Universitatea "petru maior" TÂrgu-mureş

CAPITOLUL II

IZVOARELE DREPTULUI civil

1. 
   Noţiunea de izvor de drept
   

Noţiunea de izvor de drept răspunde la întrebarea: Unde întâlnim norme de drept civil care reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale?

În sens material, izvorul de drept în general şi al dreptului civil în special îl reprezintă “ansamblul condiţiilor materiale de existenţă ce generează reglementările juridice aparţinătoare acestei ramuri”¹.

În sens formal, noţiunea de izvor de drept civil desemnează actele normative din legislaţie care conţin norme juridice civile. Ac­tele normative sunt elaborate de organe ale statului anume desem­na­te prin Constituţie, în conformitate cu atribuţiile primite în acest sens.

Unii autori, folosesc pentru acest sens al izvorului de drept sintagma „sens juridic”, şi înţeleg: „formele de exprimare a normelor juridice, mijloacele specifice statale prin care voinţă este ridicată „la rangul de lege”, devenind astfel generală şi obligatorie.⁵

2. 
   Izvoare directe ale dreptului civil
   

Într-o clasificare a actelor normative în raport de forţa lor juridică, dată de locul ce-l ocupă organul emitent în ierarhia organelor statului, distingem:

A. Legea

Legea, în sens larg, înseamnă orice act normativ ce cuprinde norme de conduită, indiferent de organul emitent. De exemplu legea, hotărârea de Guvern, hotărârile consiliilor locale, regulamentele de func­ţio­nare etc.

Legea, în sens restrâns este actul normativ elaborat de Parla­ment şi numit astfel.

Se disting trei categorii de legi:

Legile constituţionale

Din această categorie fac parte:

• Constituţia României, în care se prevăd dispoziţii generale, prin­ci­pii şi reglementări fundamentale referitoare la organizarea din punct de vedere politic a statului; drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor; autorităţile publice; economia şi finanţele publice; Curtea Consituţională şi revizuirea Constituţiei.

Instituţiile importante ale dreptului civil, ca de exemplu, subiectele de drept civil, protecţia persoanelor şi a patrimoniului, dreptul de proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la libera circulaţie, dreptul la domiciliu sau reşedinţă etc. sunt expresis verbis reglementate de Constituţie. De exemplu:

- art. 136 alin.2: „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege”;

- art.136 alin.5: „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”;

- art.44 alin.1: „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate”;

- art.44 alin.3 „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”;

- art.44 alin.4: „Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor”;

- art.44 alin.5: „Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantărilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”;

- art. 44 alin.6: „Despăgubirile prevăzute în aliniatele 3 şi 5 se stabilesc de comun acord cu proprietarul, sau în caz de divergenţă, prin justiţie”;
Prevederile constituţionale, în măsura în care reglementează materii civile, sunt izvoare formale de drept.

• legile de revizuire a Constituţiei: (art.72 alin.2 din Constituţie) “Textele constituţionale, ca toate celelalte texte juridice, sunt evolutive, precum sunt şi relaţiile sociale cărora le dau expresie juridică…revizuirea este o operaţie de adaptare sau de corecţie a Constituţiei”.¹

Constituţia poate fi modificată prin următoarele tehnici de revizuire:

a) se face apel la anumite majorităţi calificate. Art.150 din Constituţie prevede: “Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin ¼ din numărul deputaţilor sau senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Consti­tuţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative”.

b) se urmăreşte o anumită procedură de revizuire, cu un pronunţat caracter restrictiv şi finalizată după aprobarea ei prin referendum, consultare populară.

Revizuirea Constituţiei are anumite limite, potrivit prevederilor art.152 alin.1: “Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.”

Cu respectarea tehnicilor de revizuire a Constituţiei pot fi modificate reglementări constituţionale privind materii de drept civil.²

De exemplu, prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.669 din 22 sept.2003 au fost modificate unele prevederi din Constituţie, în materii de drept civil:

- art.16 alin.3: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.”;

- art.27 alin.3: „Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi formele prevăzute de lege.”;

- art.44 alin.2: „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apartizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la U.E. şi prin alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”

Aceste modificări ale Constituţiei sunt izvoare formale de drept civil, deoarece vizează materii de drept civil.

2) Legile organice: sunt legile intermediare, între legea constituţională şi legea ordinară care se caracterizează prin:

reglementează un număr restrâns de relaţii sociale expres prevăzute în Constituţie (art.73 alin.3 – sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii electorale Permanente; organizarea şi funcţionarea partidelor politice; statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea îndemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a Con­siliului Suprem de Apărare a Ţării; a Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armatei şi al stării de război; regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau a graţierii colective; statutul funcţio­na­rilor publici; contenciosul administrativ; regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a învăţământului; regimul general al cultelor; organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice. De exemplu, în art.12 alin.4 din Constituţia României se stabileşte: “Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice”; art.40 alin.3: “Nu pot face parte din partidele politice…..şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică”.

se adoptă prin votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, spre deosebire de legile ordinare care urmează a fi adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră.

3) Legile ordinare: sunt toate celelalte legi adoptate de Parlament.¹ Fac parte din această categorie şi Codurile (de exemplu, Co­dul civil, Codul comercial, Codul Penal etc.), legi care sistema­ti­zează majoritatea reglementărilor aplicabile unui domeniu.

Amintim, cu titlu de exemplu, legi civile de dată recentă: Legea fondului funciar nr.18/1991, Legea nr.64/1991 privind brevetul de invenţie, Legea nr.16/1994 a arendării, Legea nr.7/1996 privind cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară, Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, Legea locuinţei nr.114/1996, Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor etc.

4) Decrete-legi

Sunt acte normative elaborate de către Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională în perioada 22 decembrie 1989 şi iunie 1990 când a fost validat Parlamentul României.

Ele au putere de lege. De exemplu, Decretul-Lege nr.10/1990 privind regimul paşapoartelor şi călătoriilor în străinătate, Decretul-Lege nr.11/1990 cu privire la consumul de gaze sau Decretul-Lege nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la Cărţile fun­ciare, Decretul-Lege nr.319/1944 privind dreptul la unificarea dispo­ziţiilor privitoare la Cărţile funciare, Decretul-Lege nr.319/1944 pri­vind dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor etc.
Acte normative subordonate legii
Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului

Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor. Guvernul, organ suprem executiv, cu principalul atribut de a organiza executarea legilor emite în vederea îndeplinirii acestui atribut hotărâri prin care clarifică legea, pentru o mai bună aplicare a ei. Hotărârea de Guvern nu “creează drept”. De exemplu H.G.nr.152/1992 privind brevetele de invenţie; H.G. nr.608/1990 privind stabilirea preţurilor de vânzare a locuinţelor construite din fondurile statului, recepţionate după 1 ianuarie 1990, H.G. nr.1228/1990 pentru aprobarea Metodo­logiei concesionării, închirierii şi locaţia gestiunii etc.

Ordonanţele Guvernului se emit în temeiul unei delegări legislative (legi speciale de abilitare date de Parlament) unde se precizează perioada de timp când se emit ordonanţele şi domeniile la care se referă. De exemplu, O.G. nr.19/1994 privind stimularea inves­tiţiilor pentru realizarea unor lucrări publice şi construcţii de locuinţe; O.G. nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei; O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii etc. În art.114 alin.4 din Constituţia României se prevede: “În cazuri excepţionale guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. (…) Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege”.

Guvernul nu poate emite ordonanţe în domeniile ce fac obiectul legilor organice. Prevederile art.114 din Constituţie, modificat prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.669/septembrie 2003 permit Guvernului să adopte ordonanţe de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice.

Ordinele, instrucţiunile miniştrilor ori ale altor condu­cători ai organelor de specialitate, ai administraţiei publice centrale

În executarea legilor, organele centrale emit regulamente, note, ordine, instrucţiuni, statute etc. care se publică în Monitorul Oficial. Aceste acte normative, atunci când conţin reglementări în materii de drept civil, sunt izvoare formale de drept civil.

Acte normative emise de autorităţile administraţiei publice locale

Autorităţile administraţiei publice locale sunt:

• 
  consiliile locale (comunale, orăşeneşti şi judeţene);
  
• 
  primarul, prefectul.
  

Consiliile locale îşi exercită atribuţiile prin adoptarea de hotărâri, primarii emit dispoziţii şi prefecţii emit ordine.

“Aceste acte juridice sunt izvoare de drept civil în măsura în care reglementează relaţii sociale din sfera dreptului civil, numai dacă au caracter normativ şi nu individual”.¹

Acte normative emise până la 22 decembrie 1989

Actele normative emise până la 22 decembrie 1989 de autori­tăţile competente, precum legile emise de Marea Adunare Naţională, decrete emise de Consiliul de Stat şi hotărârile emise de Consiliul de Miniştri (HCM) rămase în vigoare şi care reglementează materii de drept civil reprezintă şi ele izvoare formale de drept civil. De exemplu Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă, Decretul nr.975/1968 privind numele.

Contractele tip, contractele colective de muncă, contrac­tele de societate, actul constitutiv

În opinia prof.univ.dr. Mircea Mureşan: “norme de drept civil pot fi cuprinse chiar şi în acte juridice de natură contractuală”. Aceste norme juridice (reguli de conduită stabilite de părţi ce înlocuiesc de regulă normele legale cu caracter supletiv sau dispozitiv) sunt obligatorii şi au o sferă de aplicabilitate restrânsă doar la părţile raportului juridic.² Prof.dr.doc. Traian Ionaşcu, membru corespondent al Academiei Române, a precizat: “contractele tip au, de asemenea, valoarea unui act normativ”.³

Cu privire la aceste izvoare de drept, într-o altă opinie, prof. univ.Gheorghe Beleiu, apreciază că “suntem în prezenţa unor denumiri specifice ale izvoarelor de drept civil menţionate mai sus (n.a. statut, regulament, contract-cadru sau contract tip, standard, norme), iar nu în prezenţa unei categorii distincte de “izvoare de drept civil”….aşa după cum o denumire specifică pentru lege este aceea de Cod.”¹

