Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an



Yüklə 1,42 Mb.
səhifə11/105
tarix07.01.2022
ölçüsü1,42 Mb.
#89976
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   105
6 august
Am scris, vreme de trei zile, ca în transă, pagini­le dinainte. Senzaţia că o parte din viaţa mea a in­trat în ordine. Ca şi cum povestindu-mi-o, relaţia cu fiul meu a devenit cea care ar fi trebuit să fie. Or, este evident că nu e aşa. Ea nu e nici mai reuşită, nici mai nereuşită ca pînă acum. Atîta doar: e spusă. Şi asta schimbă enorm lucrurile. Cel puţin pentru mine. Le schimbă în sensul că le scoate din vagul în care existau pînă atunci, din plutirea aceea bezmetică şi chinuitoare ― de stări, gînduri şi întrebări neduse pînă la capăt ― din care se alcătuieşte viaţa noas­tră şi care e sursa neştiută a nefericirii noastre. Ce bucurie să cobori în tine şi să înţelegi şi să spui ceea ce vezi şi ceea ce înţelegi, să fii propriul tău analist, necruţător şi bun în acelaşi timp, pedepsitor şi iz­băvitor deopotrivă. Vorba, rostirea, povestea ― ma­gia vindecătoare a cuvintelor, de unde vine oare? Scri­itorii, cei foarte mari, cei care sînt în stare să facă lumea încă o dată, din cuvinte, exact aşa cum Dumnezeu a făcut-o din fiinţe reale, nu sînt ei pensionarii unui paradis reinventat sau recucerit, protagoniştii unei levitaţii de care noi, ceilalţi, nu ne mai aducem aminte decît în vis? Care păşesc, lin, pe apa cuvintelor, în vreme ce noi, ceilalţi, ne înecăm în ele? Toată mize­ria omenirii vine pînă la urmă din acest înec în cu­vinte, din incapacitatea de a ţine capul deasupra unui dar pe care, în principiu, am fost construiţi pentru a-l putea primi, dar la înălţimea căruia, în istoria noastră de specie neîncheiată, nu am putut fi pînă acum niciodată. Cum de nu am ajuns să înţe­legem că prăbuşirea sau salvarea omenirii nu de­pind pînă la urmă decît de felul în care vom reuşi, ca specie, să ne reglăm raportul cu cuvîntul? Ceea ce numim îndeobşte "prostia omenirii" este de fapt o incapacitate specifică de a mînui acest ustensil care, ca orice ustensil prost mînuit, poate deveni ucigător. Şi nu sînt oare scriitorii ― "poeţii", s-a spus ― sin­gurii care ştiu să ţină în mînă acest ustensil? Numai că spre deosebire de eroii eponimi, de salvatorii le­gendari ai unei comunităţi, care o dată cu soluţia dispun şi de mijloacele accesului la ea, eroii verbului sînt salvatori neputincioşi: forţa de a deschide un drum nu e însoţită şi de aceea de a-i pune pe ceilalţi pe acest drum. "Ceilalţi" vor muri rătăciţi pe cărări laterale şi deturnaţi de la vocaţia verbului.

Nu este toată Istoria lunga poveste a căderii noas­tre din verb? Iar ceea ce a trăit generaţia mea nu a fost tocmai consfinţirea acestei căderi, verbul deve­nit "infernal"? Nu dereglarea raportului cu cuvîn­tul (care este ideologia) este sursa ultimă a crimei sistematizate? Iar falimentul actual al poporului ro­mân nu vine din schilodirea fără precedent în istoria limbii române a felului în care cuvîntul a fost folosit şi rostit în chip sistematic prin deturnare de la esenţa logosului? Cine dintre noi este dispus să meargă atît de departe şi să accepte că răul nostru cel mai adînc şi pieirea noastră istorică trebuie puse în corelaţie cu pierderea de ultimă oră (ceea ce înseamnă de cîte­va decenii) a fiinţei noastre lingvistice? Noi nu ne mai dăm seama că felul cotidian în care este rîgîită limba română pe stradă şi vomismentele verbale care se revarsă seară de seară peste populaţia Româ­niei prin ecranele televizoarelor nu sînt simple acci­dente de parcurs ale unei societăţi în derută, ci simp­tomele unei maladii mortale. Vulgaritatea este doar fenomenul de suprafaţă (devenit deja impercepti­bil) care ascunde ― sau pune indirect în lumină ― depărtarea maximă pe care această comunitate a atins-o în istoria ei în raport cu vocaţia sa lingvis­tică pe acest pămînt.

(Cei care astăzi mai întreţin un raport normal cu limba se vor izola şi se vor stinge aşa cum se sting ultimii reprezentanţi ai unor specii rare în parcurile şi rezervaţiile lumii.)

Ideea scriitorului ca salvator neputincios merită amănunţită.

Există, aşadar, o categorie de oameni care ajung să spună lucruri despre care îndeobşte se spune că "nu încap în cuvinte". Ei le spun pentru ceilalţi sau le spun pentru că nu pot să nu le spună, pornind întotdeauna de la iluzia că spusele lor vor ajunge la ceilalţi, îi vor atinge şi îi vor schimba. Cuvintele lor "spun totul", ele sînt magnifice, forţa lor este enormă, adevărurile rostite acolo şi splendoarea ros­tirii lor ne taie respiraţia.

