Universitatea "petru maior" TÂrgu-mureş



Yüklə 2,29 Mb.
səhifə2/23
tarix17.01.2019
ölçüsü2,29 Mb.
#97753
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   23

CAPITOLUL I



DREPTUL CIVIL – NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1. Noţiunea de drept

Noţiunea de “drept” are mai multe sensuri.

Într-un sens, prin “drept” se înţelege “totalitatea pre­vede­rilor concrete ale reglementărilor diferenţiate prin ramuri de drept şi pe instituţii juridice” sau “totalitatea normelor de drept dintr-un sis­tem de drept dat”.1

Dreptul, în acest sens, se concretizează în ansamblul actelor normative emise de autorităţile statului în limitele competenţelor atri­buite. Actele normative conţin reguli obligatorii de conduită a oame­nilor şi pot fi impuse, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Regulile de conduită a oamenilor în societate stabilite de stat şi materializate în acte normative se numesc norme juridice.

Normele juridice sunt generale, în sensul că se aplică repetat, în cazuri nelimitate, şi impersonale, adică nu se adresează anumitor persoane, ci de regulă, tuturor persoanelor. Normele juridice au o existenţă obiectivă, indiferent dacă oamenii le cunosc sau nu, le aplică sau nu.

În acest sens, termenul de “drept” este sinonim cu termenul “drept obiectiv”, “drept pozitiv”.2

Într-un alt sens, noţiunea de “drept” se suprapune cu noţiu­nea de „drept subiectiv”, prin care se înţelege posibilitatea, aptitudinea unei persoane (numită creditor) de a se comporta din punct de vedere juridic în conformitate cu prevederile normelor juridice civile şi de a cere unei alte persoane (numită debitor) o conduită corespunzătoare, în caz de nevoie apelând la forţa de constrângere a statului. De exemplu, locatorul (persoana care printr-un contract închiriază un bun) are posibilitatea să se comporte din punct de vedere juridic, dacă doreşte, aşa cum prevede norma juridică – art.1411 Cod civil – şi să “asigure celeilalte (n.a. - părţii contractante) folosinţa unui lucru pentru un timp determinat, drept un preţ determinat”. Locatorul, dacă a dorit şi a asigurat folosinţa lucrului, are dreptul de a cere celeilalte părţi – debitorului - o conduită corespunzătoare, adică să-i predea un “preţ determinat”.

Conduita persoanei – a creditorului – este prevăzută de dreptul obiectiv şi pentru că vizează o persoană se foloseşte sintagma “drept subiectiv” – în sensul că dreptul aparţine unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică.

Cel de-al treilea sens este identic cu cel de “ştiinţa dreptului”, ştiinţă socială care studiază:

- legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului

- instituţiile politico-juridice

- formele concret istorice, corelaţiile şi influenţele reciproce între componentele sistemului social.

Ştiinţa dreptului formulează principiile generale de conducere a societăţii, analizează participarea oamenilor la circuitul juridic ca pur­tă­tori de drepturi şi obligaţii, disciplinând şi coordonând acţiunile acestora”.1
2. Sistemul de drept. Ramurile dreptului intern

Sistemul de drept este format din ansamblul normelor juridice elaborate de stat. Sistemul de drept este format din ramuri de drept.

Dreptul obiectiv cuprinde ramura dreptului public şi ramura dreptului privat.

Dreptul public este ansamblul normelor juridice ce reglementează organizarea statului şi a autorităţilor publice şi raporturile încheiate de acestea cu particularii.

Principala particularitate a raporturilor juridice de drept public constă în calitatea specială a unui subiect al raportului juridic, şi anume aceea de purtător al autorităţii statului. Statul este întotdeauna unul din subiecţii raportului juridic de drept public.

O altă particularitate raportului juridic de drept public: o constituie metoda de reglementare, metoda de subordonare, statul impunând regula de conduită particularului. Dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar-fiscal, dreptul penal, dreptul procesual civil şi penal etc. sunt ramuri ale dreptului public.



Dreptul privat este alcătuit din totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între persoanele fizice şi juridice (între particulari).

