Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an



Yüklə 1,42 Mb.
səhifə4/105
tarix07.01.2022
ölçüsü1,42 Mb.
#89976
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   105
15 iunie
O altă iluzie a deceniului care a trecut: că socie­tatea ar dori să se scuture de cei care făcuseră cu pu­tinţă lumea dinainte.

Iluzia aceasta îşi avea din nou rădăcina într-o ope­rare inadecvată cu categoriile morale, cu ideea că atitudinile oamenilor sau modul lor de a gîndi sînt influenţate de conştientizarea distincţiei dintre bine şi rău. Ce simple păreau lucrurile la cumpăna anu­lui '90! Nomenclatura de partid, activiştii, aparatul represiv (Securitatea), omagiatorii reprezentau răul. Ei erau puţini. Prin căderea comunismului, dacă s-ar fi produs vreodată, ei ar fi fost puşi automat la stîl­pul infamiei. De către cine? De către "ceilalţi", cei mulţi, cei covîrşitor de mulţi, cei care suportaseră pe pielea lor ceea ce primii puseseră în operă, furîn­du-le libertatea, umilindu-i, minţind etc. etc. Aşadar, printr-o simplă operaţie de scădere se obţinea "restul populaţiei", care reprezenta binele.



După decembrie '89 s-a dovedit că acest "punct de vedere" fusese interiorizat de primii, dar cu de­săvîrşire ignorat de ceilalţi. Cei care făcuseră răul ştiau ce făcuseră ― dovadă că în primele luni după decembrie "s-au dat la fund" ―, în vreme ce aceia care îl suportaseră nu-l percepuseră ca rău. A trebu­it să treacă un timp pînă ce primii au priceput că lucraseră temeinic şi pe termen lung şi că îndobi­tocirea se petrecuse în masă. Se puteau întoarce între "ai lor". Victima lor, un popor întreg, nu-i repudia. Ei, lichelele, puteau reveni la rampă. Nu aveau de cine se teme. În nici un caz de o mînă de intelectu­ali care vorbeau de memorie, vină şi căinţă. Îşi puteau face partide, puteau intra în parlament şi puteau de­veni miniştri, îşi puteau face bănci, imperii univer­sitare, puteau conduce instituţii culturale, puteau avea posturi şi emisiuni de televiziune, dacă voiau îl pu­teau lăuda şi acum pe Ceauşescu şi puteau explica şi de ce o făcuseră înainte, puteau spune că Securitatea fusese o instituţie patriotică, ba chiar puteau să aducă pe ecrane foşti generali de Securitate, care-l tăbăci­seră pe Goma şi care acum comentau bine dispuşi evenimentele curente, îşi expuneau concepţia lor de­spre lume, făceau bancuri şi spuneau că "Monica (Lovinescu) ar fi bine să fie bătută la cur ca să-i vină mintea la cap". Ce conta că prezenţa pe ecranul tele­viziunii, ore şi ore în şir, a foştilor poeţi de curte era o palmă pe obrazul poporului român dacă poporul român nu simţea că este pălmuit?

"Apel către lichele"? Sigur, apelul acesta nu fuse­se făcut pentru şi către lichele. El fusese făcut pen­tru a indica obiectul posibil al unei repudieri colecti­ve, pentru a împiedica ceea ce mai apoi s-a întîmplat. Apelul acela nu avea în el nimic sîngeros; nu invita pe nimeni la răzbunare şi linşaj. Tot ce îşi propunea era să provoace o presiune morală în vederea unei retrageri pioase. Tonul mîniei lipsea cu desăvîrşire din el. Pe unii i-a contrariat mesajul lui: dacă veţi avea o cădere pe gînduri şi o decentă ieşire din scenă, vă vom iubi. "Vă vom iubi?" Dar cum să iubeşti o lichea, fie ea şi renunţîndă? Această virtuală decla­raţie de iubire care atunci suna deplasat îşi vădeşte de-abia astăzi sensul. Şi îl dovedeşte tocmai prin vidul în care a căzut apelul în conştiinţele celor care erau chemaţi să se apere. Dar mai ales şi-l dovedeşte prin consecinţele acestui vid în starea actuală a unei naţiuni. Astăzi cînd îl văd pe Păunescu desfăşurîn­du-se în toată impudoarea lui, cînd îl văd declarând că el a pierdut bătălii dar niciodată războaie, sînt gata să declar că l-aş iubi dacă răul pe care-l face celorlalţi (chit că ei sînt sau nu conştienţi de el) ar fi putut fi oprit. Recunosc că o iubire atît de perversă nu poate apărea decît din disperare, cînd binele nu se mai defineşte viguros şi pozitiv, ci doar ca absenţă a răului. Ei bine, l-aş fi iubit pe Păunescu, dacă ar fi renunţat la războiul lui cu poporul român. Căci ce se poate întîmpla cînd o lichea bine instruită sare la bătaie cu un popor care abia se mai ţine pe picioa­re? Este evident că lupta dintre ei e inegală: nimeni nu-i dă poporului român o emisiune de televiziune în care el să stea la o masă pe care se află cînd vo­lume de versuri (pe care să le poată mîngîia la răs­timpuri), cînd un dosar de securitate folosit ca alibi pentru disidenţa lui. Poporul român nu are un glas de buhai cu care să-şi acopere mereu interlocutorul şi nici reaua credinţă necesară pentru a face imposi­bilă orice discuţie. Poporul român nu recită, acom­paniat la chitară, versuri tîmpite care să-i meargă la inimă poporului român educat în spiritul kitschu­lui naţionalist. Poporul român nu are resursele nece­sare pentru un război care se poartă cu tupeu. Şi, mai ales, poporul român nu poate purta acest război pen­tru că nu mai percepe imoralitatea: lui îi este indi­ferent că îl are din nou în faţă pe autorul unor spec­tacole en plein air care începeau cu balade duioase şi se terminau cu "Ceauşescu, România!", scandat pe scenă şi preluat, prin incitaţie şi pseudo-isterie colec­tivă, de tribune. Şi de ce îi este lui indiferent dacă vede aceleaşi mutre în decoruri istorice care se vor diferite? Pentru că poporul român, aceasta e lucrul extraordinar pe care l-au aflat între timp proştii şi umaniştii, se adaptase la istoria lui. Într-un alt decor, el continuă să mănînce felurile pe care istoria i le servise înainte. Reci, neîncălzite, stricate. Lui nici nu-i păsa că, simbolic măcar, avusese loc o revoluţie, că istoria făcuse indigestie şi că parte dintre cei care defilau acum pe scenă nu erau altceva decît eruc­taţii şi vomismente ale unei perioade trecute.


Yüklə 1,42 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   105




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin