Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

16 august
Sînt la Paris de două-trei zile. Este "aniversara" lui Virgil, născut pe 15 august, dar înregistrat "ofi­cial" pe 16 august. Locuiesc la Mihnea, plecat cu ai lui la Veneţia. Pentru cina sărbătorească de diseară de la Ierunci pregătesc salată de vinete, singura bucu­rie (gastronomică) pe care i-o pot face lui Virgil, pen­tru că Monica, cu care tocmai am vorbit la telefon, îmi mărturiseşte că Virgil suportă din ce în ce mai greu zilele sale de naştere. Acum, de pildă, stă întins pentru că s-a sculat de dimineaţă cu ameţeli. L-am găsit, de altfel, alaltăieri seară cînd m-am dus să-i văd, cu o mină obosită, disperat că nu se putea tun­de, frizeria din cartier fiind închisă în august, mai tras la faţă, cu mersul mărunţit şi nesigur. Are 81 de ani. "E teribil, îmi spunea Monica la telefon acum o jumătate de oră, cum nu avem imaginaţia corpu­lui. Mereu ni se pare că am atins un apogeu al de­crepitudinii, dar dacă aş mai trăi zece ani, starea fi­zică pe care o am şi care mi se pare lamentabilă aş găsi-o pesemne paradisiacă."

Monica e sub impactul lecturii Laviniei Betea, a cărei carte despre Lucreţiu Pătrăşcanu a apărut re­cent în seria "Procesul comunismului". Celor con­damnaţi li se confisca averea. Inventarul Ministeru­lui de Interne trimis Finanţelor cuprinde... lucrări dentare "din material galben sau porţelan". Pe scurt, condamnaţilor li se smulgeau lucrările de aur din gură, după care erau încarceraţi pentru 20 de ani sau pentru restul vieţii. Lavinia Betea constată "progre­sul" înregistrat faţă de nazişti, care scoteau dinţii îm­brăcaţi sau punţile dentare din aur după ce purtă­torul lor murea sau era omorît.

M-am întors de la Ierunci, care au acceptat să se lase sărbătoriţi prin cina pregătită de mine. (în afara salatei de vinete, pe care o făcusem acasă, la Mihnea, am făcut la faţa locului nişte superbe şniţele aurii din escalope de dinde cu un supreme de legumes). După masă le-am citit pagina din "jurnalul" meu despre handicapurile culinare ale Monicăi şi paginile de­spre fiul meu, reminiscenţă din ritualul bacchanalelor spirituale ale Păltinişului. Apoi discuţie despre pro­iectul publicării jurnalelor Monicăi: 13 caiete manu­scrise între 1981-1994, apoi anii 1995-2000 cu nota­ţiile culese pe ordinator. În total, cîteva mii de pagini. De sub rîsetele noastre şi de sub bucuria revede­rii răzbate, ca dintr-un adînc prost îngropat, iminen­ţa sfîrşitului. "Ştii, Gabriel, îmi spune Monica, lui Virgil îi e ruşine să-ţi spună, dar se bucură că a apu­cat să te revadă înainte «să plece». Îmi spunea mereu că o să moară înainte de a te mai vedea." Şi apoi adaugă pentru a descărca lucrul de patetic şi exce­siv: "Ştii cum spunem noi lucrurile: jumătate în glumă, jumătate în serios."