15 iunie
O altă iluzie a deceniului care a trecut: că societatea ar dori să se scuture de cei care făcuseră cu putinţă lumea dinainte.
Iluzia aceasta îşi avea din nou rădăcina într-o operare inadecvată cu categoriile morale, cu ideea că atitudinile oamenilor sau modul lor de a gîndi sînt influenţate de conştientizarea distincţiei dintre bine şi rău. Ce simple păreau lucrurile la cumpăna anului '90! Nomenclatura de partid, activiştii, aparatul represiv (Securitatea), omagiatorii reprezentau răul. Ei erau puţini. Prin căderea comunismului, dacă s-ar fi produs vreodată, ei ar fi fost puşi automat la stîlpul infamiei. De către cine? De către "ceilalţi", cei mulţi, cei covîrşitor de mulţi, cei care suportaseră pe pielea lor ceea ce primii puseseră în operă, furîndu-le libertatea, umilindu-i, minţind etc. etc. Aşadar, printr-o simplă operaţie de scădere se obţinea "restul populaţiei", care reprezenta binele.
După decembrie '89 s-a dovedit că acest "punct de vedere" fusese interiorizat de primii, dar cu desăvîrşire ignorat de ceilalţi. Cei care făcuseră răul ştiau ce făcuseră ― dovadă că în primele luni după decembrie "s-au dat la fund" ―, în vreme ce aceia care îl suportaseră nu-l percepuseră ca rău. A trebuit să treacă un timp pînă ce primii au priceput că lucraseră temeinic şi pe termen lung şi că îndobitocirea se petrecuse în masă. Se puteau întoarce între "ai lor". Victima lor, un popor întreg, nu-i repudia. Ei, lichelele, puteau reveni la rampă. Nu aveau de cine se teme. În nici un caz de o mînă de intelectuali care vorbeau de memorie, vină şi căinţă. Îşi puteau face partide, puteau intra în parlament şi puteau deveni miniştri, îşi puteau face bănci, imperii universitare, puteau conduce instituţii culturale, puteau avea posturi şi emisiuni de televiziune, dacă voiau îl puteau lăuda şi acum pe Ceauşescu şi puteau explica şi de ce o făcuseră înainte, puteau spune că Securitatea fusese o instituţie patriotică, ba chiar puteau să aducă pe ecrane foşti generali de Securitate, care-l tăbăciseră pe Goma şi care acum comentau bine dispuşi evenimentele curente, îşi expuneau concepţia lor despre lume, făceau bancuri şi spuneau că "Monica (Lovinescu) ar fi bine să fie bătută la cur ca să-i vină mintea la cap". Ce conta că prezenţa pe ecranul televiziunii, ore şi ore în şir, a foştilor poeţi de curte era o palmă pe obrazul poporului român dacă poporul român nu simţea că este pălmuit?
"Apel către lichele"? Sigur, apelul acesta nu fusese făcut pentru şi către lichele. El fusese făcut pentru a indica obiectul posibil al unei repudieri colective, pentru a împiedica ceea ce mai apoi s-a întîmplat. Apelul acela nu avea în el nimic sîngeros; nu invita pe nimeni la răzbunare şi linşaj. Tot ce îşi propunea era să provoace o presiune morală în vederea unei retrageri pioase. Tonul mîniei lipsea cu desăvîrşire din el. Pe unii i-a contrariat mesajul lui: dacă veţi avea o cădere pe gînduri şi o decentă ieşire din scenă, vă vom iubi. "Vă vom iubi?" Dar cum să iubeşti o lichea, fie ea şi renunţîndă? Această virtuală declaraţie de iubire care atunci suna deplasat îşi vădeşte de-abia astăzi sensul. Şi îl dovedeşte tocmai prin vidul în care a căzut apelul în conştiinţele celor care erau chemaţi să se apere. Dar mai ales şi-l dovedeşte prin consecinţele acestui vid în starea actuală a unei naţiuni. Astăzi cînd îl văd pe Păunescu desfăşurîndu-se în toată impudoarea lui, cînd îl văd declarând că el a pierdut bătălii dar niciodată războaie, sînt gata să declar că l-aş iubi dacă răul pe care-l face celorlalţi (chit că ei sînt sau nu conştienţi de el) ar fi putut fi oprit. Recunosc că o iubire atît de perversă nu poate apărea decît din disperare, cînd binele nu se mai defineşte viguros şi pozitiv, ci doar ca absenţă a răului. Ei bine, l-aş fi iubit pe Păunescu, dacă ar fi renunţat la războiul lui cu poporul român. Căci ce se poate întîmpla cînd o lichea bine instruită sare la bătaie cu un popor care abia se mai ţine pe picioare? Este evident că lupta dintre ei e inegală: nimeni nu-i dă poporului român o emisiune de televiziune în care el să stea la o masă pe care se află cînd volume de versuri (pe care să le poată mîngîia la răstimpuri), cînd un dosar de securitate folosit ca alibi pentru disidenţa lui. Poporul român nu are un glas de buhai cu care să-şi acopere mereu interlocutorul şi nici reaua credinţă necesară pentru a face imposibilă orice discuţie. Poporul român nu recită, acompaniat la chitară, versuri tîmpite care să-i meargă la inimă poporului român educat în spiritul kitschului naţionalist. Poporul român nu are resursele necesare pentru un război care se poartă cu tupeu. Şi, mai ales, poporul român nu poate purta acest război pentru că nu mai percepe imoralitatea: lui îi este indiferent că îl are din nou în faţă pe autorul unor spectacole en plein air care începeau cu balade duioase şi se terminau cu "Ceauşescu, România!", scandat pe scenă şi preluat, prin incitaţie şi pseudo-isterie colectivă, de tribune. Şi de ce îi este lui indiferent dacă vede aceleaşi mutre în decoruri istorice care se vor diferite? Pentru că poporul român, aceasta e lucrul extraordinar pe care l-au aflat între timp proştii şi umaniştii, se adaptase la istoria lui. Într-un alt decor, el continuă să mănînce felurile pe care istoria i le servise înainte. Reci, neîncălzite, stricate. Lui nici nu-i păsa că, simbolic măcar, avusese loc o revoluţie, că istoria făcuse indigestie şi că parte dintre cei care defilau acum pe scenă nu erau altceva decît eructaţii şi vomismente ale unei perioade trecute.
Dostları ilə paylaş: |