Metoda de reglementare a raportului de drept privat este aceea de egalitate a voinţelor juridice ale subiecţilor. Astfel, părţile rapor­tului juridic sunt libere să stabilească, să modifice, sau să desfacă raportul de drept privat. De exemplu, părţile raportului, prin voinţa lor s-au legat juridic, atunci când au încheiat un act juridic civil (au încheiat un contract de vânzare-cumpărare) şi tot prin voinţa lor pot să-l modifice, să-l stingă.

Dreptul civil este principala ramură a dreptului privat. La începuturi, dreptul civil s-a confundat cu dreptul privat. Dezvoltarea societăţii omeneşti, apariţia unor relaţii sociale specifice domeniilor noi ale vieţii în colectivitate, a impus elaborarea de norme juridice particulare, specifice. Astfel au apărut noi ramuri de drept privat: dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul internaţional privat etc.

Deşi cu particularităţi evidente, normele de drept ce alcătuiesc ramurile dreptului privat sunt strâns legate de normele dreptului civil.

Expresia dreptul civil este drept comun pentru ramurile dreptului privat sintetizează aceste legături şi se concretizează în următoarele:

a) dreptul civil a elaborat noţiunile fundamentale ale dreptului privat ce se regăsesc în ramurile acestuia. De exemplu, noţiunea de subiect de drept, persoană fizică, persoană juridică, act juridic, contract, obligaţii etc.

b) întotdeauna când o ramură a dreptului privat nu reglementează (expresis verbis) anumite relaţii sociale, de fiecare dată face trimitere la prevederile normelor juridice de drept civil.


3. Definiţia dreptului civil, criteriile de individualizare a dreptului civil ca ramură distinctă de drept

Definiţia dreptului civil

În doctrina de drept civil au fost formulate mai multe definiţii ale dreptului civil.

Apreciem că acestea pot fi sistematizate astfel.

Într-o primă categorie autorii definesc dreptul civil ca fiind o ramură a dreptului ce reglementează:

- raporturi patrimoniale în care subiecţii sunt egali în drepturi;

- unele raporturi nepatrimoniale prin care se individualizează persoana;

- condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice.

Din această categorie fac parte şi următoarele definiţii elaborate de:

Astfel, un autor de certă recunoaştere ştiinţifică, prof.dr. Aurelian Ionaşcu, defineşte dreptul civil ca fiind: “acea ramură a dreptului unitar….care reglementează raporturile patrimoniale în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi, raporturile personale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea persoanei, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice….şi persoanelor juridice, în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile”.1

Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, membru corespondent al Academiei Române defineşte: “principalul criteriu de constituire a ramurilor de drept sunt relaţiile sociale pe care ramura de drept le reglementează şi, prin urmare, care îi formează obiectul……Una din categoriile principale de relaţii sociale care alcătuiesc obiectul dreptului civil îl constituie…..raporturile patrimoniale. Principalele raporturi patrimoniale reglementate de dreptul civil sunt: raporturile de proprietate şi alte raporturi reale, precum şi raporturile obligaţionale….Raporturile personale nepatrimoniale….al căror conţinut este strâns legat de persoana titularului lor. Dreptul civil reglementează, de asemenea, condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice1

Prof.univ.dr.dr.doc. Tudor Popescu-Brăila: condiţia juridică a persoanelor, raporturile patrimoniale, în care părţile, apar ca subiecte egale în drepturi. …în primul rând relaţiile de proprietate. O a doua categorie de raporturi patrimoniale reglementate de dreptul civil o formează raporturile de obligaţii…raporturile personale nepatrimoniale, în care îşi găseşte expresia, individualitatea persoanei….”2

Formulări asemănătoare ale definiţiei dreptului civil au fost elaborate de Gabriel Boroi3, Prof.univ.dr. Ion Dogaru4, Prof.dr.Teofil Pop.5

În cea de-a doua categorie de definiţii, autorii contestă necesitatea introducerii în definiţia dreptului civil a condiţiei juridice a persoanei fizice sau juridice, deoarece aceasta este o manifestare a raporturilor personale (nepatrimoniale).

