Universitatea "petru maior" TÂrgu-mureş

Nulitatea totală şi nulitatea parţială

După întinderea efectelor produse de nulitate se disting: nulitatea totală şi nulitatea parţială.

Nulitatea totală desfiinţează în întregime actul juridic încheiat. Acesta nu mai produce nici un efect juridic. De exemplu, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a terenului, neîncheiat în formă autentică.

Nulitatea parţială desfiinţează o parte a efectelor actului juridic civil şi anume efectele acelor clauze ce contravin legii. Celelalte clauze rămase valabile produc efectele stabilite de părţi la încheierea actului.

Nulitatea parţială este regula, nulitatea totală este excepţia.

Nulitatea parţială este consacrată legislativ în art.1 din Decretul 167/1958 unde se dispune: “orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă.”, şi art.1008 Cod civil: ”condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de lege, este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa.”

Problema nulităţii parţiale se pune numai în actele juridice în cuprinsul cărora sunt mai multe clauze, ce produc efecte diferite (contracte-complexe). În practica judiciară, cazurile de nulitate parţială sunt puţin numeroase. De exemplu, testamentul este un act juridic complex ce poate fi alcătuit din următoarele acte juridice: legatul testamentar pentru nepot, legatul testamentar pentru un vecin (prin testament se lasă moştenire un bun, unei persoane) actul juridic unilateral de recunoaştere a filiaţiei faţă de un copil născut din afara căsătoriei. Legatul în favoarea vecinului poate fi nul, când vecinul este medicul care l-a tratat în boala din care moare testatorul (art.810).

Uneori se apreciază că într-un anumit sens – este parţială şi:

- nulitatea actelor cu executare succesivă, care operează pentru viitor, menţinând efectele produse în trecut;

- nulitatea căsătoriei putative ale cărei efecte se menţin, până la pronunţare, faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea ei, ignorând cauza nulităţii;

- nulitatea oricărei căsătorii, ale căror efecte se menţin faţă de copii rezultaţi din căsătorie (în sensul că ei păstrează situaţia juridică de copii din căsătorie, deşi aceasta este desfiinţată – în privinţa soţilor – cu efect retroactiv)¹

Nulitatea parţială lipseşte în următoarele împrejurări:

- între două sau mai multe acte juridice aflate în strânsă legătură se anulează numai unul. De exemplu, legatul în favoarea vecinului (medicul) este lovit de nulitate totală, dar testamentul nu este lovit de nulitate parţială;

- actul lovit de nulitate este validat prin confirmare;

- actul lovit de nulitate absolută, devine valabil ulterior, deoarece s-a îndeplinit cerinţa legală încălcată în momentul încheierii actului;

- actul juridic încheiat ad probationem este în întregime lovit de nulitate, în schimb acelaşi act în sensul de negotium este valabil.

Concluzie: nulitatea parţială priveşte numai clauzele din actul juridic şi nu actul juridic în totalitatea sa.
Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală

După cum legea prevede sau nu expresis verbis nulitatea, distingem: nulitatea expresă (textulă, explicită) şi nulitatea virtuală (tacită, implicită).

Nulitatea expresă (textuală, explicită) este nulitate, pe care legea o prevede expres, textual.

Nulitatea virtuală (tacită, implicită) este nulitatea neprevăzută expres, textual, dar care se deduce neîndoielnic din caracterul imperativ al normei juridice încălcate.

Exemplu de nulitate expresă: art.30 Codul familiei: “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie contrară este nulă.”

Exemplu de nulitate tacită: art.813 Cod civil: “toate donaţiile se fac prin act autentic”; art.806 Cod civil: “minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune (n.a.: încheia contracte de donaţie) nici într-un fel.”

Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară

După modul cum operează, se disting: nulitatea de drept şi nulitatea judiciară.

Nulitatea de drept, este nulitatea care loveşte actul de plin drept, în puterea legii – ope legis. Instanţa de judecată este chemată de părţi să o constate. De regulă, nulităţile absolute sunt nulităţi de drept.

Nulitatea judiciară, este nulitatea care operează numai prin intervenţia instanţei, sesizată de părţile în litigiu. De regulă, nulităţile relative se pronunţă de instanţa de judecată.¹

Într-o lucrare, nulitatea de drept ar fi aceea care nu implică intervenţia organelor de jurisdicţie, întrucât ar avea caracter evident şi s-ar impune astfel părţilor prin propria lor apreciere.²

Într-o opinie, la care anchiesăm, se pune la îndoială această clasificare “care crează impresia că ar putea exista nulităţi independent de vreo hotărâre jurisdicţională sau de înţelegerea părţilor.³ Într-adevăr, părţile sunt libere, şi în cazul nulităţii de drept, să convină, când constată neîndeplinirea condiţiilor ad validitatem, să desfiinţeze actul şi să-şi restituie reciproc, prestaţiile eventual făcute. Numai în caz de litigiu se apelează la instanţa de judecată, care fie constată, fie pronunţă nulitatea actului.
Nulitatea de fond şi nulitatea de formă

După felul condiţiei de validitate nerespectate la încheierea actului juridic, nulităţile sunt de fond şi de formă.

Nulitatea de fond, intervine când a fost încălcată o normă juridică ce instituie o condiţie de fond a actului juridic (capacitate, consimţământ, obiect, cauză).

Nulitatea de formă, intervine în cazul încălcării unei condiţii de validitate privind forma actului juridic (ad validitatem).
6. Efectele nulităţii actului juridic civil

a) Noţiunea de efecte ale nulităţii actului juridic civil

Prin efecte ale nulităţii înţelegem consecinţele, urmările ce se produc ca urmare a încheierii actului cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de validitate privite sub trei aspecte:

• din punct de vedere al existenţei actului juridic;

• sub aspectul prestaţiilor eventual executate de părţi între momentul încheierii actului şi cel al constatării sau pronunţării nulităţii de către instanţă

• din punct de vedere al valabilităţii actelor juridice încheiate de părţi cu terţii, în baza actului anulat.

Din punct de vedere al existenţei actului juridic, efectul nulităţii este acela de a desfiinţa, de regulă, în parte actul juridic, în sensul de a-l lipsi, în parte, de acele efecte convenite de părţi, care nesocotesc dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului.

Prin excepţie, actul juridic poate fi desfiinţat şi în totalitatea sa.

Din punct de vedere al prestaţiilor executate de părţi, între momentul încheierii actului şi momentul constatării sau pronunţării nulităţii, efectul nulităţii constă în restituirea reciprocă a prestaţiilor executate. Se consideră că actul juridic neexistând niciodată, părţile trebuie să revină la situaţia existentă în momentul încheierii actului juridic.

Din punct de vedere al valabilităţii actelor juridice încheiate de părţi cu terţii, în baza actului anulat, efectul nulităţii constă în desfiinţarea acestora, deoarece nimeni nu poate da mai mult decât are.

Cele trei aspecte ale efectelor nulităţii actului juridic civil, sunt guvernate de:

- principiul retroactivităţii efectelor nulităţii;

- principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului juridic (restitutio in integrum);

- principiul desfiinţării (anulării) actului juridic subsecvent ca urmare a anulării actului juridic iniţial (primar).

Între aceste principii există o relaţie de determinare reciprocă, în sensul că nu poate exista principiul restitutio in integrum fără să existe principiul retroactivităţii sau principiul desfiinţării actelor juridice subsecvente este consecinţa existenţei principiului repunerii părţilor în situaţia existentă anterior încheierii actului.

Asemenea, principiul retroactivităţii este izvorul celorlalte două principii.

a) Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii

Principiul nu are consacrare legislativă.

Principiul instituie regula potrivit căreia nulitatea desfiinţează actul juridic încheiat cu nesocotirea condiţiilor de validitate prevăzute de lege, din chiar momentul încheierii. Efectele juridice eventual produse până în momentul constatării sau pronunţării nulităţii se desfiinţează retroactiv, ca şi cum actul nu s-ar fi încheiat.

