Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

12 iunie
Marea iluzie a Revoluţiei din decembrie: că po­porul român ar fi avut nevoie de libertate.

Prima revelaţie am avut-o în ianuarie 1990, cînd în piaţa din Hala Traian, intrînd în vorbă cu un vîn­zător de la aprozar, acesta îmi spune la un moment dat cu năduf: "Ce mai, era mai bine înainte." Spu­nînd asta, îmi arunca de zor nişte cartofi murdari în talgerul cîntarului şi privea într-o parte, neştiind dacă face "bine" vorbind dintr-o dată aşa. "Cum era mai bine? Uite, puteţi spune cu glas tare ce gîndiţi. Sînteţi liber!" Omul s-a holbat la mine şi n-a mai zis nimic. N-avea ce face cu libertatea asta. Nu se gîndea pesemne decît la un singur lucru: că pe o piaţă în care cartoful nu se putea găsi oricînd, furatul era mai rentabil decît acum. "Pîinea cerească", libertatea, nu-l interesa nici cît negru sub unghie.

Numai că ar fi trebuit să ştiu asta. De cîte ori ple­cam de la Institutul de Istoria Artei în jos pe Calea Victoriei, ajungînd în piaţa unde se afla clădirea Co­mitetului Central, îmi spuneam: dacă acum cineva ar scoate o pancardă pe care ar scrie "Jos Ceauşes­cu!" sau "Jos comunismul!", trecătorii care ar asista la scenă s-ar grăbi să traverseze. "Un nebun", şi-ar fi spus toţi în gînd. Cînd Jan Palach şi-a dat foc la Praga, mii şi mii de studenţi au asistat la funeraliile lui, iar memoria poporului ceh i-a păstrat numele şi în fiecare an el e sărbătorit ca un erou. Cînd un tînăr român, sub Ceauşescu, şi-a dat foc pe pîrtia de la Poiana Braşov, lucrul a fost înregistrat ca un fapt divers. Un nebun! Pesemne că nimeni, astăzi, nu e în stare să spună cum îl chema. (Asta Noica numea "gesticulaţia de operetă a eticii": scoţi un tril ca să te audă ceilalţi. Dar după cum se vede nu avea drep­tate, pentru că la noi nici opereta nu avea specta­tori.) Acelaşi lucru s-a întîmplat după Revoluţie la Cluj. Tînărul care îşi desfăcuse cămaşa în faţa arma­tei masate în piaţă spunînd "Trageţi!" (şi au tras), scăpînd cu viaţă, s-a sinucis un an mai tîrziu. De scîr­bă. A pus pe cineva pe gînduri gestul lui? A modificat el, măcar cu un milimetru, starea de lucruri a Româ­niei? Îşi mai aduce cineva aminte cum îl cheamă?

Libertatea, vorba Marelui Inchizitor, este un lux pentru cei aleşi şi puţini. Pentru cei mulţi, ea este o povară. "Adevăr grăiesc către Tine că sufletul omu­lui nu cunoaşte altă grijă mai chinuitoare decît aceea de a găsi cui să-i încredinţeze mai degrabă harul libertăţii cu care această nefericită făptură se naşte pe lume." ― "Şi oamenii s-au bucurat că sînt din nou minaţi ca o turmă şi că, în sfîrşit, inima lor a fost uşurată de povara unui dar funest care le adusese numai necazuri."

Ei bine, eroarea intelectualilor umanişti în anii care s-au scurs după decembrie '89 este că au mizat pe acest "dar funest" într-o lume educată sistematic vreme de patru decenii în "generalizarea supune­rii". Ei au plecat, ca orice umanişti, de la o premi­să abstractă, de la ideea de om şi omenire care ar avea ca determinare "harul libertăţii" aşa cum fie­care om vorbeşte sau are mîini, ochi şi picioare. De această orbire, care îi aşază de la bun început pe terenul moralei şi nu al politicii, ei nu au scăpat nici pînă azi şi nici nu au cum să scape pentru că ăsta e năravul oricărui umanist, de care altminteri el este foarte mîndru şi de care nu are cum se dezbăra, pen­tru simplul fapt că atunci ar înceta să fie un uma­nist. Din această cauză pariul pe care el îl face cu so­cietatea este din capul locului pierdut. Pînă şi ultimul găinar ajuns în Senatul României, ultimul securist aciuat într-un partid, ultimul ziarist care dă lecţii po­porului de pe ecranul unui televizor ştiau (sau au aflat între timp) ceea ce unui subtil intelectual nu poate să-i intre în cap: că în majoritatea lor oamenii nu au nevoie de "hrana cerului" ― de cărţile lui, de suspinul lui, de predicile lui profane.