Prof.univ.dr. Mircea Mureşan defineşte dreptul civil ca fiind “totalitatea normelor juridice care reglementează, pe de o parte, acele raporturi juridice patrimoniale în care părţile apar ca subiecţi egali (nesubordonaţi unul altuia), iar pe de altă parte, acele raporturi personale (nepatrimoniale) în care se manifestă, fie individualitatea persoanei ca subiect de drept, fie condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile”6

În altă categorie de definiţii, dreptul civil este definit prin obiectul său de reglementare.

Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu defineşte dreptul civil român ca fiind “acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale şi nepa­tri­mo­niale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică”1.

Paul Mircea Cosmovici precizează: „Lucrările privind partea generală a dreptului civil publicate în ţara noastră din anul 1967 până la sfârşitul anului 1989 au adoptat o viziune unitară, diferenţele dintre definiţiile date dreptului civil fiind, în general, nesemnificative.”2

Pe parcursul timpului, în definiţia dreptului civil s-au regăsit aceleaşi elemente.

În 1873 dreptul civil se considera “colecţiunea legilor care au ca obiect a regula interesele respective ale particularilor între ei, în tot ceea ce priveşte afacerile relative la persoanele, la bunurile şi la convenţiile lor.”

D. Alexandresco considera: “Dreptul civil sau privat este acela care regulează raporturile particularilor dintre ei şi care este propriu unei naţiuni”.


Concluzie:

Definiţiile prezentate şi altele au în comun următoarele elemente:

- dreptul civil reglementează raporturi pa­tri­moniale şi raporturi nepatrimoniale (acelea în care se indivi­dualizează, se determină persoana fizică sau juridică);

- dreptul civil reglementează numai acele raporturi patrimoniale în care părţile au o voinţă juridică egală sau altfel formulat “poziţia de egalitate juridică a părţilor”;

- condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice. Cu privire la acest element al definiţiei nu exista un punct de vedere comun. Se susţine că acest element se subînţelege, deoarece raportul juridic nepatrimonial are în structura sa şi subiectele, aşadar şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice.

Apreciem că definiţia dreptului civil trebuie să cuprindă cel puţin următoarele:

- este ramură a dreptului privat;

- reglementează acele raporturi juridice patrimoniale în care subiecţii au o voinţă juridică egală;

- reglementează acele raporturile juridice nepatri­moniale în care se manifestă fie individualitatea per­soanei, fie statutul juridic al persoanei fizice sau juridice;

- raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale se stabilesc între persoane fizice şi juridice.


Criteriile de individualizare a dreptului civil ca ramură distinctă de drept.

Fiecare ramură a sistemului de drept român se indivi­dualizează prin două criterii fundamentale, obiectul de reglementare şi metoda de reglementare, şi prin două criterii auxiliare, caracterul normelor juridice şi natura sancţiunilor.

Dreptul civil este o ramură distinctă a dreptului privat, cel puţin din următoarele considerente:

• are un obiect propriu de reglementare;

• metoda de reglementare a raportului juridic civil îi este specifică;

• normele juridice civile prezintă unele particularităţi în raport cu alte norme juridice;

• sancţiunile civile se caracterizează prin trăsături care le diferenţiază de alte sancţiuni de drept.
Obiectul de reglementare al dreptului civil

Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie:

a) raporturile juridice patrimoniale

b) raporturile juridice nepatrimoniale

a) raporturile juridice patrimoniale sunt raporturi sociale reglementate de norma juridică civilă care au un conţinut economic ce poate fi exprimat, evaluat în bani. (ex.raportul juridic ce se naşte din contractul de închiriere, de vânzare-cumpărare etc.).

După cum am precizat dreptul civil nu reglementează toate raporturile juridice patrimoniale, ci majoritatea acestora, în care subiecţii se află într-o poziţie de egalitate a voinţelor juridice. Ramuri de drept, precum dreptul comercial, dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul familiei reglementează şi raporturi juridice patrimoniale.

Raporturile juridice patrimoniale cuprind:

- raporturile juridice reale, sunt acele raporturi juridice ce privesc dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale principale (uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie);

- raporturile juridice obligaţionale (de obligaţii), sunt acele raporturi juridice civile în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face ceva, de regulă sub sancţiunea constrângerii de stat.1. Acestea izvorăsc din acte juridice (de ex. contracte) şi din fapte juridice în sens restrâns (fapte juridice licite: gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei şi fapte juridice ilicite: delictul).

Dreptul civil nu reglementează totalitatea raporturilor juridice patrimoniale ci numai pe acelea în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică, şi anume o egalitate a voinţelor juridice a părţilor raportului juridic. Părţile de comun acord stabilesc să se lege din punct de vedere juridic şi încheie raportul juridic, convin asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin în conformitate cu propriile interese, modifică, sting raportul juridic. Şi alte ramuri ale sistemului de drept românesc reglementează raporturi juridice patrimoniale. De exemplu, dreptul financiar – fiscal reglementează raporturile patrimoniale stabilite între stat şi contribuabil privind impozitele şi taxele; dreptul muncii reglementează raporturile patrimoniale care se nasc din încheierea contractului de muncă; dreptul administrativ reglementează raporturile patrimoniale între stat, unităţile administrativ-teritoriale şi particulari etc. În aceste ramuri de drept este de observat că subiecţii raporturilor patri­mo­niale se află într-o poziţie de subordonare; statul impune impozitele şi taxele, de regulă, angajatorul stabileşte condiţiile contractului de muncă, statul şi unităţile administrativ-teritoriale încheie contracte administrative cu particularii.




raporturile juridice nepatrimoniale (raporturi personale nepatrimoniale) sunt acele raporturi juridice care nu au un conţinut economic şi deci nu se pot exprima în bani. În cadrul acestora se manifestă individualitatea persoanei fizice.
Sfera raporturilor juridice nepatrimoniale cuprinde:

- raporturile juridice ce privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei. În conţinutul lor întâlnim drepturi personale, extrapatrimoniale, cum ar fi dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate corporală, la libertate, la onoare, reputaţie etc;

- raporturile juridice referitoare la elemente de identificare ale persoanei fizice sau juridice cum ar fi dreptul la nume, denumire, domiciliu, sediu etc;

- raporturile juridice privind creaţia intelectuală care au în conţinut drepturi personale nepatrimoniale privind creaţia intelectuală, ca, de exemplu, dreptul de autor, de inventator, de marcă etc.1

Deşi dreptul civil reglementează majoritatea raporturilor juri­dice nepatrimoniale (personale, extrapatrimoniale), raporturile juridice nepatrimoniale sunt reglementate şi de alte ramuri de drept. De exemplu, dreptul familiei reglementează acele raporturi juridice nepatrimoniale, personale, extrapatrimoniale, în care cel puţin unul dintre subiecţi are o calitate specială, cea de soţ, copil, părinte, înfiat, înfietor.

În definiţia dreptului civil am precizat că raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale se stabilesc între persoane fizice şi persoane juridice, în calitate de subiecte (părţi) în raporturile civile.

Calitatea de subiect de drept civil o poate avea, de regulă, orice persoană fizică sau juridică.

În alte ramuri de drept, numai anumite persoane fizice sau juridice numite „subiect calificat” pot avea calitatea de subiect al raportului juridic. De exemplu, în dreptul familiei, numai persoana fizică care are calitatea specială de soţ, soţie, înfiat, etc. poate încheia raporturi juridice de dreptul familiei.

Metoda de reglementare a raporturilor juridice civile

Dreptul civil fiind o ramură a dreptului privat reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale prin metoda egalităţii voinţelor juridice a subiectelor raportului juridic civil (părţilor). Este o particularitate a dreptului privat, spre deosebire de dreptul public, unde părţile (subiectele) raportului juridic se află pe poziţie de subordonare: statul, subiect în raportul juridic de drept public îşi impune conduita, îşi subordonează celălalt subiect.


Caracterul normelor juridice civile

Normele juridice civile au caracter preponderent dispozitiv, în sensul că părţile raportului juridic pot deroga prin acordul lor de voinţă de la prevederile acestora.