Astfel, se asigură restabilirea ordinii de drept, încălcate prin încheierea actului în dispreţul legii.

Excepţiile de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii sunt acele împrejurări în care actul deşi nul, produce, până la data constatării sau pronunţării nulităţii, efectele unui act valabil încheiat, în consideraţia unor alte principii de drept.

În aceste împrejurări, actul produce efecte pentru trecut (ex tunc), de la încheierea actului până la intervenţia nulităţii şi nu va mai produce efecte pentru viitor (ex nunc).

- cazul căsătoriei putative (este căsătoria nulă în care unul din soţi a fost de bună credinţă la încheierea ei). Căsătoria deşi nulă produce efecte ca şi cum ar fi fost valabil încheiată până la data constatării sau pronunţării nulităţii, faţă de soţul de bună credinţă. Numai pentru viitor căsătoria produce efecte şi se va desfiinţa şi pentru soţul de bună-credinţă.

Se are în vedere ocrotirea principiului bunei-credinţe. În art.23 alin.1 Codul familiei se dispune: “soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.”

- cazul adopţiunii. Adopţiunea încheiată fără consimţământul părinţilor fireşti ai copilului adoptat este lovită de nulitate absolută. În consecinţă, actul juridic al adopţiunii se desfiinţează retroactiv de la data încheierii lui. Cu toate acestea, adopţiunea va putea fi desfăcută, cu efecte numai pentru viitor, când este în interesul minorului să se reîntoarcă la părinţii săi fireşti (art.22 din O.U. a Guvernului nr.25/1997).

- contractele sinalagmatice cu executare succesivă în timp, în ipoteza rezilierii, se desfac numai pentru viitor. Prestaţiile deja efectuate, fiind ireversibile nu mai pot fi restituite. De exemplu, contractul de locaţiune (închirierea unui bun) nu poate fi desfiinţat pentru trecut deoarece locatarul s-a folosit de bunul închiriat – prestaţie obiectivă, ireversibilă, imposibil de restituit.

- posesorul de bună-credinţă păstrează fructele culese, produse de un bun, ce constituie obiectul exterior, derivat al actului juridic, până la data nulităţii actului, deşi va trebui să restituie bunul. De exemplu, cumpărătorul unui televizor, îl închiriază şi obţine o sumă de bani. El păstrează suma dobândită, în ipoteza anulării contractului de vânzare-cumpărare a televizorului, când va restitui televizorul închiriat. În art.485 Cod civil se dispune: “Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; în cazul contrariu, el este dator a înapoia productele, împreună cu lucrul proprietarului care-l revendică.”

Sunt implicit excepţii de la principiul retroactivităţii, toate excepţiile de la principiul restituirii integrale a prestaţiilor efectuate şi principiul desfiinţării actelor juridice subsecvente.

b) Principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului (restitutio in integrum)

Principiul impune regula ca prestaţiile executate de părţile unui act juridic nul să fie restituite, astfel încât situaţia există la încheierea actului juridic nul să fie restabilită.

Regula este o consecinţă a principiului retroactivităţii; numai prin restituirea reciprocă a prestaţiilor executate se ajunge la situaţia în care actul nu s-ar fi încheiat.

În lipsa înţelegerii părţilor cu privire la restituirea prestaţiilor, se apelează la acţiunea în restituire adresată instanţei de judecată.

Acţiunea în restituire are un conţinut şi regim juridic propriu, diferit de acţiunea în anulare. Astfel, ea are întotdeauna caracter patrimonial şi este întotdeauna prescriptibilă.

De regulă, partea interesată introduce o singură acţiune, prin care cere nulitatea actului juridic, şi după admitere, şi restituirea prestaţiilor.

Nimic nu împiedică ca mai întâi, prin acţiune separată să se ceară nulitatea şi apoi printr-o nouă acţiune să se pretindă restituirea prestaţiilor.

Cu privire la fundamentul juridic al acţiunii în restituire, în doctrină s-au exprimat opinii diferite.