Ne exprimăm rezerva faţă de acest punct de vedere, cel puţin din următorul considerent: Autorul în enumerarea actelor normative care poartă o denumire specială: statut, regulamentul, contract-cadru sau contract-tip, standard, norme aşează pe acelaşi plan pe cele cu valoare normativă, emise pentru executarea legilor, cu aplicabilitate în domenii sociale extinse (statut, regulament, standard, norme, ca de exemplu, Ordinul nr.471/1990 al Ministerului Culturii pentru aprobarea normelor cu privire la organizarea spectacolelor, concertelor, a altor activităţi artistice şi distractive la care se percep tarife de intrare) cu cele de natură contractuală – contracte-tip. Normele de conduită stabilite de o parte a contractului-tip, au aplicabilitate numai între părţile contractante, când cealaltă parte acceptă să încheie contractul-tip. Ea nu are această obligaţie. Contractul tip este cunoscut şi sub denumirea de contract de adeziune.

Apreciem că aşezarea contractului-tip în această enumerare a izvoarelor de drept civil este o soluţie discutabilă, contractul-tip fiind o categorie distinctă de izvoare directe de drept.
3. Izvoare indirecte ale dreptului civil

În literatura juridică de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia izvoarele dreptului civil sunt izvoare directe şi izvoare indirecte.² Izvoarele directe sunt izvoarele formale de drept civil, mai sus menţionate.

Izvoarele indirecte ale dreptului civil se consideră a fi:

Principiile generale ale politicii economice

Printre izvoarele indirecte ale dreptului se numără “principiile generale ale politicii economice”. Se afirmă că, şi în condiţiile de azi, condiţii de tranziţie, “aceste principii ar putea fi invocate nu numai în completarea legii, dar şi în înlocuirea unor norme juridice vechi (dar care n-au fost abrogate sau înlocuite), devenite incompatibile cu realităţile social-politice actuale”.³

De exemplu, practica judiciară a admis ca fiind în spiritul principiilor economiei de piaţă în curs de instaurare în România şi deci valabile, prevederile contractuale prin care s-au stabilit dobânzi real pozitive mult mai mari comparativ cu cele prevăzute imperativ în Decretul nr.311/1954, abrogat în 1998, specifice economiei centralizate la data apariţiei actului normativ.

Acest izvor trebuie privit cu rezervă, deoarece nevoia de a răspunde la noile condiţii economice, poate duce la abuz.¹

Cutuma (obiceiul juridic)

Cutuma (obiceiul juridic) este o regulă de conduită nescrisă, care s-a format într-o perioadă de timp mai îndelungată şi căreia societatea i-a acordat putere obligatorie asemănătoare unei legi.

Un autor, în încercarea de a preciza noţiunea de obicei (cutumă) ca izvor de drept, distinge între:

- obiceiurile învechite, nesănătoase împotriva cărora statul luptă prin legile sale, obiceiuri faţă de care atitudinea statului este indiferentă din punct de vedere juridic;

- obiceiuri pe care statul le sancţionează, dându-le putere juridică obligatorie. Numai acestea pot constitui izvoare de drept, calitate conferită însă de textul de lege se face trimitere expresă la obiceiul locului (de exemplu, art.970 Cod civil: “conven­ţiile…obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”; art.600 Cod civil: “înălţimea îngrădirii se va hotărî după…obiceiul obştesc”; art.607 Cod civil: “nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi decât în îndepărtarea hotărâtă….de obiceiurile constante şi recunoscute.”).²

În literatura de specialitate s-au purtat discuţii cu privire la calificarea obiceiului ca fiind sau nu izvor de drept.

Într-o opinie, „dacă textul legal face trimitere la obicei, regula de conduită este dată de cutumă şi nu de norma legală...referirea pe care legea o face la ele le conferă acestora valoare juridică de izvor de drept”³

Astfel, se apreciază că obiceiul este izvor de drept numai atunci când legea face trimitere expresă la el. (vezi exemplele de la art.970, 600 şi 607 Cod civil).

Într-o altă opinie, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu (însuşită şi de prof. univ. dr. Ion Dogaru) se exprimă tranşant: “obiceiul (cutu­ma)….nu sunt şi nu pot fi izvoare distincte ale dreptului civil; regulile de conduită cristalizate în cadrul acestora se integrează în ipotezele şi dispoziţiile normelor de drept civil, în măsura în care aceste norme fac trimitere expresă la obicei.”¹

În exemplele date, textele Codului civil fac trimitere la obiceiul locului. Se pune întrebarea: ce se aplică concret în raportului juridic civil, norma juridică care face trimitere la obicei (cutuma) sau chiar însuşi obiceiul (cutuma)? Sau altfel formulat: este izvor de drept textul legal sau obiceiul (cutuma)? Obiceiul (cutuma) este diferit de la loc la loc, de la o regiune geografică la altă regiune geografică “căci obiceiurile se prefac în multe chipuri”.