Şi totuşi, aceste cuvinte rostite în beneficiul tutu­ror şi care "ar face pînă şi pietrele să plîngă" nu ajung decît la o infimă parte dintre noi şi chiar şi atunci cel mai adesea sub forma ornamentului cul­tural, a citatului, a paradei, a discuţiei de salon, a etalării unor "lecturi" etc. Mîna aceea de oameni care îşi dezbracă sufletul în faţa semenilor lor, care sînt "patetici" pînă la Dumnezeu ― ceea ce înseam­nă că suferă şi suportă pentru toţi ceilalţi sau care îi ajută pe toţi ceilalţi să înţeleagă ceea ce ei suferă şi suportă ― trec prin lume în chip esenţial ignoraţi, adică necitiţi, şi mor îmbălsămaţi între coperţile pro­priilor cărţi, în splendoarea cavourilor care sînt bi­bliotecile. Cu cît un lucru este spus mai bine, mai apăsat, mai convingător, cu cît atinge mai mult fon­dul lucrurilor, cu atît ― odată recunoscut ca atare şi clasat ― lipsa lui de audienţă este mai mare.

Dacă nu aş fi trăit experienţa de editor, aş fi con­tinuat să mă legăn în iluzia scrisului şi a frumuseţii care salvează lumea. Şi aici nu am în vedere nepu­tinţa "marilor îmbălsămaţi" care ne vorbesc de la o distanţă ce îi aşază dincolo de istorie, ci de autorii care ni se adresează din vecinătate şi din lumea noas­tră, care ne vorbesc aşa zicînd peste gard, dacă nu chiar din ograda noastră. Regele şi cadavrul (Heinrich Zimmer), pe care o consider una dintre cele mai fru­moase cărţi moderne, s-a tîrît în cîteva mii de exem­plare vreme de şapte-opt ani prin depozitele edi­turii. Două mii de exemplare din La apa Vavilonului a Monicăi Lovinescu, povestea celei mai robite ade­vărului conştiinţe pe care a dat-o lumea noastră în ultima jumătate de secol, s-au scurs cu chiu cu vai în­tr-un an şi jumătate. Pleşu a scris recent cel mai de­vastator text din istoria culturii române dedicat unui caz de "obscenitate publică": cel despre Adrian Păunescu. Porcul nostru de serviciu ― "Ei bine, doamnă, da, sînt porcul dumneavoastră, doamnă!", a ţi­nut să precizeze Păunescu atunci cînd, după '89, a socotit că este oportun să reapară la rampă ― nu şi-a făcut harakiri citind paginile lui Pleşu şi nici cei­lalţi nu au simţit nevoia să ţină în vreun fel seama de ele. Dimpotrivă, apariţiile televizate ale acestui accident genetic nefast s-au înmulţit de atunci şi în compania lui apar de-acum chirurgi, scriitori sau pianişti vestiţi. "Apelul" meu către lichele, scris în­tr-un ceas de graţie din noaptea de 30 decembrie 1989, a rămas o acoladă stilistică cu un iz uşor de­suet, ba chiar, cu trecerea timpului, de-a dreptul de­plasat şi a devenit, în scurtă vreme, literă moartă.

Şi atunci apare, tulburătoare, întrebarea: cum se face că cei mai mulţi oameni trăiesc fără "partea de sus" a limbii, acolo unde fiinţa fiecăruia dintre noi ajunge să rostească cîntînd, acolo unde spiritul nos­tru intră în unduire şi poate să alunece, să plutească, să se strecoare, să pătrundă, să ajungă, să înainteze, să revină şi să se retragă, să bată adică ţărmul lu­crurilor cu valurile fără sfîrşit ale cuvintelor? Cînd îi auzi pe oameni vorbind, îţi dai seama că "partea de sus" a limbii este nelocuită, în timp ce aici, "jos", unde cuvintele nu spun decît "vreau", "du-te", "mi-e foame", "sună-mă", "plec", "ai grijă", "cît costă?", aici unde ele acoperă minimum necesar convieţui­rii, unde nu sînt decît suport pentru informaţia cu­rentă, pentru reclamă, duplicitate sau sudalmă, aici, la fundul limbii, în drojdia ei se petrece totul. Miliarde şi miliarde de oameni vorbesc fără să aibă acces la cuvînt: ei nu aud nici melodia cuvintelor ― căci orice limbă vorbită cu adevărat cîntă la propriu ― şi nu percep nici lucrurile definitive care se pot spune în cuvinte.

Pentru cine Dumnezeu scriem, atunci? Care este rostul pe lume al celor care mizează totul pe cuvînt, care încearcă să salveze cuvintele şi apoi să "sal­veze" lumea cu ajutorul lor? Cum se poate acumula atîta splendoare în zadar şi cum ceea ce pare să fi creat lumea ― Cuvîntul ― poate sfîrşi în suprema nevoinţă?


Yüklə 1,42 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   105




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin