Universitatea "petru maior" TÂrgu-mureş
Efectele actului juridic civil
Yüklə 2,29 Mb.
|
5. Efectele actului juridic civila) Definiţia efectelor actului juridic civil Efectele actului juridic civil constau, după caz, în crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice civile şi, implicit, a drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul acestor raporturi.1 „Prin efectul actului juridic se înţeleg drepturile civile şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act.” În doctrină, majoritatea autorilor nu enumeră printre efectele actului juridic şi transmiterea unor raporturi juridice civile.2 Apreciem că ceea ce se transmite nu este raportul juridic stabilit prin actul juridic, ci drepturile şi obligaţiile convenite de părţile actului juridic. Într-o definiţie: „efectul general al oricărui act juridic constă în legarea anumitor persoane subiecte de drept civil – în şi prin raporturi juridice civile, adică realizarea unor legături juridice (vinculum juris)”3. Prof.univ.dr.Ioan Albu defineşte efectele contractului: „constau în crearea de drepturi şi îndatoriri corelative între părţile contractante, iar uneori şi faţă de anumite alte persoane”.4 Apreciem necesară cuprinderea în definiţia efectelor actului juridic şi a efectului privitor la transmiterea drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Sunt acte juridice prin care se realizează acest efect: de exemplu, contractul de cesiune de creanţă în care una din părţile raportului juridic transmite dreptul de creanţă (cu titlu oneros sau gratuit) unei alte persoane. O persoană străină de raportul juridic iniţial (cedent – debitor), numită cesionar, preia (i se transmite) de la cedent dreptul acestuia. „Principalul efect al cesiunii este transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la cesionar”5 Asemenea, este mijloc de transmitere legală sau convenţională a obligaţiilor subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei. Un terţ la raportul juridic iniţial stabilit între creditor şi debitori plătind creditorului creanţa ce o avea de încasat de la debitor, devine creditor al acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit. În lucrările de specialitate referitoare la obligaţii, un capitol distinct îl formează „Modul de transmitere al obligaţiilor”.1 Codul civil român deşi nu conţine o reglementare expresă a efectelor actului juridic civil, reglementează efectele convenţiilor sau contractelor, în art.969-985 şi efectele specifice ale diferitelor contracte civile: vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune, societate, mandat, comodat, împrumut, depozit, renta viageră, cauţiunea, amanet, tranzacţie, donaţie şi efectele testamentului. De asemenea, în legi speciale sunt reglementate efectele altor contracte speciale: contractul de arendare în Legea 16/1994; contractul de asigurare în Legea nr.136/1995; contractul de sponsorizare în Legea nr.135/1995 etc. Actul juridic civil produce efecte: – faţă de părţi. În această materie există două principii: principiul forţei obligatorii a actului juridic şi principiul irevocabilităţii actului juridic. – faţă de terţi. Aici întâlnim principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.
Noţiune
Art.969 alin.1 Cod civil consacră principiul forţei obligatorii a actului juridic: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Textul, cu toate că se referă la contracte, a fost extrapolat la toate actele juridice civile. Principiul se fundamentează pe teoria libertăţii contractuale. Consecinţele principiului sunt: – contractul este obligatoriu pentru părţile contractante; – contractul este obligatoriu şi pentru instanţele de judecată care, sesizate în litigii privind contractul, trebuie să asigure executarea întocmai de către părţi a drepturilor şi obligaţiilor stabilite de comun acord. Prin sintagma „contractul este obligatoriu pentru părţile contractante” se înţeleg următoarele: – părţile trebuie să execute întocmai obligaţiile pe care, de regulă, le-au stabilit împreună; – contractul nu poate fi desfăcut prin voinţa unei singure părţi; – obligaţiile contractate se impun a fi executate cu bună- credinţă.
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil sunt împrejurările independente de voinţa părţilor, când efectele actului juridic se restrâng sau se extind. Cazuri de restrângere a forţei obligatorii a actului juridic, ca urmare a faptului că pe parcursul executării actului juridic dispare o condiţie de valabilitate a actului. – contractul de mandat încetează din cauza morţii, interdicţiei, insolvabilităţii şi falimentului mandantului ori mandatarului (art.1552 Cod civil). – încetarea contractului de locaţiune când: „lucrul a pierit în total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuinţa întrebuinţare” (art.1439 alin.1 Cod civil) – contractul de societate civilă încetează prin trecerea timpului pentru care a fost contractată, prin desfiinţarea obiectului, pierderea lucrului, sau desăvârşirea afacerii; prin moartea, interdicţia sau nesolvabilitatea unuia din asociaţi, prin voinţa expresă (exprimată) de unul sau mai mulţi asociaţi de a nu voi a continua societatea (art.1523 Cod civil). - contractul de împrumut de folosinţă (comodatul) încetează prin moartea comodatarului (persoana care primeşte bunul spre folosinţă gratuită pe o perioadă de timp, la scadenţă fiind obligată să-l restituie) când împrumutul s-a făcut exclusiv în considerarea persoanei acesteia (art.1563 alin.2 Cod civil). - actele juridice civile intuitu personae încetează ca urmare a morţii persoanei în considerarea căreia s-a încheiat actul. - contractul de concesiune când dispare, din cauză de forţă majoră, bunul concesionat, precum şi când concesionarul renunţă la contract datorită imposibilităţii obiective de a exploata bunul concesionat (art.35 lit.e din Legea nr.219/1998).
- prorogarea (prelungirea) legală: legea prelungeşte durata şi implicit efectele actului juridic peste limita stabilită de părţi. De exemplu, contractul de închiriere a suprafeţei locative (art.1 din Legea nr.17/1994); - în cazul suspendării efectelor actului juridic cu executare succesivă în timp, ca urmare a intervenţiei unui caz de forţă majoră sau caz fortuit, efectele actului juridic se amână până la încetarea cauzelor de suspendare.