De exemplu, în satele săseşti din Transilvania obiceiul obştesc privind construcţia porţilor şi a zidurilor unei case este următorul: porţi şi împrejmuiri, cel puţin la stradă, înalte şi masive, pentru a înfrânge elanul curioşilor. Obiceiul diferă în Dobrogea: gardurile sunt scunde, cu întreaga privelişte a gospodăriei la vedere.

Apreciem că obiceiul în măsura în care norma juridică civilă face trimitere la el este izvor de drept civil.

Doctrina

Doctrina de drept civil însumează opiniile specialiştilor de referinţă în domeniu exprimate în tratate, studii, lucrări, monografii, cursuri universitare, articole etc.

Se pune întrebarea dacă un judecător, în soluţionarea unei pricini, poate face trimitere expresă la un punct de vedere exprimat în literatură şi să afirme că soluţia se întemeiază pe acesta?

Întotdeauna soluţionarea cauzei se fundamentează pe norma juridică civilă. “Deşi doctrina nu se înscrie în rândul izvoarelor de drept, totuşi prin opiniile care le formulează, contribuie la înlăturarea diversităţii de practică judiciară şi la crearea şi perfecţionarea normelor de drept edictate de autoritatea legiuitoare.”¹

Jurisprudenţa

Jurisprudenţa (practica judiciară) este alcătuită din totalitatea soluţiilor cuprinse în hotărârile instanţelor de judecată.

Practica judiciară este sau nu izvor de drept? Judecătorul poate să soluţioneze o cauză motivând că hotărârea se întemeiază pe o soluţie asemănătoare dată de un alt judecător într-o cauză similară? Este posibil ca o hotărâre judecătorească să fie considerată izvor de drept?

Răspunsul la întrebare a iscat controverse, cu atât mai mult cu cât în unele sisteme de drept, practica judiciară este considerată un izvor de drept (exemplu, dreptul american, dreptul englez).

Majoritatea autorilor, la care ne raliem, nu acordă practicii judiciare calitatea de izvor de drept civil. Principalul argument este prevederea legală din art.4 Cod civil, în baza căreia organul de judecată are obligaţia să aplice normele de drept civil în cazurile aduse spre judecată. “Este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin, cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse.”

Tot atât de adevărat este şi faptul că judecătorul care este independent şi se supune numai legii (art.124 alin.3 Constituţia României) se aliniază la soluţiile date de Înalta curte de Casaţie şi Justiţie. De altfel, în Constituţie se precizează şi atributul prioritar al acesteia: „asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale” (art.126 alin.3).

Jurisprudenţa, la fel ca şi doctrina, când este unitară şi constantă are un rol important în elaborarea şi perfecţio­narea normelor de drept civil.

CAPITOLUL III

APLICAREA LEGII CIVILE

1. 
   Noţiuni introductive
   

Actele normative, şi avem în vedere aici noţiunea de lege în sens larg, sunt elaborate pentru a fi aplicate în cazuri concrete.

“Prin aplicarea legii civile se înţelege activitatea practică prin care organele de stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice civile….activitate ce se desfăşoară în formele juridice oficiale stabilite prin acte normative”.¹

Aplicarea legii civile priveşte următoarele aspecte:

- durata de aplicare în timp a legii civile (aplicarea legii civile în timp)

- spaţiul geografic în care se aplică legea civilă (aplicarea legii civile în spaţiu)

- subiectele de drept cărora li se adresează legea civilă (aplicarea legii civile asupra persoanelor).

“Din punct de vedere teritorial legile coexistă, iar privite sub raportul timpului, ele se succed.”²

În spaţiu legile civile coexistă. De pildă, într-o împrejurare, o persoană, un bun sau un act juridic poate fi revendicat de mai multe legi naţionale coexistente, cum ar fi căsătoria unui cetăţean român cu un cetăţean străin, în Târgu Mureş, sau cumpărarea de către un cetăţean român în Germania a unui bun imobil sau încheierea unui act de donaţie între un cetăţean român şi unul englez, în Bucureşti. Se aplică legea română sau cea străină?

În timp legile civile se succed.

Legea civilă acţionează în timp asupra:

- actului juridic

- efectelor actului juridic (ce pot fi prezente şi viitoare)

- situaţiilor juridice, (acele raporturi juridice ce se încheie într-un interval de timp). Situaţiile juridice se pot constitui, modifica, sau stinge sub imperiul unei singure legi sau a mai multor legi civile succesive în timp. De exemplu, perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, presupune o perioadă de timp, de la realizarea acordului de voinţă al părţilor, până la încheierea formalităţilor de publicitate imobiliară.

- efectelor situaţiilor juridice. Acestea, la fel ca şi situaţiile juridice pot fi reglementate de o singură lege civilă, sau de mai multe legi civile.

Din mai multe legi succesive în timp sau coexistente în spaţiu se pune problema stabilirii legii civile aplicabile în timp sau în spaţiu.

Particularitatea mai multor legi de a se aplica aceleaşi situaţii juridice se numeşte în doctrină conflict de legi. Conflictul de legi este în timp şi spaţiu.