Într-o opinie, se admite că acţiunea în restituire este fundamentată pe îmbogăţirea fără justă cauză, deoarece prin desfiinţarea actului juridic dispare temeiul juridic al executării prestaţiilor.¹

Într-o altă opinie, în cazul contractelor sinalagmatice când ambele părţi şi-au executat prestaţiile înainte de anularea acestuia, nu ar mai fi îndeplinite condiţiile materiale ale intentării acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justa cauză (actio in rem verso), nemaiputându-se vorbi despre mărirea unui patrimoniu şi micşorarea altui patrimoniu; mai degrabă, este vorba, de o plată nedatorată întrucât obligaţia fiecăreia dintre părţile contractului sinalagmatic (desfiinţat retroactiv) apare ca şi când nu ar fi existat vreodată.²

În doctrină, s-a exprimat şi opinia potrivit căreia acţiunea în restituire are fundamentul în actul juridic nul. Dacă principiul fundamental care guvernează efectele nulităţii este retroactivitatea, iar dacă principiul restabilirii situaţiei anterioare este o consecinţă a retroactivităţii, ni se pare firesc ca acţiunea care dă viaţă acestui principiu să fie întemeiată pe actul juridic nul.³

Credem că, îmbrăţişând această opinie, putem adăuga şi următorul argument; efectele nulităţii se materializează, obiectivizează şi prin restituirea prestaţiilor făcute în temeiul actului nul. Prin restitutio in integrum se resimt, în concret, urmările încălcării legii referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic, se percep consecinţele sancţiunii civile a nulităţii. Aşa stând lucrurile, nulitatea depăşeşte stadiul de teorie, pentru că efectul ei imediat este restitutio in integrum. A accepta alte fundamente ale acţiunii în restituire, înseamnă a goli de conţinut practic instituţia nulităţii, din moment ce efectele ei se justifică prin alte instituţii ale dreptului civil.

Excepţiile de la principiul restitutio in integrum sunt situaţiile în care, prestaţiile executate de părţi nu se restituie, ci se menţin, urmare a aplicării altor principii de drept:

- minorul între 14-18 ani al cărui act este anulat prin acţiune în resciziune pentru leziune va restitui prestaţia numai dacă se probează că a profitat de ceea ce i s-a dat. Excepţia este prevăzută în textul art.1164 Cod civil: “Când minorii, interzişii sunt admişi, în această calitate, a exercita acţiunea în resciziune în contra angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în urma acestor angajamente, în timpul minorităţii sau interdicţiei, decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat.” Se dă prioritate principiului ocrotirii minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie.

- posesorul de bună credinţă a unui bun frugifer, păstrează pentru sine fructele culese, deşi urmare a anulării actului juridic va restitui bunul care le-a produs (art.485 Cod civil: “Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; în cazul contrariu, el este dator a înapoia productele împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.”).

- principiul nemo auditur propriam turpitudem allegans (nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria sa imortalitate pentru a obţine în justiţie ocrotirea unui drept). Excepţia există numai în ipoteza actelor juridice nule pentru obiect sau cauza ilicită. De exemplu, se încheie un contract de împrumut pentru menţinerea unor relaţii extraconjugale. Contractul se constată că este lovit de nulitate, pentru cauză imorală (menţinerea relaţiei de concubinaj). Dacă împrumutătorul, invocând propria sa imoralitate cere restituirea împrumutului acordat, instanţa va trebui să-i respingă cererea ca inadmisibilă. Această excepţie este o garanţie a prevenirii încălcării bunelor moravuri. Este ceea ce a statuat instanţa noastră supremă: “Acţiunea în restituirea prestaţiei este inadmisibilă în cazul în care reclamantul a urmărit un scop antisocial şi vădit imoral prin încheierea contractului potrivnic legii şi regulilor de convieţuire socială.”¹

- dobândirea prin uzucapiune a unui drept real principal transmis printr-un act juridic nul.

- în cazul intervenirii prescripţiei extinctive, acţiunea în restituire a prestaţiilor executate în baza actului lovit de nulitate nu mai poate introdusă şi drept urmare, prestaţiile restituite.

- în practica judiciară, prin interpretarea extensivă a prevederilor art.1167 alin. Cod civil, (“Confirmarea sau ratificarea, sau executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către erezi sau reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alte excepţii.”) s-a decis că moştenitorul care execută voluntar dispoziţii dintr-un testament nul absolut pentru nerespectarea condiţiilor legale de solemnitate, nu poate pretinde restituirea prestaţiei.
c)Principiul desfiinţării (anulării) actelor juridice subsecvente (rezoluto jure dantis rezolvitur jus accipiens) –“în măsura în care s-a anulat dreptul celui ce dă, se anulează şi dreptul celui ce le dobândeşte.”

Consecinţă a primelor două principii, desfiinţarea actelor juridice subsecvente constă în regula potrivit căreia anularea actului juridic iniţial (primar) prin care s-a dobândit un bun, are drept consecinţă şi anularea actelor juridice ulterioare prin care dobânditorul dispune de acel bun.

Prin anularea actului juridic, dobânditorul pierde această calitate şi drept urmare, toate actele încheiate în calitate de dobânditor, sunt lovite de nulitate (nimeni nu poate da mai mult decât are el însuşi). De exemplu, cineva cumpără de la vecinul său o combină muzicală pe care apoi o revinde. Ulterior, constatându-se nulitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat cu vecinul, cumpărătorul combinei muzicale (vecinul) a pierdut calitatea de proprietar. Drept consecinţă, şi vânzarea acesteia este lovită de nulitate.

Excepţiile de la principiul desfiinţării actelor juridice subsecvente sunt situaţiile în care deşi actul primar este nul şi actul subsecvent este strâns legat de acesta, actul subsecvent rămâne valabil. Astfel:

- posesorul cu bună-credinţă al unui bun mobil, devine proprietarul bunului şi nu poate fi, de regulă, obligat să-l restituie. Apreciem că se disting două ipoteze:

a) actul juridic subsecvent a fost încheiat de un neproprietar. De exemplu, prietenul meu încheie un contract de comodat (împrumut de folosinţă) cu un coleg, predându-i spre folosinţă gratuită un televizor timp de 3 luni. Colegul (detentor precar) vinde televizorul unui terţ de bună credinţă. Ulterior, contractul de comodat se constată că este nul, fapt ce nu desfiinţează contractul de vânzare-cumpărare a televizorul. Terţul de bună credinţă, dobânditor cu titlu oneros nu poate fi obligat la restituire.

În această ipoteză, fundamentul nedesfinţării actului juridic subsecvent îl constituie principiul protejării bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros şi principiul asigurării securităţii dinamice a circuitului civil.

Actul juridic subsecvebt rămâne valabil, numai dacă sunt întrunite cumulativ două condiţii: este cu titlu oneros şi terţul dobânditor a fost de bună-credinţă în momentul dobândirii bunului.

b) actul juridic subsecvent a fost încheiat de un proprietar

De exemplu, colegul meu vinde televizorul unui prieten, care apoi îl înstrăinează cu titlu oneros unui terţ. După un timp se constată nulitatea contractului de vânzare încheiat de colegul meu cu prietenul lui. Nulitatea contractului nu produce nici un efect asupra actului juridic subsecvent încheiat de prieten cu terţul, care se păstrează. În această ipoteză, apreciem că suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul rezolutio iure dantis rezolvitur jus accipientis (în măsura în care s-a anulat dreptul celui ce dă, se anulează şi dreptul celui ce le dobândeşte) deoarece prin actul juridic anulat s-a transmis dreptul de proprietate, inclusiv dispoziţia. A desfiinţa actul juridic subsecvent înseamnă a pune în discuţie soarta actelor juridice încheiate ulterior de cumpărător cu terţe persoane.