Teoria are ca punct de plecare un fapt real: părţile încheie actul juridic ţinând cont de împrejurările existente în momentul încheierii actului. De exemplu, la închirierea unui apartament părţile au în vedere nivelul chiriilor de pe piaţă. Pe parcursul executării contractului, se pot schimba împrejurările existente în momentul încheierii acestuia şi drept urmare, apar disproporţii între prestaţiile părţilor; o parte câştigă evident, cealaltă parte pierde. În exemplul dat, „pe piaţă” chiria s-a mărit foarte mult, dar locatorul nu primeşte decât chiria nominalizată în contract. În timp ce el este în pierdere, locatarul este în câştig. În acest fel efectele actului juridic sunt altele decât acelea avute în vedere de părţi la încheierea actului juridic. Teoria impreviziunii susţine că actul juridic trebuie să dăinuiască numai atât timp cât împrejurările din momentul încheierii există (rebus sic standibus – aşa stând lucrurile). Modificarea împrejurărilor permite părţii în pierdere să ceară instanţei de judecată să intervină pentru echilibrarea prestaţiilor părţilor susţine teoria. Adepţii teoriei impreviziunii admit ca actul juridic să producă alte efecte decât acelea pe care părţile le-au prevăzut la încheierea actului.1 Într-o altă opinie se respinge teoria impreviziunii.1 Jurisprudenţa în materie este contradictorie. Recent, Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia nr.21/1994 a Secţiei comerciale, admiţând teoria impreviziunii, a recunoscut posibilitatea revizuirii clauzei privitoare la chirie, într-un contract de locaţiune încheiat pe 5 ani. După 1989, legiuitorul a elaborat acte normative civile în care a îmbrăţişat teoria impreviziunii. Astfel, în art.43 alin.3 din Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor, se dispune: „în cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei.” În art.60 alin.2 din Ordonanţa nr.42/1997 privind navigaţia civilă se precizează: „organele de jurisdicţie pot majora retribuţia convenţională cuvenită salvatorilor în cazurile în care meritele acestora au fost mai mari decât cele estimate în contract, atunci când condiţiile de salvare au fost mai grele etc...” În art.32 din Legea nr.219/1998 se prevede: „relaţiile contractuale dintre concedent şi concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii, respectiv pe realizarea unei posibile egalităţi între avantajele care îi sunt acordate concesionarului şi sarcinile care îi sunt impuse. În consecinţă, concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale în cazurile în care această creştere rezultă în urma: a) unei acţiuni sau unei măsuri dispuse de o autoritate publică b) unui caz de forţă majoră sau unui caz fortuit.” Apreciem că admiterea de către legiuitorul român a teoriei impreviziunii este de natură să tranşeze această controversă. Fundamentul poziţiei legiuitorului este ideea de echitate, de realizare a unui posibil echilibru între avantajele acordate uneia din părţi şi sarcinile ce sunt impuse celeilalte părţi. În contractele cu executare succesivă în timp – legiuitorul pe acestea le-a avut în vedere -, în îndeplinirea prestaţiilor de către părţi, pot să apară factori externi, imprevizibili în momentul încheierii actului (de exemplu, inflaţia, devalorizarea monedei naţionale, etc.) care modifică, schimbă, distorsionează voinţa uneia dintre părţile actului juridic. Voinţa juridică exprimată la încheierea actului juridic s-a modificat. Dacă actul juridic civil este manifestarea de voinţă a părţilor în scopul producerii de efecte juridice, atunci modificarea voinţei juridice nu poate conduce la modificarea actului juridic? Răspunsul îl considerăm afirmativ. Apreciem că, instanţa de judecată poate să intervină în modificarea actului juridic pentru a da substanţă schimbărilor suferite în voinţa unei părţi. Obligaţia cunoscută sub denumirea de „datorie de valoare” ilustrează părerea autorilor care îmbrăţişeză teoria impreviziunii. Exemplul cel mai frecvent de “datorie de valoare” este acela al obligaţiei de întreţinere. Obiectul acestei obligaţii îl constituie bunurile necesare traiului, ca alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, medicamente, obligaţie ce poate fi executată fie în natură, fie prin plata periodică de sume de bani, ce reprezintă valoarea acestor bunuri. Se spune că debitorul are faţă de creditor o datorie de valoare. Această datorie este modificabilă, în funcţie de evoluţia preţurilor bunurilor necesare întreţinerii creditorului.1 Admiterea teoriei impreviziunii este o chestiune de fapt, asupra căreia instanţa de judecată trebuie să se pronunţe de la caz la caz, măsura aprecierii fiind echitatea şi moralitatea. În caz contrar, se deschide câmp larg arbitrariului judecătoresc. Se impune o precizare: părţile contractului pot să stipuleze o clauză prin care se prevede revizuirea lui în anumite împrejurări, printre care şi schimbarea condiţiilor existente în momentul încheierii contractului. c) Principiul irevocabilităţii actului juridic civil Noţiune
În art.969 Cod civil se prevede: „ ele (n.a. - convenţiile) se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.” Doctrina formulează principiul irevocabilităţii actului juridic ca fiind regula de drept potrivit căreia actul juridic bilateral nu poate fi revocat prin voinţa unilaterală a uneia din părţile care l-au încheiat (sau actul juridic unilateral nu poate fi desfiinţat prin revenirea autorului asupra manifestării de voinţă „în sens contrar”). Textul art.969 Cod civil nu formulează expresis verbis principiul irevocabilităţii, ci reglementează două cazuri când încetează efectele unui act juridic: – revocarea (desfacerea) actului juridic prin consimţământul mutual al părţilor (mutus dissensus); Este o aplicare a regulii simetriei în actele juridice: se încheie prin consimţământul părţilor (mutuus consensus) se revocă prin consimţământul părţilor (mutuus dissensus); – revocarea (desfacerea) actului juridic se face în cazurile prevăzute de lege. Pentru a da satisfacţie altor principii şi reguli de drept, legea prevede expres actele juridice ce pot fi desfăcute prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi. Prin interpretarea per a contrario a prevederilor art. 969 Cod civil se deduce existenţa principiului irevocabilităţii actului juridic. Principiul irevocabilităţii actului juridic este o consecinţă firească a principiului forţei obligatorii a actului juridic. Legătura strânsă între obligativitate şi irevocabilitate se pare că a determinat unii autori de drept să nu considere principiul irevocabilităţii ca un principiu distinct. Un autor apreciază: „mai degrabă (...) principiul irevocabilităţii poate fi numit principiul încetării forţei obligatorii a actelor juridice”; 1alţi autori nu îl menţionează printre efectele actului juridic.2 Majoritatea autorilor nu contestă existenţa acestui principiu.1 Termenul de revocare este sinonim cu termenul de desfacere a actului juridic. Revocarea trebuie diferenţiată astfel: - la actele juridice cu executare instantanee desfacerea acestuia se numeşte revocare şi ea echivalează cu încheierea unui nou act juridic prin care părţile consimt să-şi restituie prestaţiile efectuate; - la actele juridice cu executare succesivă în timp revocarea înseamnă reziliere şi operează numai pentru viitor.2 Revocarea şi rezilierea nu au efecte retroactive şi produc efecte numai în viitor (ex nunc). Irevocabilitatea convenţiilor este reglementat de art.969 Cod civil şi se aplică în cazul oricărui act juridic bilateral. Actul juridic unilateral nu se bucură de o asemenea reglementare. Deoarece legea civilă prevede expresis verbis actele juridice unilaterale revocabile prin voinţa autorului, se poate concluziona că principiul irevocabilităţii îşi găseşte aplicarea şi în materia actelor juridice unilaterale. Excepţii de la principiul irevocabilităţii actului juridic civilLegea civilă stabileşte actele juridice (bilaterale, multilaterale şi unilaterale) care se pot revoca prin voinţa unei părţi, a mai multor părţi sau prin voinţa autorului. Excepţii de la principiul irevocabilităţii actelor juridice bilaterale: – contractul de donaţie între soţi este revocabil; art.937 Cod civil: „Orice donaţie făcută între soţi în timpul mariajului este revocabilă.” – contracte de locaţie (contractul prin care locatorul asigură locatarului folosinţa temporară a unui bun în schimbul chiriei). Contractul de închiriere a suprafeţelor locative (este o varietate a contractului de locaţie) încheiat pe o perioadă nedeterminată, poate fi denunţat de oricare parte, art.1436 Cod civil: „Dacă contractul a fost fără termen, denunţarea trebuie să se dea de la o parte la alta, observându-se termenele defipte de obiceiul locului.” – contractul de societate civilă se poate desface de unul sau mai mulţi asociaţi, art.1523 Cod civil: „societatea încetează prin voinţa expresă (n.a. - exprimată) de unul sau mai mulţi asociaţi de a nu voi a continua societatea.” – contractul de depozit se stinge la cererea deponentului de a i se restitui bunul depozitat; art. 1616 Cod civil: „Depozitul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anume termen pentru restituţiunea lui.” – contractul mandat poate înceta prin revocarea mandatului; prin renunţarea mandatarului la mandat; prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul ori a mandatarului, ori a mandantului (art. 1552 Cod civil). – contractul de închiriere a unei suprafeţe locative poate fi desfăcut unilateral la cererea chiriaşului cu condiţia unui preaviz de 60 de zile sau la cererea proprietarului, numai prin hotărâre judecătorească definitivă, în anumite condiţii (art.24 din Legea locuinţei nr.114/1996). – contractul de asigurare poate fi desfăcut la cererea unei părţi în condiţiile Legii privind asigurările nr.136/1995 art.19 lit.b şi art.2. – contractul de editură poate fi denunţat de una din părţi (art.46 alin.2 Legea nr.8/1995). – contractul de concesiune poate fi denunţat unilateral de către concedent în cazul când interesul public impune o asemenea încetare, cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile către concesionar (art.35 lit.b. din Legea nr.219/1998 privind concesionarea....)
– legatul, art.922 Cod civil: „revocarea făcută prin testamentul posterior va avea toată validitatea ei.” – testamentul este un act juridic unilateral revocabil prin esenţa lui (art.802 Cod civil: „Testamentul este un act revocabil...)”. – retractarea renunţării la moştenire în cel mult 6 luni de la data deschiderii succesiunii, dacă între timp moştenirea nu a fost acceptată de alţi succesori ai defunctului; art.701 Cod civil. – revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt (art.1206 alin.2 Cod civil: „ea (n.a. - mărturisirea) nu poate fi revocată de aceasta (n.a. - cel ce o face) afară numai de va proba că a făcut-o din eroare de fapt.”) – consimţământul părinţilor la adopţia copilului poate fi revocat în 30 de zile de la data întocmirii înscrisului autentic prin care acesta a fost exprimat (art.8 alin.2 din Ordonanţa de urgenţă nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, aprobată prin Legea nr.87/1998) – revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar (art.37 Cod comercial: „Până contractul nu este perfect, propunerea şi acceptarea sunt revocabile”).