Dreptul intertemporal stabileşte ce lege civilă se aplică într-un conflict de legi în timp.

Dreptul internaţional privat, indică din mai multe legi civile, legea aplicabilă în spaţiu.

În cazul situaţiilor juridice şi a efectelor acestora sunt aplicabile următoarele reguli:

- legea nouă nu se aplică în cazul facta preterita (trecutul scapă acţiunii legii noi);

- legea nouă, de la data intrării în vigoare acţionează imediat asupra facta pendentia;

- legea nouă intrată în vigoare se aplică şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute, facta futura.

2. 
   Aplicarea legii civile în timp
   

Legea civilă nu este veşnică, ea trebuie să răspundă permanent cerinţelor materiale existente la un moment dat într-un stat.

Legea civilă se aplică între două momente: momentul intrării în vigoare şi momentul încetării aplicării ei.

Momentul intrării în vigoare a legii civile poate fi:

- la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României

- la o dată ulterioară, prevăzută în textul ei.

Regula este stabilită în art. 78 din Constituţie.

Data prevăzută în textul legii poate fi:

- data calendaristică ulterioară publicării, indicată expres în lege;

- stabilirea unui număr de zile sau luni ce se calculează de la data publicării legii.

De momentul intrării în vigoare a legii civile se leagă două efecte juridice:

• 
  legea civilă devine obligatorie;
  

- se instituie prezumţia legală absolută că orice persoană o cunoaşte, nici o persoană nu poate invoca necunoaşterea ei (nemo censetur ignorare legem).

Momentul încetării aplicării legii civile poate fi:

- data abrogării. Abrogarea poate fi expresă (în noua lege civilă se prevede expres că vechiul act normativ sau un anumit articol din actul normativ vechi se abrogă - abrogare expresă directă - sau că dispoziţiile contrare se abrogă - abrogare expresă indirectă) - sau tacită (abrogarea rezultă din faptul că o anumită materie este reglementată diferit în raport de vechea reglementare).

- data împlinirii termenului, în cazul legilor cu termen. Prin ajungerea la termen legea civilă încetează să mai fie în vigoare

- căderea în desuetudine. Noţiunea de desuetudine are în literatura juridică înţelesuri diferite.

Un autor o defineşte ca “neaplicarea îndelungată a unei legi.”¹

Un alt autor apreciază că “o lege cade în desuetudine atunci când au încetat raţiunile pentru care a fost adoptată, de exemplu, dacă au dispărut relaţiile sociale reglementate, fără a mai fi nevoie să intervină procedeul tehnico-juridic al abrogării”.²

Un alt autor distinge între neaplicarea legii căzute în desuetudine, ca urmare a dispariţiei raţiunilor pentru care actul normativ a fost adoptat, şi abrogare (mod de ieşire din vigoare a unei legi civile) precizând: “Căderea în desuetudine” a unei legi înseamnă neaplicarea ei, dar nicidecum abrogarea ei”.¹

Aproape în unanimitate se admite că desuetudinea nu este un mod de ieşire din vigoare a legii.² De exemplu Codul comercial intrat în vigoare la 1 septembrie 1887 nu s-a aplicat în perioada puterii populare până la 22 decembrie 1989 fiind considerat ca şi căzut în desuetudine, dată după care se aplică din nou.

Legea civilă nouă poate produce următoarele categorii de efecte:

• 
  efecte imediate, adică se aplică situaţiilor prezente
  
• 
  efecte retroactive, se aplică situaţiilor trecute
  
• 
  efecte ultraactive, se aplică şi după abrogarea legii.
  

Legile civile sub aspectul duratei lor în timp pot fi:

- legi abrogative: au o existenţă foarte scurtă în timp, ele au numai menirea de a face să înceteze aplicarea legii civile anterioare.

- legi interpretative sunt legi prin care se clarifică înţelesul al unei norme juridice dintr-o lege existentă.

Într-o opinie, legile interpretative se aplică retroactiv, în toate situaţiile juridice supuse legii interpretative.“Legea inter­pre­tativă se integrează în legea interpretată, aceasta din urmă trebuind să se aplice, chiar şi pentru trecut, cu înţelesul statornicit de legiuitor. Prin urmare legea interpretativă îşi produce efectele şi în trecut.”³

Într-o altă opinie, se susţine contrariul: “Faţă de singura excepţie pe care o prevede Constituţia (art.15 alin.2: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile) trebuie să admitem că legea interpretativă – act normativ intertemporal – produce efecte numai pentru viitor, deşi până la intrarea în vigoare a actualei Constituţii era acceptată teza potrivit căreia legea interpretativă avea caracter retroactiv”.⁴

Modificarea Constituţiei prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.669/22 septembrie 2003, impune o precizare: art.15 alin.2 din Constituţie adăugă încă o excepţie: legea contravenţională mai favorabilă.

- legile tranzitorii, prin care se reglementează aplicarea legii noi în corelaţie cu legea veche, au aplicabilitate doar în perioada de tranziţie.

Situaţiile juridice pot fi şi ele reglementate de o singură lege – situaţii juridice unidependente, sau de mai multe legi – situaţii juridice pluridependente.

În ipoteza succesiunilor legilor civile în timp, pentru stabilirea legii civile aplicabile se apelează la următoarele principii:

- principiul neretroactivităţii legii civile noi;

- principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Principiul neretroactivităţii legii civile noi

Principiul este consacrat în art.1 Cod civil: “Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”. Principiul consacră regula juridică potrivit căreia, “legea civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute”.¹

Într-o formulare consarcrată, potrivit principiului, trecutul scapă legii civile noi.

Principiul se justifică prin “ideea potrivit căreia nimeni nu-şi poate stabili conduita după norme ce nu există încă”.²

Principiul neretroactivităţii legii civile, prin textul art.15 al.2 din Constituţia României, a primit caracter constituţional: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau comtravenţionale mai favorabile”.

S-a pus astfel capăt situaţiei trecute când “legiuitorul însuşi putea dispune aplicarea retroactivă a unei legi noi pe care o edictează”³; deoarece regula juridică a neretroactivităţii legii civile, cum se susţinea, se aplica doar judecătorului. Azi, legiuitorul însuşi nu poate dispune aplicarea legii civile noi situaţiilor anterioare apariţiei ei.

Într-o opinie contrară, Paul Mircea Cosmovici apreciază: “Totuşi legiuitorul are posibilitatea să prevadă într-un act normativ şi o dispoziţie potrivit căreia acel act sau unele dintre prevederile sale vor produce efecte şi pentru trecut. Este însă necesară, pentru a se produce un asemenea efect, o dispoziţie expresă în acest sens.”¹

Concluzii (sau reguli juridice în aplicarea principiului neretro-activităţii legii civile)

Legea civilă nouă reglementează numai acte juridice şi situaţii juridice ce apar după intrarea ei în vigoare – tempus regit actum.

Regulile privesc actul juridic şi situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere.

Cu privire la actul juridic funcţionează următoarele reguli în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile:

a) actul juridic este valabil încheiat când sunt întrunite cumulativ, condiţiile cerute de legea în vigoare, în momentul încheierii lui. Când ulterior încheierii valabile a actului juridic apare o nouă lege civilă, ea nu poate declara ca nevalabil actul valabil deja încheiat şi atunci când noua lege introduce sau elimină cauza de nulitate.²

b) efectele juridice ale actului valabil încheiat, produse sau epuizate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, rămân valabile;

c) efectele juridice ale actului valabil încheiat ce se produc după intrarea în vigoare a noii legi se supun acesteia.

Referitor la situaţiile juridice sunt aplicabile următoarele reguli:

a) situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi, cad sub incidenţa acestei legi (principiul aplicării imediate a legii noi). Elementele componente ale situaţiei juridice în curs de constituire, modificare sau stingere care au individualitate proprie se supun legii în vigoare la data constituirii lor. Acestor elemente nu le sunt aplicabile prevederile noii legi civile.

De exemplu, în situaţia juridică privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare imobiliară, acordul de voinţă al părţilor realizat în formă solemnă este un element cu individualitate proprie, supus legii în vigoare atunci când acesta s-a realizat, situaţie în care nu se aplică legea nouă, care ar putea omite această cerinţă, a solemnităţii.

b) efectele produse de situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere sunt guvernate de legea sub care se produc.

Câteva cazuri frecvente de aplicare a principiului neretroactivităţii legii civile:

- admisibilitatea dovezilor privind actele şi faptele juridice generatoare de drepturi şi obligaţii, în legătură cu care părţile pot ajunge în conflict, se face prin respectarea legii în vigoare la data când instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii mijlocului de probă;

- dovada actului juridic se supune legii în vigoare în momentul încheierii actului juridic;

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite se stabileşte în funcţie de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei ilicite;

- moştenirea legală (succesiunea ab in testat) este cârmuită de legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii;

- validitatea testamentului se apreciază după legea în vigoare în momentul redactării;

- efectele dispoziţiilor testamentare sunt guvernate de legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii. De exemplu, dacă după redac­tarea testamentului ar apărea o lege care ar modifica condiţiile de vala­bilitate ale testamentului, legea nouă nu s-ar aplica testamentului încheiat.

Principiul constituţional al neretroactivităţii legii admite două excepţii: “legea penală sau contravenţională mai favorabilă”.

Apreciem că numai printr-o lege constituţională se pot adăuga excepţii în materie civilă, legea organică sau ordinară nu pot deroga de la norma constituţională.

Această premisă clarifică discuţiile din doctrină referitoare la caracterul retroactiv al normei de interpretare.
Principiul aplicării imediate a legii civile noi

Principiul constă în regula potrivit căreia legea, din momentul intrării în vigoare, se aplică actelor juridice în curs de constituire, de modificare, sau stingere şi celor ce se vor constitui în viitor, precum şi efectelor acestora (facta pendentia şi facta futura).

Totodată, legea nouă reglementează şi situaţiile juridice ce se constituie sau sting, precum şi efectele acestora.

Principiul aplicării imediate a legii civile noi nu este consacrat legislativ, el se deduce din principiul neretroactivităţii legii civile.

Principiul se jusitifică prin următoarele raţiuni:

- legea civilă nouă nefiind retroactivă, se impune aplicarea ei imediată;

- neadmiterea principiului ar însemna neaplicarea legii noi;

- legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un progres tehnic, juridic, faţă de legea veche, astfel încât trebuie să se aplice, de la intrarea ei în vigoare, şi situaţiilor juridice care sunt în curs de constituire, modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs de constituire.¹

Principiile aplicării legii civile în timp au domenii diferite de acţiune.

“Problema aplicării imediate a legii noi are ca obiect faptele şi efecte în curs... problema retroactivităţii….are ca obiect faptele în întregime consumate în trecut”.²

Într-o altă formulare, deosebirea fundamentală între cele două principii, constă în:

- principiul neretroactivităţii vizează actele juridice uno ictu;

- principiul aplicării imediate a legii noi priveşte situaţiile juridice ce se constituie succesiv, în timp de exemplu, adopţiunea presupune momente succesive în timp, consimţământul părinţilor fireşti, hotărârea instanţei de judecată; imobilele se pot dobândi prin uzucapiune, adică prin posesie de bună credinţă prelungită în timp).

Principiul aplicării imediate a legii noi este o creaţie a doctrinei şi practicii judiciare, el nu este consacrat prin legea civilă. Fiind “o simplă regulă de interpretare….legiuitorul o poate înlătura. El o poate face nu numai printr-o declaraţie de voinţă expresă, dar şi în mod tacit….El se întemeiază numai pe voinţa tacită a legiuitorului, astfel cum acesta a putut fi desprins, prin interpretare, de teorie şi practică”.³

Dacă voinţa tacită a legiuitorului permite funcţionarea principiului aplicării imediate a legii noi, tot prin voinţă tacită legiuitorul îl poate înlătura: o face în situaţia ultraactivităţii legii vechi.

Excepţia de la principiul aplicării imediate a legii civile noi o constituie ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi. Excepţia constă în aplicarea, în anumite situaţii determinate de legea nouă, pentru încă o perioadă de timp, a legii vechi, deşi a fost abrogată şi a intrat în vigoare o nouă lege civilă.

Într-o opinie, se apreciază că “fiind o excepţie şi supravieţuirea legii vechi trebuie consacrată expres de lege. Socotim că greşit s-a făcut aplicaţia excepţiei ultraactivităţii, în lipsă de text expres, a art.12 din Decretul nr.144/1958, abrogat prin Legea nr.50/1991 în practica unor instanţe.” Aceeaşi poziţie tranşantă şi în referirea: “ca şi în cazul excepţiei retroactivităţii legii civile, ea (n.a.- excepţia de ultraactivitate a legii civile) trebuie prevăzută expres în legea nouă”.¹

Următoarea prevedere legală consacră expresis verbis supravieţuirea legii vechi: art.71 din Legea nr.114/1996 privind locuinţa prevede: “persoanele care beneficiază de drepturi mai favorabile decât cele prevăzute în prezenta lege, consacrate prin legi speciale, care se referă printre altele, la materia raporturilor juridice locative şi a celor conexe acestora, se bucură în continuare de aplicarea drepturilor mai favorabile” (n.a. - se bucură în continuare de prevederile legii civile vechi, deşi abrogată).

Într-o altă opinie “dispoziţiile vechii legi supravieţuiesc în temeiul voinţei tacite a legiuitorului”.

Aşadar, excepţia de ultraactivitate există deşi lipseşte un text expres în noua lege.²

Aplicarea excepţiei de la ultraactivitate a legii civile impune următoarele precizări:

- de regulă, se aplică actelor şi situaţiilor juridice voluntare, cu precizarea că noua lege civilă să conţină norme juridice dispozitive, părţile având astfel latitudinea ca prin acordul de voinţă să deroge de la prevederile legale;

- uneori noua lege exclude expresis verbis aplicarea excepţiei;

- nu se poate face aplicarea excepţiei de ultraactivitate când noua lege civilă are caracter imperativ.

Aplicarea excepţiei în materia situaţiilor juridice voluntare (contracte) se justifică prin faptul că părţile, la încheierea contractului, consimt tacit ca norma juridică civilă supletivă sub imperiul căreia se află să completeze condiţiile şi efectele acestuia.

3. 
   Aplicarea legii civile în spaţiu
   

Legea civilă se aplică într-un anumit spaţiu geografic supus suveranităţii unui stat.
Aplicarea legii civile în spaţiu priveşte două aspecte:

aspectul intern

Sub acest aspect, legea civilă română se aplică raporturilor juridice civile stabilite între cetăţeni români în limitele teritoriului României. Principiul care reglementează aplicarea legii civile în spaţiu sub aspect intern este principiul teritorialităţii.

Potrivit acestui principiu legea civilă în sens restrâns (actul normativ elaborat de Parlament) se aplică pe întregul teritoriu al statului, iar legea civilă în sens larg (celelalte acte normative elaborate de organele de stat competente) se aplică fie la nivelul întregii ţări (cele ce emană de la organele centrale) fie la nivel local, când sunt emise de un organ local.

Teritoriul este spaţiul geografic cuprins între frontierele de stat legal stabilite: “frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional” (art.3 alin.2 Constituţia României).

Totuşi, în unele situaţii prevăzute în legi speciale, legea civilă română nu se aplică pe întregul teritoriu al ţării, şi anume:

- în interiorul ambasadelor şi consulatelor străine acreditate în România;

- în zonele libere, oraşele, şi porturile stabilite convenţional şi supuse unor reglementări internaţionale speciale.

Legea civilă română se aplică, pe bază de reciprocitate, potrivit tratatelor internaţionale şi în afara teritoriului statului român, astfel:

- pe navele şi aeronavele sub pavilion românesc ce se află în afara apelor teritoriale;

- în ambasadele şi consulatele României din străinătate;

- cetăţenilor români aflaţi în afara graniţelor ţării în anumite condiţii (de exemplu prevederile Codului Familiei referitoare la condiţiile de fond ale căsătoriei).
aspectul internaţional

Acest aspect are în vedere raporturile juridice încheiate ce conţin elemente de extraneitate: părţile au cetăţenii diferite, actul juridic în care o parte este cetăţean român se încheie în străinătate, actul juridic în care o parte este cetăţean străin se încheie în România, bunul imobil ce este obiect exterior al raportului juridic civil se situează în străinătate etc.

Soluţionarea conflictului de legi în spaţiu

Ce lege se aplică raporturilor juridice cu elemente de extraneitate? Legea ţării căreia îi aparţine una din părţile raportului juridic, legea statului unde se încheie raportul juridic, legea statului unde se situează bunul ce face obiectul raportului juridic?

Conflictul de legi în spaţiu se soluţionează prin norme juridice conflictuale. Fiecare stat elaborează norme conflictuale, ce alcătuiesc dreptul internaţional privat.

Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional cuprinde normele conflictuale prin care se soluţionează conflictul de legi în spaţiu.

Legea cuprinde următoarele categorii de norme conflictuale:

a) normele conflictuale cu privire la situaţii juridice legale (sunt acelea care se nasc, modifică, transmit şi sting în puterea legii) au caracter obligatoriu. Câteva exemple:

- art.11: starea şi capacitatea civilă a persoanei (statului persoanei fizice) este guvernată de legea cetăţeniei (lex personalis) sau de legea naţională (lex patriae) a subiectului raportului juridic

- art.41: legea aplicabilă persoanei juridice este cârmuită de legea sa naţională, determinată de sediul social al societăţii

- art.49: posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale sunt supuse legii locului unde acestea se află sau sunt situate

- art.145: uzucapiunea este cârmuită de legea statului unde bunul se află la începerea termenului de prescripţie, prevăzut în acest scop

- art.66: moştenirea este supusă, în ce priveşte bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naţionale pe care persoana decedată o avea la data decesului (lex patriae), iar în ceea ce priveşte bunurile imobile şi fondul de comerţ, legii locului unde fiecare din aceste bunuri se află (lex rei sitae)

- art.18: condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi (lex patriae)

- art.107: faptele juridice cu caracter ilicit şi răspunderea juridică civilă sunt supuse legii statului pe al cărui teritoriu a intervenit fapta ilicită (lex loci delicti commisi)

b) normele conflictuale cu privire la situaţii juridice contractuale (se nasc, modifică transmit şi sting pe cale convenţională). Câteva exemple:

- art.69 şi 71 condiţiile de fond şi formă ale actului juridic unilateral sunt cârmuite de legea aleasă de autorul său

- art.73 contractul este guvernat de legea aleasă prin consens de părţi.

4. 
   Aplicarea legii civile asupra persoanelor
   

Normele juridice civile, fiind norme obligatorii de conduită, se adresează, în principiu, oricărei persoane fizice sau juridice.

Subiectele de drept civil au o voinţă juridică egală, în sensul că participă la raporturile juridice civile, de regulă, numai potrivit consimţământului liber exprimat.

Sub aspectul sferei subiectelor de drept cărora li se adresează legea civilă se disting următoarele categorii de legi civile:

a) legi civile cu vocaţie generală de aplicare, atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice. De exemplu, normele juridice prevăzute în Codul civil

b) legi civile aplicabile numai persoanelor fizice. De exemplu, Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă, Decretul nr.975/68 privind numele etc.

c) legi civile cu vocaţie de aplicare numai persoanelor juridice. De exemplu, Decretul 31/1954 în ceea ce priveşte persoana juridică, Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale etc.

Uneori normele juridice civile se aplică unei anumite categorii de persoane fizice sau juridice (de exemplu prevederile din Codul familiei referitoare la minori şi ocrotirea lor).


CAPITOLUL IV

INTREPRETAREA NORMELOR