- persoana declarată moartă prin hotărâre judecătorească nu poate cere înapoierea bunurilor sale de la dobânditorul cu titlu oneros.¹

Există două acte juridice: primul, prin care se dobândeşte bunul persoanei declarate moartă prin hotărâre judecătorească şi al doilea între dobânditorul acestuia şi terţa persoană. Primul act juridic este nul, când persoana declarată moartă prin hotărâre judecătorească este în viaţă. Al doilea act juridic, cel subsecvent nu se desfiinţează, terţul dobândind cu titlu oneros. Dobânditorul cu titlu oneros va restitui bunul, dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă. Excepţia este prevăzută în art.20 alin. din Decretul nr.31/1954.

- actele juridice subsecvente de conservare şi de adminis­trare a bunului se menţin, pe considerente de ocrotire a bunei credinţe sau a interesului economic sau social. De exemplu, dobânditorul unui bun încheie un contract de reparaţii (act juridic de conservare) sau unul de închiriere (act juridic de administrare).Deşi potrivit nulităţii actului de dobândire, bunul se restituie, contractele subsecvente de reparaţii sau de închiriere rămân valabil încheiate.

În literatura şi practica judiciară s-au purtat discuţii cu privire la următoarele situaţii, dacă sau nu constituie excepţii de la principiul desfiinţării actelor juridice subsecvente:

- cazul subdobân­dito­rului de bună credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil; cazul subdobânditorului care a dobândit proprietatea bunului prin uzucapiune, în condiţiile legii.²

b) Principii de drept potrivit cărora actul juridic nul produce efecte

Uneori actul juridic nul produce efectele unui act juridic valabil încheiat, urmare a aplicării unor principii de drept. Este o aplicaţie a concepţiei salvării actului juridic şi a limitării regulii quod nullum est, nullum producit effectum. Efectul distructiv al nulităţii se înlătură prin aplicarea următoarelor principii:

- principiul conversiunii actului juridic nul;

- principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit ius);

- principiul răspunderii civile delictuale.

În cazul principiului conversiunii actului juridic nul, suntem într-adevăr în ipoteza în care actul juridic nul nu produce efecte.

În cazul principiilor validităţii aparenţei în drept şi al răspunderii civile delictuale, actul juridic nu este lovit de nulitate, el produce efectele unui act juridic valabil încheiat.
Principiul conversiunii actului juridic civil

Potrivit regulii de drept instituită de acest principiu, actul juridic nul se înlocuieşte cu un alt act juridic care îndeplineşte condiţiile esenţiale de validitate. Manifestarea valabilă de voinţă a părţilor la încheierea actului juridic nul este un element de sine stătător, ce poate să se desprindă de aceasta şi să dea naştere unui nou act juridic valabil încheiat. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil este nul pentru lipsa formei autentice. Manifestarea de voinţă a părţilor la contract a fost valabil exprimată. Ea poate să reprezinte acordul de voinţă al părţilor la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare al aceluiaşi imobil, prin care părţile se obligă ca, în viitor, să încheie contractul cu respectarea condiţiilor legii.

Legea civilă nu consacră în textele sale principiul conversiunii actului juridic nul, dar reglementează unele aplicaţii practice ale acestuia.

Într-o opinie, s-a susţinut că principiul poate fi dedus din prevederile art.1172 Cod civil care arată că: “actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului sau din lipsa de formă este valabil ca scriptură sub semnătură privată dacă s-a iscălit de părţile contractante.”¹

Într-o opinie contrară, pentru argumentele de mai jos: “când un act juridic nul pentru vicii de formă, ca act autentic, rămâne valabil ca act juridic sub semnătură privată (forma autentică nefiind necesară, ci aleasă doar de părţi, fără a fi făcut din ea o condiţie esenţială de validitate),nu poate fi vorba despre o conversiune, fiind vorba de unul şi acelaşi act juridic, privit ca negotium.”²

Fundamentul conversiunii actului juridic nul este controversat.

Într-o opinie, conversiunea se fundamentează pe concepţia privind nulitatea, caracterizată prin mărginirea efectului distructiv al nulităţii (…), nulitatea este îndreptată numai împotriva efectelor ce ar contrazice scopul dispoziţiei legale încălcate (…) efectele ce nu ar contrazice scopul nici unei dispoziţii legale (…) să li se recunoască, pe deplin, validitatea.

Conversiunea actului juridic (a unui act juridic nul într-un act juridic valabil) trebuie, prin urmare, să fie, în principiu, admisă în dreptul civil.”¹

Într-o altă opinie, temeiul conversiunii actului juridic este regula specifică de interpretare a normei juridice civile prevăzută în art.978 Cod civil: ”Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul că poate avea un efect, iar nu în acela că n-ar putea produce nici unul.” (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereant).²

Manifestarea de voinţă a părţilor în actul juridic nul, fiind susceptibilă de două înţelesuri (al doilea înţeles este acela ce naşte un alt act juridic valabil), trebuie interpretată în cel de-al doilea sene, sens în care se produc efecte juridice. De altfel, părţile când au dorit şi s-au legat din punct de vedere juridic şi-au propus ca scop, producerea de efecte juridice.

În ce ne priveşte, apreciem că fundamentul conversiunii actului juridic nul este atât concepţia privind nulitatea actului cât şi regula specială de interpretare a normei juridice civile dedusă din prevederile art.978 Cod civil. Este greu de ignorat caracterul nedistructiv al nulităţii actului juridic, faptul că sancţiunea nulităţii priveşte numai acele efecte ale actului ce încalcă scopul normei juridice referitoare la condiţiile de validitate ale actului. Admiţând nulitatea ca măsură de distrugere a actului juridic admitem implicit desfiinţarea manifestării de voinţă valabil exprimată de părţi. Astfel în lipsa manifestării de voinţă, interpretul nu ar mai avea ce să interpreteze, în sensul producerii de efecte juridice. De asemenea, în măsura în care manifestarea de voinţă a părţilor valabil exprimată conduce spre un alt act juridic, ar fi lipsit de sens înlăturarea acordului dat de părţi, în scopul producerii efectelor juridice.

Condiţiile conversiunii actului juridic nul într-un act juridic valabil sunt:

- actul juridic nul şi actul în care se converteşte, trebuie să aibă aceleaşi părţi.¹

Într-o opinie, se admite că cel puţin o parte a actului juridic nul trebuie să se regăsească în noul act juridic.²

Într-o altă opinie, condiţia referitoare la părţi nu este menţionată. Cu toate acestea aplicaţiile practice la care trimite autorul îndeplinesc condiţia sus menţionată. Astfel, în cazul art.689 Cod civil, când moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală – act lovit de nulitate deoarece nu se pot înstrăina bunuri dintr-o succesiune viitoare – manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca acceptare a succesiunii. Aşadar, moştenitorul este parte în actul de înstrăinare nul şi în actul de acceptare al moştenirii.

Într-o altă aplicaţie practică a conversiunii amintită de autor, una şi aceeaşi persoană este subiect atât în actul juridic nul, cât şi în noul act juridic: testatorul ce înstrăinează un bun lăsat prin testament, este parte în actul de înstrăinare (act ce poate fi nul), dar este parte şi în noul act de revocare a legatului (art.923 Cod civil).³

Apreciem că, de regulă, actul juridic nul şi actul juridic în care se converteşte, trebuie să aibă aceleaşi părţi. De altfel, în cazurile de aplicaţie a principiului conversiunii acceptate în doctrină şi în practica judiciară, mai jos enumerate, există îndeplinită condiţia ca în ambele acte să apară aceleaşi părţi. Legea prevede, în mod expres, situaţiile când cel puţin o parte a actului juridic nul trebuie să se regăsească în noul act juridic (De exemplu, în cazul art.628şi 923 Cod civil).

- actul juridic nul şi noul act să se diferenţieze prin: natura diferită a actului juridic, conţinutul acestora, efectele pe care le produc sau condiţiile de formă. De exemplu, actul nul este un act act juridic bilateral, actul în care s-a convertit este un act unilateral etc.