Normele juridice dispozitive se clasifică în:

permisive: sunt normele civile ce îngăduie părţilor raportului juridic civil să hotărască ce conduită să adopte. De exemplu, art.1296 alin.1 şi 2 Cod civil: “vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie. Ea poate avea de obiect două sau mai multe lucruri alternative”; art.1028, referitor la obligaţiile alternative, precizează: “debitorul se poate libera predând sau pe unul sau pe altul din lucrurile promise”;

supletive, se aplică obligatoriu ori de câte ori părţile nu au înţeles să reglementeze într-un alt mod raportul juridic stabilit.

Exemple: art.1319 Cod civil “predarea trebuie să se facă la locul unde se află lucrul vândut dacă părţile nu s-au învoit altfel.” Vânzătorul, potrivit textului legal va preda lucrul la locul unde se află, dar cu acordul cumpărătorului o poate face şi într-un alt loc.

Art.1418 Cod civil: “Locatarul are dreptul de a subînchiria ori a subarenda şi de a ceda contractul său către altul, dacă o asemenea facultate nu i-a fost interzisă”. Loca­tarul, deşi în condiţiile de mai sus poate subînchiria, de comun acord cu locatorul îşi asumă obligaţia să nu subînchirieze.

În dreptul civil normele juridice imperative (onerative, ce impun o anumită conduită şi prohibitive, ce interzic anumite acţiuni) sunt mai puţin frecvente, ca de exemplu, în ramurile dreptului public. Ele reglementează acele raporturi civile în care se urmăreşte protecţia interesului obştesc, în general ordinea publică.

Exemple de norme juridice imperative onerative:

- art.992 Cod civil “cel ce din eroare sau cu ştiinţă primeşte ceea ce nu-i este debit este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”;

- art.998 Cod civil: “orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”,

- art.1313 Cod civil “Vânzătorul are două obligaţii principale, a preda lucrul şi a răspunde de dânsul”.

Exemple de norme juridice imperative prohibitive:

- art.4 Cod civil: “Este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare asupra cauzelor ce-i sunt supuse”.

- art.810 Cod civil, medicii şi farmaciştii: “care au tratat pe o persoană în boala din care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce dânsa a făcut-o în favoare-le în cursul acestei boli.”


Natura sancţiunilor de drept civil

Specific sancţiunilor civile este caracterul reparator, ele urmărind, înainte de toate, repunerea părţilor în situaţia anterioară încălcării normei juridice. Când prin nesocotirea normei juridice civile s-a produs un prejudiciu, prioritar este înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare care s-au produs. Astfel, principalele sancţiuni civile sunt:

- repararea prejudiciului produs printr-o faptă ilicită,

- repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului juridic nul sau anulabil;

- inopozabilitatea actului întocmit cu nesocotirea dreptului sau intereselor legitime ale altei persoane etc.1
4. Locul şi rolul dreptului civil în sistemul dreptului românesc

Dreptul civil “constituie fără îndoială una dintre cele mai importante – poate chiar cea mai importantă – dintre toate ramurile dreptului”1

Un autor de prestigiu argumentează astfel: “în vederea trece­rii de la o economie super-centralizată la o economie de piaţă, în care iniţiativa particulară are un rol de seamă în progresul societăţii, organul legislativ a adoptat o sumă de legi care, în majoritate, aparţine dreptului civil şi dreptului comercial, deoarece reglementează raporturi patrimoniale şi sunt menite să sprijine reforma economică din ţara noastră”.2

Credem că următoarele argumente vin în sprijinul afirmaţiei de mai sus:

a) Viaţa omului nu poate fi despărţită de normele dreptului civil. Din momentul naşterii, omul are posibilitatea juridică de a avea orice drept subiectiv civil şi orice obligaţie civilă corelativă. Mai mult, cu privire la drepturi, poate să le dobândească înainte de a se naşte din momentul concepţiei, cu o condiţie: să se nască viu. Acasă, la grădiniţă şi şcoală eşti înconjurat permanent de dreptul civil, de la cumpărarea unei îngheţate sau “contribuţia” la fondul clasei, până la procurarea ţinutei vestimentare pentru ultima zi de şcoală. Apoi, după primul “te iubesc”, normele dreptului civil îi împlinesc pasul hotărâtor în viaţă, căsătoria, instituţie cu numeroase reglementări de drept civil. Moartea produce şi ea efecte în planul dreptului civil.

b) Dreptul civil este dreptul comun în raport cu reglementările din dreptul privat.


5. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

Din punct de vedere teoretic, necesitatea delimitării dreptului civil de alte ramuri de drept rezultă din următoarele:

- dreptul civil nu reglementează totalitatea raporturilor juridice patrimoniale şi nepatrimoniale (personale, extrapatrimoniale). De aceea, sunt necesare criterii de delimitare a dreptului civil faţă de ramurile de drept care reglementează şi ele raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale şi care din lipsă de reglementări suficiente fac apel la reglementările din dreptul civil;



- pentru corecta aplicare a legii nu de puţine ori interesează răspunsul la întrebarea: cărei ramuri de drept aparţin instituţiile de drept, care au în conţinut atât elemente de drept civil cât şi elemente ale altor ramuri de drept? De exemplu, contractele adminis­trative, contractul de închiriere a spaţiilor locative proprietate de stat etc.1

Din punct de vedere practic, apar frecvent situaţii ce impun stabilirea apartenenţei raportului juridic la o ramură sau alta a sistemului de drept, şi de aici observarea corectă a consecinţelor juri­di­ce2.
Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul familiei

Asemănarea între cele două ramuri ale dreptului privat constă în obiectul de reglementare: ambele ramuri de drept reglementează raporturi juridice patrimoniale şi nepatrimoniale (personale, extrapatrimoniale).
Deosebirile cele mai semnificative sunt:


Dreptul civil

Dreptul familiei

- subiect al raportului juridic civil poate fi orice persoană fizică sau juridică

- subiect al raportului juridic de dreptul familiei poate fi numai persoana fizică care are o calitate specială: de soţ, părinte, copil, rudă, adoptat, tutore, curator, etc. Persoanele străine de familie sunt subiecte ale raportului juridic de dreptul familiei numai în situaţii de excepţie (de exemplu în cazul tute­lei, curatelei, când pot înde­plini această calitate şi persoane străine de familie).



- sfera raporturilor patrimoniale este extinsă

- reglementează numai raporturile patrimoniale referitoare la regimul bunurilor soţilor şi obligaţia legală de întreţinere între soţi şi între rude.

- reglementează un număr re­strâns de drepturi nepatrimoniale (per­sonale, extrapersonale); nu­mai ace­lea care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a per­­soanei, raporturile care se re­feră la elementele de identificare ale persoanei fizice sau juridice şi cele privind creaţia intelectuală

- majoritatea raporturilor regle­men­tate sunt cele nepatrimoniale (per­sonale, nepatrimoniale) ce iz­vo­răsc din căsătorie, rudenie, adop­ţiune etc.

2- metoda de reglementare a rapor­turilor juridice este de egalitate a voinţelor juridice a părţilor

- în raporturile juridice dintre părinte-copil minor metoda de ega­­litate suferă o distorsiune “po­zi­ţia subiectelor este de subor­do­nare”1

3- sancţiunile în dreptul civil au caracter reparator, urmărindu-se prin repararea prejudiciului restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat

- are sancţiuni proprii (de exemplu: decăderea din puterea părintească, îndepărtarea tutorelui de la exercitarea tutelei etc.)2

- normele juridice au caracter preponderent dispozitiv-supletiv

- predomină normele juridice imperative




Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul muncii

Asemănătoare:

Obiectul de reglementare în ambele ramuri de drept este alcătuit în principal, din raporturi juridice patrimoniale şi din unele raporturi juridice nepatrimoniale personale.




Deosebirile mai importante ar fi:

Dreptul civil

Dreptul muncii

- subiect al raportului juridic civil poate fi orice persoană

- subiectele raportului juridic de drep­tul muncii au o calitate spe­cială: de patron şi de angajat. De asemenea, sfera subiectelor este mai restrânsă; minorii sub 15 ani nu pot încheia contractul de muncă

- obiectul raportului juridic civil este extins

- obiectul raportului juridic de muncă are o sferă de cuprindere restrânsă: cuprinde salarizarea, tim­pul de muncă, disciplina şi pro­tecţia muncii, răspunderea ma­te­rială, protecţia socială, dreptul la pensie etc.

- izvoarele raportului juridic civil concret îl constituie evenimentele juridice şi acţiunile omeneşti de care legea leagă anumite consecinţe juridice, adică actele juridice şi faptele juridice în sens restrâns (gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei)

- izvorul raportului juridic de muncă este contractul de muncă

4- subiectele raportului juridic civil sunt pe poziţie de egalitate a voinţelor juridice

- egalitatea voinţelor juridice a părţilor se întâlneşte numai în momentul încheierii contractului de muncă, ulterior, în executarea contractului, disciplina muncii im­pune subordonarea sala­ria­tului1

- răspunderea civilă este mai cuprinzătoare incluzând răspun­derea delictuală şi răspunderea con­tractuală

- sub aspectul răspunderii juridice, specific dreptului muncii este răspunderea mate­rială, formă a răspunderii contrac­tuale, şi răspunderea disciplinară


- normele juridice civile au caracter preponderent dispozitiv şi supletiv

- normele de dreptul muncii sunt în majoritatea lor norme impera-tive



Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul internaţional privat

Asemănarea între cele două ramuri ale sistemului de drept se referă la faptul că reglementează aceleaşi raporturi sociale, patrimoniale şi nepatrimoniale.

Deosebirile mai importante sunt:

- raportul de drept internaţional privat cuprinde un element de extra­nei­tate, cum ar fi: una din părţi are cetăţenie străină, bunul ce reprezintă obiectul exterior al raportului juridic este situat în străinătate, contractul se încheie sau se execută în străinătate, etc.;

Elementul de extraneitate pune problema legii civile aplicabile.

Fiecare stat adoptă norme proprii de aplicare a legii civile, raporturilor juridice care au în conţinut un element de extraneitate. Aceste norme se numesc „norme conflictuale” şi sunt stabilite prin tratate internaţionale.

Normele dreptului internaţional privat soluţionează conflictul de legi în spaţiu, conflictul de jurisdicţii şi condiţia juridică a străinului, prin indicarea legii ce se aplică raportului juridic cu elemente de extraneitate.

- în dreptul internaţional privat metoda de reglementare este acea de indicare, prin intermediul normei conflictuale, a legii ce se aplică raportului juridic cu element de extraneitate.


Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul comercial

În ambele ramuri de drept, normele juridice reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale.

În dreptul comercial apar unele particularităţi ale raportului juridic comercial, ca de exemplu:

- una din părţi are calitatea de comerciant;

- sfera raporturilor patrimoniale este restrânsă numai la faptele de comerţ, acte juridice şi fapte juridice comerciale, ce primesc această calificare prin voinţa legii (sunt enumerate în art.3 Cod comercial);

- de regulă, metoda de reglementare este egalitatea juridică a voinţelor părţilor raportului juridic. Azi, tot mai mult, societatea comercială părăseşte terenul contractual pentru a deveni o instituţie. Statul intervine agresiv în reglementările comerciale şi impune comerciantului o poziţie de subordonare. Astfel, în Legea nr.26/’90 privind Registrul comerţului, modificată în art.1 se precizează: Comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului, să ceară înmatricularea în registrul comerţului”. Comercianţii ce nu respectă această obligaţie, potrivit art.44 “vor fi obligaţi prin hotărâre judecătorească la plata unei amenzi civile”.

- este reglementat frecvent prin norme juridice imperative. De exemplu, art.113, Legea nr.31/’90 privind societăţile comerciale: “Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar a se lua o hotărâre pentru: a) schimbarea formei juridice a societăţii”

- sancţiunile în dreptul comercial nu au caracter specific. Sunt aplicabile sancţiuni civile (de exemplu, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare comercială în lipsa condiţiilor esenţiale pentru validitatea unei convenţii) contravenţionale, de drept administrativ, amendă civilă şi sancţiunii penale.1




Yüklə 2,29 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   23




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin