Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

19 iunie
Cărtărescu, în Jurnalul său, notează "la 3 noaptea": "Am citit deodată, într-o după-masă, Jurnalul de la Păltiniş, care mi-a apărut un fel de tragedie grotescă sau o farsă tragică. Dar orice nebunie îşi are, cumva, şi măreţia ei, şi poţi crede foarte bine, la urma urmei, că un om drag care-a murit e încă viu, pentru că tră­ieşte în tine. Aşa crede Noica în cultură. Cu el e in­vers decît spunea Paleologu: ar fi fost un geniu dacă n-ar fi fost un prost. Dar admiraţia lui pentru Wittgen­stein îi şterge multe păcate (fără a-l mişcora pe cel împotriva Duhului: lipsa milei). Te întrebi la ce i-a folosit cititul miilor de cărţi dacă n-a putut înţelege gestul lui Vulcănescu. Şi cum i-au putut înghiţi dis­cipolii, şi de ce, atîtea stupidităţi. Totul e însă mult mai complicat, căci grotescul bătrîneilor de tipul Ţuţea sau Noica este urmarea unei tragedii interne într-o mare tragedie istorică. Heidegger însuşi ar fi fost în alte condiţii [...] un astfel de biet tataie excen­tric, îndesîndu-şi basca pînă la sprîncene şi exer­sîndu-şi prin cîrciumi maieutica."

Am de spus următoarele lucruri:

Noica însuşi se temea că existenţa Jurnalului de la Păltiniş o să le dea multora senzaţia că "au acces la gîndul lui" şi că, în felul acesta, au să intre în dia­log cu el crezîndu-se scutiţi de obligaţia de a-i fi citit opera. Şi avea, iată, dreptate. Pentru că este mai sim­plu să citeşti o carte despre Noica şi să arunci apoi pe hîrtie, aşa, într-o doară, cam ce crezi tu despre el şi cum devine chestia. Ca şi cum el, Noica, e suma plimbărilor lui la Păltiniş, şi nu gîndul tors de la 20 la 78 de ani. E mai simplu şi, în termeni de timp, mai rentabil: pentru Jurnalul de la Păltiniş e nevoie de o după-amiază, dar pentru familiarizarea cu o idee clocită vreme de şase decenii e nevoie de cîţiva ani buni numai ca să începi să o adulmeci. Iar dacă vrei să ajungi la sursele acestei idei în filozofia lumii, de-abia atunci putînd să vorbeşti în cunoştinţă de cauză de­spre "Noica", mai trebuie puşi la socoteală alţi cîţi­va ani. Altminteri, vorba unui prieten fizician: dacă n-ai studiat teoria relativităţii, poţi să crezi că Einstein e un tip care scoate limba. Or, pentru Cărtărescu, Noica nu face decît să scoată limba. Noica nu e de căutat la Păltiniş şi nici în jurnale păltinişene, ci în efortul de a fi gîndit "golul de fiinţă", "deveninţa", "holomerul", "arheul", "cercul metafizic" etc, etc. Despre astea Cărtărescu nu suflă un cuvînt, pentru că "din afară" accesibile nu sînt decît bascul şi ghetrele lui Noica, adică anecdotica şi, în cel mai bun caz, un anumit patos existenţial grefat pe o bucată de istorie şi povestea unei Castalii româneşti.

Greşeala asta au făcut-o şi oameni care i-au stat în preajmă: de la Paleologu, care a scris un text devas­tator despre Noica limitîndu-se la experienţa comună de la Cîmpulung, şi terminînd cu Pleşu, care a de­clarat într-un frumos articol din anii '80 că în "cazul Noica" mai important e omul decît opera. Operă de­spre care, toţi care i-am fost în preajmă, credeam la un moment dat că o ştim numai pentru că respiram un aer comun, pentru că Noica ne mai citea pagini din cîte o carte la care lucra sau ne "povestea" cîte o idee a lui. (Ca şi cum filozofia se poate lua ca rîia, prin simplă frecare.) Aşa se face că nici unul dintre judecătorii lui ocazionali nu l-a citit "cap-coadă" cu creionul în mînă şi nu a făcut să iasă din "întîlnirea cu Noica" un teanc de conspecte. Tratatele lui de on­tologie (în care se află "gîndul ultim") au rămas, în timpul vieţii lui, un mister pentru toată lumea. Cri­tica filozofică lipsea cu desăvîrşire, iar cea literară, cum era onest şi firesc, nu putea depăşi nivelul unor comentarii, aproximative şi ele, la Rostirea filozofică sau la Pagini despre sufletul românesc.

Pe scurt, Jurnalul de la Păltiniş era povestea unui crez, a unui mod de viaţă, a felului de a-ţi da un des­tin. Şi, la limită, o operă de ficţiune. Dar nu era docu­mentul unei gîndiri, nici măcar nu era o "monogra­fie", şi era insuficient ― şi total inadecvat ― ca mijloc de a evalua o performanţă culturală. "Stupi­dităţile" rostite de Noica la Păltiniş şi "înghiţite de discipolii lui" nu fac parte din opera lui Noica.

Şi atunci, dacă aşa stau lucrurile, la ce răspund cuvinte ca "grotescul bătrâneilor de tip [...] Noica", "biet tataie excentric" etc? Faptul că un filozof poar­tă basc, că e grotesc, tataie sau excentric nu are nici cea mai mică relevanţă pentru filozofia lui. Şi Kant era grotesc, şi Wittgenstein era excentric. Ei şi?

De unde atunci prezumţia că putem vorbi despre Noica, Heidegger şi Wittgenstein cu aplombul cu care îi invocăm pe "optzecişti"? Cum de se mariază atît de bine ignoranţa şi morga? Este un semn de nobleţe mentală să ştii să admiri ceea ce te depăşeşte. În principiu, fiecare dintre noi poate, dacă are timp pentru asta şi interesul nu îi lipseşte, să acceadă la orice domeniu: fizică atomică, astrologie, filozofie sau cultură japoneză. Altminteri, orice domeniu în care nu am investit cazna necesară pentru înţelege­rea lui mă depăşeşte şi este de preferat ca în privinţa lui să nu am opinii.

Filozofii se învaţă aşa cum se învaţă matematica şi aşa cum un matematician nu poate acoperi decît un domeniu anume al matematicii, un profesor de filozofie nu ştie à fond mai mult de doi-trei gîndi­tori. Semnul "izolării culturale de tip oriental", la care Cărtărescu se referă mai departe în nota lui, e tocmai acela de a ajunge să vorbeşti despre filozofi ca şi cum ai asista la un meci de fotbal: stai în tribună, e un soare călduţ, comentezi o fază şi între timp mai scuipi o sămînţă pe jos.