d) Principiul relativităţii efectelor actului juridic civilNoţiune Efectele faţă de terţi ale actului juridic civil sunt guvernate de principiul relativităţii efectelor actului juridic. Principiul relativităţii este consacrat legislativ în textul art.973 Cod civil: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.” Principul este exprimat în adagiul latin res inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse potest (un act încheiat între anumite persoane sau mai exact lucrul convenit între unii nici nu avantajează, nici nu dezavantajează pe cineva). Potrivit principiului că actul juridic civil naşte drepturi şi obligaţii corelative numai pentru părţile care l-au încheiat. Nimeni nu poate fi obligat decât prin propria-i voinţă. Actul juridic nu produce efecte faţă de terţele persoane, în sensul că terţii nu pot deveni creditori sau debitori prin voinţa părţilor actului juridic. Principiul este definit în doctrină astfel: „regula potrivit căreia (...) actul juridic produce efecte numai faţă de autorii sau autorul actului, el neputând să profite ori să dăuneze altor persoane.”1 Principiul relativităţii efectelor contractului se justifică prin următoarele argumente: - părţile şi-au dat acordul pentru încheierea actului juridic, dorind ca acesta să producă anumite efecte juridice. Ele şi-au propus să devină creditor sau debitor prin propria lor voinţă. - a admite ca o persoană să devină debitor sau creditor prin voinţa altuia înseamnă a încălca libertatea subiecţilor de drept. Într-o opinie, principiul relativităţii răspunde la întrebarea cât de întinsă este puterea obligatorie a contractului? Puterea obligatorie a contractelor (a actelor juridice) se întinde numai asupra părţilor contractuale.1
Principiul relativităţii efectelor actului juridic, pentru a fi înţeles, trebuie delimitate noţiunile de părţi la actul public, de terţi şi de avânzi-cauză. - părţi: sunt persoanele care au încheiat actul juridic fie direct, personal sau care au fost reprezentate în scopul încheierii contractului. Noţiunea „de parte” desemnează:
În funcţie de natura actului juridic ele se numesc: vânzător, cumpărător, mandant, mandatar, locator, locatar. Termenul de „parte” poate să cuprindă uneori mai multe persoane fizice sau juridice, care au un interes comun în actul juridic încheiat. - terţi: (penitus extranei) sunt toate celelalte persoane străine de contract şi de părţile contractante. De aceea, terţii nu beneficiază, dar nici nu suferă din cauza efectelor actului juridic. Altfel formulat, efectele actului juridic nu aduc profituri terţilor şi nici nu le vatămă interesele. - avânzi-cauză: (habentes causa) sunt persoanele care nu participă la încheierea actului juridic, nici personal, nici prin reprezentanţi, dar care, prin legăturile pe care le au cu părţile, nu pot fi considerate terţi propriu-zişi. Faţă de ele actul juridic produce, pentru că legea prevede, anumite efecte juridice. Avânzii-cauză se aseamănă cu părţile pentru că actul juridic produce efecte faţă de ei, dar se aseamănă şi cu terţii, pentru că nu participă la încheierea actului juridic. Au calitatea de avânzi-cauză următoarele categorii de persoane: - succesorii universali sunt persoanele care la moartea lui de cujus dobândesc patrimoniul acestuia. Ele sunt moştenitorii care, în puterea legii, sunt chemaţi să moştenească un patrimoniu (totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui subiect de drept)1. Persoanele juridice pot dobândi calitatea de succesor universal al unui patrimoniu prin efectul comasării (fuziunii sau absorbţiei). Sunt succesori universali moştenitorul legal unic şi legatarul universal (persoana care primeşte prin testament întreaga moştenire a testatorului). - succesorii cu titlu universal sunt persoanele ce dobândesc o fracţiune dintr-un patrimoniu: moştenitorii legali, legatari cu titlu universal, persoana juridică care a primit o parte din patrimoniul persoanei juridice divizate. Actul juridic civil încheiat de părţi produce asupra succesorilor universali şi succesorilor cu titlu universal următoarele efecte: – din punct de vedere juridic ele continuă personalitatea juridică a autorului actului juridic, adică iau locul acestuia în actul încheiat. De exemplu, la decesul tatălui, unicul fiu continuă personalitatea juridică a tatălui său, autorul unui contract de închiriere, şi preia dreptul acestuia de a încasa chiria, dar şi obligaţia de a pune la dispoziţia locatarului apartamentul închiriat. – devin titularii drepturilor şi obligaţiilor născute din actul juridic încheiat de cel ce a lăsat moştenire. Într-o altă formulare, efectele actului juridic la care ei nu au participat se produc asupra lor, ca şi cum ar fi fost părţi la încheierea lui. Există două excepţii: drepturile şi obligaţiile strâns legate de persoana autorului în cazul actelor juridice (intuitu personae), precum şi drepturile şi obligaţiile declarate de părţi netransmisibile se sting la moartea autorului. De exemplu, autorul (cel ce a lăsat moştenire) este parte la un contract de rentă viageră. Contractul fiind încheiat în consideraţia persoanei lui se stinge la încetarea din viaţă a credirentierului. Cu privire la răspunderea juridică a succesorilor universali şi a succesorilor cu titlu universal, în cazul neexecutării obligaţiilor din contractele pe care le preiau se impune următoarea distincţie: – când aceştia au acceptat moştenirea pur şi simplu, ei răspund ca şi autorii actului, cu propriul patrimoniu şi cu patrimoniul dobândit. – când moştenirea a fost acceptată sub beneficiu de inventar, răspund numai în limitele activului succesoral dobândit. Atunci când legea prevede, calitatea de avânzi-cauză a succesorilor universali şi cu titlu universal se stinge. De exemplu, moştenitorii legali rezervatari pierd calitatea de avânzi-cauză şi devin terţi faţă de actele juridice ale autorului (ale celui pe care-l moştenesc), care nesocoteşte rezerva succesorală.
Succesorul cu titlu particular dobândeşte calitatea de având-cauză cu două precizări: – numai faţă de acele acte juridice încheiate de autor (cel de la care a dobândit dreptul sau bunul determinat), anterioare actului prin care a dobândit dreptul sau bunul determinat – actele juridice faţă de care devine având-cauză privesc dreptul sau bunul determinat dobândit. Condiţii cumulative cerute pentru ca dobânditorul unui drept subiectiv sau bun să dobândească calitatea de succesor cu titlu particular sunt: – actul juridic faţă de care are calitatea de succesor cu titlu particular, deci care produce efecte faţă de el să se refere la bunul, dreptul subiectiv dobândit. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, cumpărătorul (succesorul cu titlu particular) dobândeşte calitatea de având-cauză, faţă de contractul de închiriere, încheiat de autor (de vânzător) anterior dobândirii imobilului de către el. Cumpărătorul trebuie să respecte drepturile şi să execute obligaţiile strâns legate de bunul dobândit (de imobilul cumpărat), stabilite de autor în contractul de închiriere deşi nu a fost parte la încheierea actului. Această situaţie este prevăzută în Codul civil art.1441: „Dacă locatarul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât (n.a. - dacă) a fost făcută printr-un act autentic sau prin act privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însăşi contractul de locaţiune.” – actul juridic faţă de care dobândeşte calitatea de având-cauză, (de succesor cu titlu particular) să fie anterior (să aibă dată certă anterioară) actului juridic prin care a dobândit dreptul subiectiv sau bunul. – actul juridic încheiat de autor, faţă de care dobânditorul dreptului sau bunului devine succesor cu titlu particular, să fi îndeplinit condiţiile de publicitate cerute de lege. De exemplu, dobânditorul unei cesiuni de creanţă trebuie să notifice debitorului cesiunea. În lipsa îndeplinirii uneia din condiţiile de mai sus, dobânditorul dreptului subiectiv sau a bunului are calitatea de terţ. Succesorul cu titlu particular al unui drept subiectiv sau bun determinat este ţinut de efectele actului juridic strâns legate de dreptul, bunul dobândit, potrivit regulii de drept conform căreia transmiţătorul nu poate transmite dreptul sau bunul decât aşa cum au fost acesta în patrimoniul lui. (Nimeni nu poate transmite altuia mai mult drept decât are el însuşi, în latină „nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet.”) - creditorii chirografari: sunt creditorii care nu au încheiat contracte de garanţii reale (contract de ipotecă, de gaj) pentru a proteja dreptul lor de creanţă, riscând astfel ca în ipoteza insolvabilităţii debitorului să piardă acest drept. Ei se bucură de un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului pe care-l pot urmări (mai exact, bunurile ce-l compun) pentru realizarea dreptului de creanţă. În acest sens, art.1718 Cod civil prevede: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare.” Creditorii chirografari sunt o categorie specială de avânzi-cauză, deoarece: – au calitatea de avânzi-cauză faţă de actele juridice încheiate de debitor, prin care acesta îşi măreşte sau micşorează patrimoniul, implicit dreptul de gaj general al creditorilor chirografari. Creditorul chirografar are o legătură specială cu debitorul său, parte în actele juridice prin care patrimoniul acesteia suferă fluctuaţii. Această legătură constă în interesul creditorului chirografar ca prin actele încheiate, debitorul să nu aducă atingere gajului său general. De exemplu, creditorul chirografar are de primit împrumutul acordat de 100 milioane lei. Debitorul înstrăinează bunuri din patrimoniul său, de 90 de milioane lei, fapt ce influenţează dreptul de gaj general al creditorului chirografar. Creditorul chirografar se vede pus în pericolul de a nu mai recupera împrumutul pentru că valoarea totală a patrimoniului debitorului (dreptului de gaj general) a scăzut. - au calitatea de terţi faţă de actele juridice încheiate de debitorul lor. Creditorii chirografari pierd calitatea de avânzi-cauză şi devin terţi faţă de actele juridice încheiate de debitor, în scopul fraudării intereselor lor. Ei au la îndemână potrivit art.975 Cod civil acţiunea revocatorie (acţiunea pauliană) şi acţiunea în declararea simulaţiei (art.1175 Cod civil). Se impune o precizare: o persoană poate avea faţă de acelaşi act juridic şi calitatea de terţ şi calitatea de având-cauză, în raport de anumite împrejurări concrete. De exemplu, succesorii universali şi cu titlu universal, când au şi calitatea de moştenitori rezervatari, sunt avânzi-cauză faţă de contractul de donaţie încheiat de autorul pe care-l moştenesc. Dacă însă prin contractul de donaţie a fost afectată rezerva succesorală, succesorii universali şi cu titlu universal ce au calitatea de moştenitori rezervatari devin terţi, îl atacă în justiţie şi obţin reducerea donaţiei în măsura necesară reîntregirii rezervei succesorale. Calitatea de terţ sau având-cauză a unei persoane se analizează concret, în raport cu actul juridic încheiat de părţile cu care sunt legate juridic.
Opozabilitatea este particularitatea actului juridic sau a situaţiei juridice create de actul juridic de a da naştere la drepturi şi obligaţii faţă de părţi şi avânzii-cauză ai părţilor şi de a se impune respectului terţilor propriu-zişi. – opozabilitatea faţă de părţi: actul juridic civil este opozabil părţilor şi avânzilor-cauză ai acestora. În conţinut, opozabilitatea faţă de părţi constă în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor de către părţi sau avânzi-cauză ai acestora, aşa cum au fost ele stabilite sau, într-o altă formulare, actul juridic dă naştere la drepturi şi obligaţii numai faţă de părţi şi avânzii lor cauză. Observăm că opozabilitatea faţă de părţi este sinonimă cu principiul relativităţii efectelor actului juridic. Afirmaţia că un act juridic este opozabil numai părţilor şi avânzilor cauză ai părţilor este identică cu afirmaţia că actul juridic produce efecte numai faţă de părţi şi avânzii-cauză ai părţilor. În concluzie, opozabilitatea actului juridic faţă de părţi şi avânzii-cauză ai părţilor se confundă cu relativitatea efectelor actului juridic. – opozabilitatea faţă de terţii propriu-zişi. Actul juridic încheiat şi situaţia juridică căruia i-a dat naştere nu pot fi indiferente terţilor propriu-zişi. El se impune respectului tuturor. Sub acest aspect opozabilitatea faţă de terţi are un conţinut propriu: constă în obligaţia generală a tuturor de respecta, de a nu aduce atingere actului juridic civil încheiat, situaţiei juridice căreia i-a dat naştere. De exemplu, actul juridic de vânzare-cumpărare a unui autoturism obligă pe toţi să respecte dreptul de proprietate al cumpărătorului, să nu facă nimic de natură a stânjeni exercitarea dreptului de către cumpărător. Prin actul juridic încheiat, terţilor nu le revine nici o obligaţie. Situaţia juridică născută din contract (de exemplu, calitatea de proprietar dobândită de cumpărător) se impune respectului tuturor, atât părţilor din contract, cât şi terţilor propriu-zişi. Opozabilitatea actului juridic faţă de terţii propriu-zişi impune de regulă, respectarea formalităţilor de publicitate sau după caz de constatarea actului juridic într-un înscris având data certă. Actul juridic fiind