se admit interpretări extensive:

- când legea cuprinde o enumerare limitativă a împrejurărilor în care se poate aplica. De exemplu art.1002 Cod civil: “Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie”. Enumerarea textului legal limitându-se la cele două împrejurări, în nici o altă împrejurare proprietarul unui edificiu nu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului.

- când norma juridică stabileşte o excepţie de la regulă. Potrivit regulii specifice de interpretare a normei juridice civile, excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis). De exemplu, textul art.1909 teza I Cod civil instituie regula conform căreia lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp. În teza a II-a se instituie excepţia: “Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel cărui s-a furat un lucru poate să-l revendice (n.a. - prin acţiune în justiţie să ceară restituirea bunului), în curs de 3 ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găseşte”. Aşadar, numai în aceste două situaţii proprietarul lucrului i se recunoaşte posibilitatea revendicării bunului în termenul general de prescripţie de 3 ani.

- când norma juridică stabileşte prezumţii. Potrivit art.1200 Cod civil: “Sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special prin lege”. Drept urmare, prezumţiile legale anume prevăzute într-un text de lege nu pot fi interpretate extensiv, pe cale de analogie (asemănare).
- interpretarea restrictivă

Interpretul restrângere sferea situaţiilor la care aplică norma juridică, comparativ cu cea avută în vedere de legiuitor. Practic, interpretul constată că formularea textului legal este prea largă, în raport cu ipotezele avute în vedere de legiuitor. De exemplu, art.1182 Cod civil privitor la dobândirea datei certe arată că un înscris sub semnătură privată dobândeşte dată certă şi este opozabil terţilor “din ziua în care a fost înfăţişat la o instituţie de stat”.

Într-o opinie, această formulare în textul legii „este susceptibilă de o interpretare restrictivă, în sensul că simpla înfăţişare (prezentare) a înscrisului nu este suficientă, ci ar fi necesar ca înscrisul să fie înregistrat la acea autoritate, ori ca pe înscris să se facă o menţiune despre data prezentării, menţiune certificată de autoritatea respectivă”¹.

Uneori, aceeaşi normă juridică civilă este interpretată în doctrină şi practica judiciară fie extensiv, fie restrictiv. De exemplu, art.1000 alin.3 Cod civil care stabileşte răspunderea comitetului pentru prejudiciile cauzate de prepusul său a dat naştere unei vii controverse în legătură cu formularea: “în funcţiile ce li s-au încredinţat”, condiţie specială a răspunderii. Într-o opinie, prin interpretare restrictivă s-a înţeles că textul se referă la săvârşirea faptei ilicite în interesul comitentului sau să existe cel puţin aparenţa că ea este săvârşită în interesul comitentului.¹

Într-o altă opinie, textul s-a interpretat extensiv, răspunderea fiind atrasă şi când prepusul a săvârşit fapta prejudiciabilă depăşind funcţiile stabilite de comitent, sau prin deviere de la acestea. Ambele opinii se regăsesc în soluţii ale instanţelor de judecată.²

Interpretarea literală (strictă) a legii a fost una din ideile promovate de şcoala clasică (exegetică) de interpretare. Voinţa legiuitorului trebuia dedusă exclusiv din textul legii. Potrivit acestei şcoli, legea clară trebuie urmată, trebuie descifrate prevederile ei neclare pentru a ajunge la intenţia legiuitorului, în lipsa legii se face trimitere la cutumă şi echitate.

Şcoala liberei cercetări ştiinţifice dimpotrivă, a promovat ideea libertăţii interpretului un raport cu textul legii. S-a ajuns la concluzia că, textul de lege, o dată creat, se separă de voinţa legiuitorului spre a trăi şi evolua împreună cu transformările care se ivesc între timp în viaţa socială, interpretarea trebuie făcută şi în raport de nevoile cărora el este menit să le facă faţă, aşa cum apar aceste nevoi în momentul în care se face interpretarea şi aplicarea normei.³

4. 
   Metodele de interpretare
   

Interpretarea normei juridice civile este un proces de analiză a textului legii ce se finalizează cu stabilirea ipotezei, dispoziţiei şi sancţiunii normei juridice, a subiecţilor de drept cărora se adresează, a drepturilor şi obligaţiilor ce le revin acestora, a efectelor juridice ce se produc în cazul nerespectării ei.În acest proces interpretul recurge la metode.

Prin metodă de interpretare înţelegem procedeele şi mijloacele folosite pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor juridice, în scopul aplicării lor la cazuri concrete.¹

metoda gramaticală

Interpretul aplică regulile gramaticii la textul normei juridice, analizează morfologic şi sintactic propoziţiile şi frazele textului legii, observă legătura între cuvinte şi fraze.

Metoda gramaticală presupune şi stabilirea sensului cuvintelor în care se exprimă norma.

În ipoteza când textul normei juridice intercalează între cuvinte particula “şi” norma impune condiţii cumulative, iar când intercalează particula sau/ori, norma se referă la condiţii alternative. De exemplu, în art.13 Decretul 31/1954 se prevede: “domiciliul unei persoane fizice este acela unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”. Aşadar, când persoana are mai multe locuinţe, domiciliul va fi la locuinţa principală, dacă are o singură locuinţă, acolo va fi şi domiciliul.

metoda sistematică

Interpretul desluşeşte înţelesul normei juridice în contextul actului normativ din care face parte sau prin legăturile cu norme juridice din alt act normativ.

De exemplu, pentru a înţelege textul art.8 din Decretul 31/’54 privind persoanele fizice şi juridice: “minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”, se apelează la norma juridică din art.4 Codul Familiei: “Bărbatul se poate căsători numai după împlinirea vârstei de 18 ani, iar femeia dacă a împlinit 16 ani sau după caz, 15 ani”.

Aşadar, numai femeia se poate căsători având vârsta minorităţii (sub 18 ani) şi deci termenul “minor” din art.8 se referă doar la femeia minoră care se căsătoreşte.

Metoda sistematică de interpretare se foloseşte şi atunci când interesează domeniul de aplicare a normei juridice: este o normă generală sau o normă specială. În acest demers se respectă regula: norma specială derogă de la norma generală – specialia generalibus derogant.
metoda logică

Este metoda care stabileşte înţelesul normei juridice prin folosirea legilor logicii, bazându-se pe raţionamente inductive şi deductive.

Regulile de interpretare logică sunt:

- excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis);

Când legea stabileşte o excepţie de la regulă ea nu poate fi aplicată în împrejurările ce nu sunt prevăzute de lege. Astfel, art.974 Cod civil stabileşte: “Creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale.” Aşadar, creditorii exercită numai acţiunile cu caracter patrimonial, exclusiv cele personale ale debitorului, ca de exemplu, acţiunea în recunoaşterea paternităţii copilului născut din afara căsătoriei.

- unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos). Astfel, art.14 alin.1 din Decretul nr.31/1954 prevede: “domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela din părinţi la care el locuieşte statornic”. Termenul de “minor” nu permite interpretului să distingă între minorul sub 14 ani (lipsit de capacitate de exerciţiu) sau între 14-18 ani (care are capacitate restrânsă de exerciţiu);

- normele juridice se interpretează în sensul în care ele produc efecte, iar nu în sensul în care ele n-ar produce nici un efect (actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat).

Regula a fost preluată din materia interpretării contractelor şi extinsă şi la interpretarea normelor dreptului civil. Potrivit art.978 Cod civil: “când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”;

- legea specială derogă de la legea generală (specialia generalibus derogant);

- regula este legea generală şi excepţia, legea specială. Astfel, în art.27 alin.1 din Constituţie se dispune: “Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliu sau în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.” Aceasta este legea generală. În alin.2 se precizează situaţiile în care “se poate deroga prin lege”. Legea ce se va elabora şi care cuprinde situaţiile când se poate pătrunde şi rămâne în domiciliu este o lege specială ce derogă de la legea generală.¹

Argumentele interpretării logice sunt:

per a contrario: Ori de câte ori textul de lege prevede un lucru, se prezumă că el neagă contrariul. Astfel, art.969 alin.2 Cod civil prevede: “ele (convenţiile) se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”. Interpretarea acestui text prin argumentul per a contrario conduce la concluzia că acestea nu pot fi revocate prin manifestarea unilaterală de voinţă a unei părţi contractante.

a fortiori ratione (cu atât mai mult). Interpretarea prin argumentul a fortiori extinde aplicarea normei juridice şi la împrejurări neprevăzute în ipoteză, când argumentele care au dus la adoptarea normei se regăsesc cu mai multă putere în împrejurarea respectivă. Astfel, s-a stabilit că dacă uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii cu atât mai mult (a fortiori ratione) uzucapiunea este şi un mod de dobândire a unui dezmembrământ al dreptului de proprietate (de exemplu, dreptul de uzufruct etc.).

a pari (de analogie) – ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet, unde este aceeaşi raţiune a legii, acolo trebuie aplicată aceeaşi dispoziţie a legii. Aşadar, norma juridică prevăzută pentru o anumită împrejurare trebuie aplicată la cazuri identice sau asemănătoare. Prevederile art.3 Cod civil: “judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”, permit judecătorului să apeleze la argumentul a pari în cazul concret neprevăzut de norma juridică.

De precizat că argumentul a pari este relativ pentru că folosirea unui text de lege la situaţi identice, asemănătoare, trebuie să aibă în vedere şi deosebirile dintre acestea şi situaţia expres reglementată de lege.

De asemenea, regula conform căreia normele speciale sunt de strictă interpretare nu permite aplicarea prin analogie. Astfel, regulile juridice ce reglementează contractul de rentă viageră -–norme juridice speciale – nu se vor aplica contractului de întreţinere (contract nenumit, nereglementat de legea civilă) deşi între cele două contracte există asemănări. Contractul de întreţinere este reglementat de regulile generale din teoria generală a obligaţiilor.
argumentul reducerii la absurd – reductio ad absurdum, subliniază că numai o singură soluţie este de admis, pentru că, raţional, o altă soluţie este absurdă, ilogică.
metoda teleologică (teleos=scop, logos=studii).

Interpretul stabileşte înţelesul, conţinutul normei juridice prin urmărirea scopului avut în vedere de legiuitor la elaborarea textului legal.

Pentru aflarea scopului în care legiuitorul a elaborat norma juridică se analizează condiţiile iniţiativei legislative, forma iniţială a proiectului actului normativ, expunerea de motive ce prefaţează conţinutul actului normativ, dezbaterile parlamentare etc.
metoda istorică

Interpretul stabileşte sensul normei juridice din analiza condiţiilor concret istorice care au generat emiterea normei juridice civile. Acestea se regăsesc în expunerea de motive ale actului normativ.

CAPITOLUL V