- actul juridic iniţial să fie anulat total;

- noul act juridic să fie valabil încheiat;

- actul juridic nul să nu prevadă clauze prin care părţile refuză convertirea acestuia în alt act juridic;

Cazuri practice de aplicare a principiului conversiunii actului juridic nul:

- manifestarea de voinţă valabil exprimată este nulă, ca vânzare-cumpărare dar valabilă ca antecontract de vânzare-cumpărare;

- art.689 Cod civil (în materie succesorală);

- art.923 Cod civil (în materie succesorală).

Un autor exemplifică ca fiind cazuri de aplicare a conversiunii situaţia testamentului autentic sau mistic nul pentru vicii de formă, care poate fi valabil ca testament olograf în măsura în care este scris în întregime, semnat şi datat de testator şi cazul înscrisului autentic nul ca atare, dar valabil ca înscris sub semnătură privată, sau al înscrisului sub semnătura privată, nul ca atare, dar valabil ca început de dovadă scrisă.¹

Credem, că se impune următoarea precizare. În cazul testamentului autentic sau mistic nul pentru vicii de formă se poate vorbi de conversiunea în testament olograf în condiţiile sus arătate, deoarece condiţia formei autentice a testamentului este cerută ad validitatem. În cazul înscrisului autentic nul ca atare, dar valabil ca înscris sub semnătură privată nu suntem în prezenţa conversiunii când forma nu este cerută ad validitatem ci numai ad probationem. Suntem în prezenţa unuia şi aceluiaşi act juridic – negotium. Cele două acte juridice nu îndeplinesc condiţia de diferenţiere prin cel puţin un element (natura, conţinutul, efectele, forma actului). Suntem în prezenţa conversiunii numai atunci când forma cerută de lege este ad validitatem.
Principiul validităţii aparenţei în drept (“error communis facit jus”) – eroarea obştească şi de neînvins este creatoare de drept.

Uneori, actul juridic nul produce efecte potrivit acestui principiu. Eroarea comună, obştească în care se găsesc părţile sau una din ele la încheierea actului juridic, face ca acesta deşi nul, să producă totuşi efecte.

Consacrarea legislativă a principiului este art.7 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă: “Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă aceea persoană nu avea această calitate.”

În doctrină şi practică se admite aplicarea principiului error communis facit jus în cazul dobândirii unui imobil de la moştenitorul aparent, printr-un act cu titlu oneros. Dobânditorul trebuie să fie de bună credinţă, în sensul că poate dovedi existenţa erorii comune privind calitatea de moştenitor a celui care i-a înstrăinat imobilul.

Principiul răspunderii civile delictuale

Principiul instituie regula juridică potrivit căreia orice persoană care cauzează altuia din greşeală un prejudiciu este obligată a-l repara (art.998 Cod civil).

Sancţiunea nulităţii actului juridic lasă loc principiului mai puternic al răspunderii civile delictuale: actul juridic nul se menţine cu titlu de reparare în natură a prejudiciului provocat cocontractantului prin nulitatea actului. Se admite că cea mai bună reparaţie pentru cocontractant o constituie nu anularea actului şi repararea prejudiciului, ci rămânerea în fiinţă a actului juridic nul.

Înlăturarea nulităţii actului juridic ca urmare a principiului răspunderii civile delictuale priveşte numai minorul între 14-18 ani. Când minorul încheie actul juridic prin săvârşirea unui delict (de exemplu prin manevre dolosive lasă impresia că este major) nu va putea cere nulitatea actului juridic. Acesta se menţine pentru a repara în natură prejudiciul provocat cocontractantului.

Potrivit regulii generale, aici neaplicabile, minorul ar cere anularea actului pentru incapacitate şi apoi ar trebui să-l despăgu­bească pe cocontractant pentru eventualul prejudiciu provocat în urma anulării actului. Menţiunea actului nul, dă satisfacţie principiului reparării în natură şi integrale a prejudiciului, considerându-se astfel că se asigură o mai bună reparaţie a prejudiciului provocat prin fapta ilicită a minorului. Este ceea ce dispune art.1162 Cod civil: “Minorul n-are acţiune în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasidelictele sale.”