opozabil terţilor, înseamnă că partea din contract are dreptul să invoce existenţa actului, ori de câte ori terţul ar emite pretenţii cu privire la drepturile dobândite de părţi. Când partea actului juridic nu respectă formele de publicitate se afirmă că actul juridic nu este opozabil faţă de terţi, este inopozabil faţă de terţi, adică partea nu are dreptul să opună actul pretenţiilor terţului. În următoarele situaţii partea poate să invoce opozabilitatea actului juridic faţă de terţi: – actul juridic este opozabil terţilor pentru că el este titlu pentru dobândirea unui drept subiectiv – actul juridic este un mijloc de probă împotriva pretenţiilor terţului care ar revendica dreptul de proprietate asupra bunului ce constituie obiectul material, exterior, derivat al actului juridic – actul juridic este titlu pentru a face dovada dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune – actul juridic este titlu pentru justificarea sporirii patrimoniului unei persoane şi poate fi opus împotriva celui ce intentează o acţiune (in rem verso) de îmbogăţire fără just temei. Importanţa practică a deosebirilor între relativitatea efectelor şi opozabilitatea faţă de terţi constă în materia probaţiunii judiciare şi a răspunderii civile. - în materia probaţiunii judiciare: Când părţile sunt în litigiu cu privire la existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor, ele trebuie să facă proba actului juridic, conform regulilor comune de probaţiune judiciară. Dimpotrivă, pentru terţi actul juridic fiind un fapt juridic în sens restrâns, poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori. - în materia răspunderii civile: Când una din părţile actului juridic produce un prejudiciu celeilalte părţi prin neexecutarea obligaţiilor sale, se angajează răspunderea civilă contractuală. Alta este situaţia când un terţ propriu-zis printr-o faptă ilicită produce un prejudiciu uneia din părţi prin nesocotirea dreptului dobândit din actul juridic; se angajează răspunderea delictuală. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil Excepţiile de la principiul relativităţii sunt acele situaţii când actul juridic civil produce efecte şi faţă de alte persoane, în afara părţilor actului sau avânzii-cauză ai părţilor. Actul juridic dă naştere la drepturi subiective şi obligaţii civile în favoarea unor terţi propriu-zişi, persoane care nu au participat nici personal, nici prin reprezentant la încheierea actului juridic. În doctrină, excepţiile de la principiul relativităţii sunt împărţite în două categorii: excepţii reale şi excepţii aparente, după cum efectele actului juridic se produc faţă de persoanele ce n-au participat la încheierea actului juridic, prin voinţa părţilor actului juridic sau în puterea legii.
Într-o opinie, se adaugă excepţiilor aparente şi cesiunea de creanţă şi gestiunea de afaceri.2 Într-o altă opinie, simulaţia nu este o excepţie de la principiul relativităţii.3 În opinia unui autor, acţiunile directe şi contractul colectiv de muncă nu sunt excepţii aparente la principiul relativităţii.4 În doctrină s-a conturat opinia la care ne raliem, potrivit căreia nu are nici o importanţă faptul că producerea efectelor actului juridic şi faţă de persoane care n-au participat la încheierea acestuia a fost stabilită prin voinţa părţilor sau a fost dispusă de lege.5 Definiţia dată de doctrină noţiunii de excepţie de la principiul relativităţii este unanim acceptată: actul juridic încheiat produce efecte şi faţă de alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic. Finalitatea excepţiilor de la principiul relativităţii este una singură: un terţ dobândeşte drepturi şi execută obligaţiile stabilite într-un act juridic la încheierea căruia nu a participat. Terţul se bucură de aceleaşi efecte ale excepţiilor de la principiul relativităţii, indiferent că acestea au fost stabilite prin voinţa părţilor actului juridic sau prin voinţa legii. Mai mult, nu există reguli juridice distincte aplicabile excepţiilor reale sau aparente. Criteriul de clasificare, izvorul lor este singurul element de diferenţiere a excepţiilor de la principiul relativităţii fără nici o relevanţă în planul efectelor juridice ale acestora. Această realitate pune sub semnul întrebării utilitatea clasificării excepţiilor în reale şi aparente. Diversele opinii doctrinare cu referire la apartenenţa sau nu a unor excepţii la una sau alta din categorii, se pare, nu au o finalitate practică. Se impune o precizare: - în favoarea unei terţe persoane la contract se pot naşte numai drepturi, din acordul de voinţă al părţilor contractante; - în sarcina terţilor la contract nu se pot naşte obligaţii din voinţa părţilor contractante. Uneori se nasc obligaţii, dar acest lucru numai pentru că legea prevede. Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terţe persoane) este un act juridic sau o clauză într-un act prin care una din părţi (promitent), se obligă faţă de cealaltă parte (stipulant) să execute o prestaţie în favoarea unui terţ beneficiar, care nu a participat la încheierea actului juridic între promitent – stipulant. Actul juridic încheiat dă naştere unui drept propriu, direct şi imediat, al cărui titular este terţul beneficiar. Dreptul se naşte în momentul încheierii actului juridic fără a fi nevoie de consimţământul terţului beneficiar la perfectarea contractului. Drept urmare terţul beneficiar poate să se adreseze instanţei de judecată şi să ceară obligarea promitentului să execute prestaţia promisă. De exemplu, nepotul (promitentul) primind un autoturism cu titlu de donaţie de la unchiul său (stipulantul) se obligă faţă de acesta să o transporte pe mătuşa sa în fiecare toamnă la tratament în staţiunea Sovata. Stipulaţia pentru altul este considerată de doctrină ca singura excepţie de la principiul relativităţii, deoarece o persoană (terţul beneficiar), alta decât părţile, dobândeşte un drept fără să participe la încheierea actului juridic, ca urmare a voinţei exprimate în acest scop de părţile actului. Terţul beneficiar dobândeşte dreptul civil subiectiv, exerciţiul dreptului depinzând exclusiv de voinţa lui. În exemplul nostru, s-ar putea ca mătuşa, titulara dreptului civil subiectiv de a cere să fie transportată anual la tratament, să refuze să-şi exercite dreptul, ca urmare, de pildă, a relaţiilor tensionate cu unchiul. Acţiunile directe reprezintă dreptul conferit de lege unor terţe persoane la un act juridic, de a chema în judecată pe una din părţile acestuia în scopul apărării unor drepturi născute din actul la a cărui încheiere nu au participat. În Codul civil se prevăd două asemenea acţiuni directe: - contractul de antrepriză – art.1488 Cod civil. Zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte lucrări date în antrepriză pot să se adreseze instanţei de judecată şi să ceară plata sumelor ce li se cuvin pentru munca prestată, de la client, dar numai dacă clientul are obligaţii de plată faţă de antreprenor (constructor) în momentul cererii. Contractul de antrepriză încheiat între antreprenor şi client este o excepţie de la principiul relativităţii, deoarece produce efecte juridice, potrivit legii, faţă de muncitorii angajaţi, care nu au încheiat acest contract. În favoarea lor s-a născut un drept civil subiectiv: să cheme în judecată pe client în scopul şi condiţiile arătate.
Faţă de contractul de submandat încheiat între mandatar – submandatar, mandantul este terţ, dar în virtutea legii, acest contract produce efecte faţă de el, deşi nu a participat la încheierea contractului. Contractul colectiv de muncă - Art. 9 Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă dispune: prevederile contractului colectiv de muncă „produc efecte pentru toţi salariaţii din unitate, indiferent de data angajării lor.” Aşadar, un angajat ulterior momentului încheierii contractului colectiv de muncă, terţ la contract, se bucură de efectele contractului de muncă, deşi nu a fost parte la încheierea actului; beneficiază de clauzele contractuale privind condiţiile de muncă, salarizare, concediu de odihnă şi alte drepturi şi obligaţii. Se impune precizarea: drepturile şi obligaţiile terţului se nasc nu din voinţa părţilor la contractul colectiv de muncă ci ex lege; legea prevede acest lucru.
Situaţia avânzilor-cauză este considerată de către o parte a doctrinei excepţie de la principiul relativităţii, părerile autorilor fiind diferite după cum ar constitui excepţii aparente sau reale.1 Într-o altă opinie, se neagă apartenenţa avânzilor-cauză la excepţiile de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice. „Producerea efectelor actului juridic civil faţă de avânzi-cauză nu constituie excepţie de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice, deoarece: - succesorii universali şi cu titlu universal sunt „continuatori” ai autorilor lor, fiind deci asimilaţi părţilor; - succesorii cu titlu particular iau locul părţii actului juridic iar dobândirea calităţii de avânzi-cauză se face cu voia lor; - creditorii chirografari nu intră nici ei, în excepţia reală, deoarece pe de o parte, actul încheiat de debitor nu dă naştere la drepturi şi obligaţii pentru ei, direct ci pentru debitor, şi pe de altă parte, dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte din lege, iar nu din actul debitorului încheiat cu terţul.”1 Avânzii-cauză, terţi la actul juridic, iau locul părţilor şi, adăugăm noi, în această nouă calitate de părţi la actul juridic suportă efectele acestuia. Credem că actul juridic produce efecte faţă de avânzii-cauză numiţi succesori universali şi cu titlu universal în calitatea dobândită de drept, de părţi contractante, adică creditori şi debitori.2 Ne aflăm în prezenţa principiului relativităţii efectelor actului juridic şi nu a unei excepţii de la acest principiu.
Promitentul îşi asumă obligaţia de a face, ce constă în a determina terţul să încheie actul juridic. Terţul nu are nici o obligaţie, el va încheia actul prin voinţă proprie dacă va voi. Singurul obligat este promitentul. În ipoteza că nu va reuşi să-l convingă pe terţ să încheie actul juridic, va plăti daune-interese dacă a cauzat un prejudiciu. Se apreciază că este o excepţie la principiul relativităţii, în sensul că promisiunea faptei altuia ar naşte efecte faţă de terţ. În realitate, terţul este liber să încheie sau nu actul juridic promis de o parte a contractului de porte-fort. Simulaţia este operaţiunea juridică ce constă în două acte juridice încheiate între aceleaşi părţi: actul juridic public, aparent, mincinos (simulat) prin care se creează o situaţie juridică nereală şi altul juridic secret, ascuns, dar real, în care se arată adevărata legătură juridică, între părţi. De exemplu, unchiul urmăreşte să facă un cadou de valoare nepotului preferat, dar nu doreşte să provoace nemulţumirea celorlalţi nepoţi. El încheie în secret contractul de donaţie cu nepotul preferat şi, de „ochii lumii”, pentru toţi ceilalţi, încheie un contract de vânzare-cumpărare cu acesta. Formele simulaţiei sunt: Fictivitate – actul public, aparent, este fictiv, încheiat de formă, existenţa lui este înlăturată de actul secret (contrascris). De exemplu, debitorul, pentru a sustrage un bun de valoare de la o eventuală executare silită, ca urmare a neonorării obligaţiei faţă de creditor, încheie în secret un contract de vânzare-cumpărare a bunului respectiv şi precizează că actul public de vânzare-cumpărare ce urmează a fi încheiat nu există. Deghizare – când părţile ascund, „deghizează” natura juridică a actului secret încheiat şi, ulterior, în actul juridic public încheiat, stabilesc clauze diferite de natura actului secret, real. În exemplul dat, în contractul de donaţie, se stabileşte că actul public va avea forma unui contract de vânzare-cumpărare (a fost „deghizat” în contract de vânzare-cumpărare) pentru a evita nemulţumirea celorlalţi nepoţi. Interpunerea de persoane – când actul public, aparent, se încheie cu o anumită persoană, dar în actul secret se arată că, în realitate, o altă persoană este parte la contract. De exemplu, vrei să donezi subalternului tău un autoturism. Contractul de donaţie public se încheie cu un amic, şi în actul secret încheiat înaintea celui public se precizează că cel ce primeşte donaţia este subalternul tău. În art.1175 Cod civil se precizează două reguli în materie de simulaţie: - actul secret, real produc efecte numai faţă de părţi şi succesorii universali şi cu titlu universal; el nu este opozabil terţilor de bună-credinţă; - actul aparent, public, mincinos produce efecte faţă de terţii de bună – credinţă. Terţii, după cum le dictează interesul, pot invoca în instanţă fie actul public, fie actul secret, dacă fac dovada acestuia. Simulaţia se consideră excepţie de la principiul relativităţii, pentru că, potrivit art.1175, terţul se bucură de efectele juridice ale actului juridic la încheierea căruia nu a participat: actul secret sau actul public. În realitate, dreptul terţului de a opta între actul secret sau cel public nu rezultă din convenţia părţilor ci din lege.
Se consideră o excepţie de la principiul relativităţii, deoarece actul juridic încheiat de reprezentant şi o terţă persoană naşte efecte juridice faţă de reprezentat, deşi el nu a încheiat actul juridic. Reprezentarea, după izvorul său, poate fi: legală şi convenţională.
Legea împuterniceşte pe părinţi şi tutore – în calitatea de reprezentanţi legali să încheie orice act juridic în numele şi pe seama incapabililor pe care-i reprezintă. În cazul actelor juridice de dispoziţie reprezentanţii legali au nevoie de încuviinţarea autorităţii tutelare. Reprezentarea convenţională este urmarea voinţei părţilor exprimată în contractul de mandat, unde se stabilesc limitele puterilor încredinţate de mandant reprezentantului său (mandatarul). Cel reprezentat – mandantul – poate conferi mandatarului său o împuternicire specială mandat special (procuratio unicus rei) de a încheia un anumit act juridic sau o împuternicire generală, mandat general (procuratio omnium bonorum) – de a încheia orice act juridic şi cu privire la oricare din bunuri cu excepţia celor strict personale. Condiţiile reprezentării sunt următoarele: - să existe împuternicirea de a reprezenta. Împuternicirea este dată de lege sau de voinţa părţilor. Această condiţie impune următoarele precizări în legătură cu actul cu sine însuşi, reprezentarea aparentă şi împuternicirea de a reprezenta. Actul cu sine însuşi: este actul juridic încheiat de reprezentant în numele şi pe seama reprezentantului şi el însuşi, în numele său. Actul juridic este practic încheiat de o singură persoană – reprezentant, dar în două calităţi opuse: ca reprezentant al intereselor reprezentantului şi în numele său, pentru sine. De exemplu, reprezentantul primeşte mandat să cumpere un autoturism. În această calitate, încheie un contract cu sine însuşi, când autoturismul procurat este autoturismul său, pe care-l vinde reprezentatului. În actul cu sine însuşi, există riscul ca reprezentantul să pună pe primul plan, propriile interese (în exemplul dat, să obţină un preţ cât mai bun pe autoturismul ce-l vinde persoanei pe care o reprezintă). O formă a contractului cu sine însuşi este dubla reprezentare. În acest caz, una şi aceeaşi persoană apare în actul juridic şi ca reprezentant al uneia din părţi şi ca reprezentant al celeilalte părţi. De exemplu, o persoană, în calitate de reprezentant, a primit un mandat să cumpere un autoturism. Aceeaşi persoană primeşte calitatea de reprezentant de la o altă persoană pentru a vinde un autoturism. Această persoană are o dublă calitate: reprezintă în actul juridic şi pe cumpărător, şi pe vânzător. Practica judiciară nu este uniformă în a admite sau nu existenţa contractului cu sine însuşi, deoarece există riscul promovării propriilor interese sau a intereselor uneia sau alteia din părţile pe care le reprezintă. Într-o opinie, dacă prin contractul de mandat s-au stabilit suficiente detalii ale conţinutului actului juridic ce urmează a fi încheiat, aşa încât reprezentantul să nu poată negocia şi decide împotriva interesului celui reprezentat, actul juridic poate fi valabil.1 Într-o altă opinie, reprezentatul poate cere anularea actului pentru dol prin reticenţă sau, mai pe larg, pentru violarea de către reprezentant a obligaţiei de loialitate faţă de reprezentat.2 - reprezentarea aparentă este situaţia prevăzută de art.1557 Cod civil: „e valid aceea ce face mandatarul în numele mandantului, atât timp cât nu cunoaşte moartea lui, sau existenţa uneia din cauzele ce desfiinţează mandatul (n.a. - revocarea mandatului, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul mandantului)” şi art.1558 Cod civil: „În toate cazurile arătate în articolul precedent sunt valide contractările mandatarului cu al treilea, persoane care sunt de bună-credinţă.” Practic, reprezentantul încheie actul juridic cu o persoană de bună-credinţă, fără să cunoască că mandatul i-a fost retras sau că mandantul a fost declarat interzis judecătoresc, insolvabil sau în faliment. Actul juridic se consideră valabil încheiat prin reprezentare, împuternicirea de a reprezenta poate lipsi sau uneori este depăşită de reprezentant. Se disting două ipoteze: - în cazul reprezentării aparente, deşi lipseşte împuternicirea se produc efectele unei reprezentări potrivit art.1557 Cod civil, actul juridic este valabil când terţul este de bună credinţă. - în cazul reprezentării, fără sau cu depăşirea împuternicirii de a reprezenta, actul juridic nu produce efecte faţă de persoana despre care se afirmă că este reprezentată, ci faţă de reprezentant. Actul juridic încheiat poate produce efecte faţă de reprezentat, numai dacă el îl ratifică. Este ceea ce impune art.1546 Cod civil: „Mandantul este îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date. Nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit.” Ratificarea este actul juridic unilateral încheiat de persoana reprezentată, prin care acceptă actul încheiat de reprezentant, prin depăşirea împuternicirii primite, terţul devenind astfel parte la actul juridic ratificat. - să existe intenţia de a reprezenta, adică să i se aducă la cunoştinţa terţului, de către reprezentant, că actul juridic se încheie prin reprezentare. În ipoteza când reprezentantul nu îşi declină calitatea, actul juridic încheiat cu terţul va produce efectele faţă de reprezentant, care devine parte la actul juridic. Suntem în prezenţa mandatului fără reprezentare. - reprezentantul să exprime o voinţă valabilă, liberă şi neviciată la încheierea actului juridic. Ca urmare, reprezentantul trebuie să aibă deplină capacitate de exerciţiu şi consimţământul dat să fie neviciat. Yüklə 2,29 Mb. Dostları ilə paylaş:
|