Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

26 februarie
Un băieţel de 12 ani îi vede pe părinţii lui, care primiseră vizita unor prieteni, pălăvrăgind despre Ceauşescu şi amuzîndu-se copios. "Mama, era aşa drăguţ Ceauşescu?"

Este uluitoare viteza cu care se îndepărtează de noi o epocă atunci cînd se produce o discontinuita­te a istoriei. Aşa cum noi, cei care ne-am născut în crepusculul interbelicului, nu ne putem imagina nici măcar o fărîmă din anii aceia şi o prăpastie părea că ne desparte de generaţia părinţilor noştri, la fel, pentru cei născuţi în anii '80, perioada 1948-1989, care nouă ne-a alcătuit vîrstele, a devenit pur şi sim­plu o abstracţie.

Ca să înţeleg cum arăta România cu doi-trei ani înainte de a mă fi născut eu, a trebuit să citesc sute de cărţi (romane, memorii, cărţi de istorie), să răs­foiesc ziare, să scormonesc în amintirile celor care au trăit atunci, să văd fotografii sau imagini filmate, să ascult muzica uşoară a acelor ani, să revin asupra martorilor descusîndu-i la nesfîrşit pe Noica, pe Alecu Paleologu, pe Radu Bogdan, pe Monica şi Virgil, pe Wald, pe Neagu Djuvara. Uneori am senzaţia că am reuşit să recompun un parfum, alteori fractura stilistică mi se pare atît de mare, încît anii aceia par că se retrag în propria lor închidere, în misterul în care i-a proiectat ruptura.

Cum aş putea, la rîndul meu, să-i explic unui ado­lescent de astăzi ce a însemnat comunismul? Pen­tru că dincolo de atrocitatea inventariată în cărţi de istorie, era vorba şi acolo de o stilistică a cotidianu­lui, de împuţirea inefabilă a fiecărui atom de viaţă, de la mutra obiectelor care ne înconjurau (chibrituri, haine, clanţe, pantofi, tramvaie, caiete, uşi de bloc, magazine, pixuri, maşini şi nasturi ― pe scurt, tot ce se numea "produs socialist"), trecînd prin cărţi, filme, muzică uşoară, ziare, programe de radio şi televiziune, defilări de 1 mai şi 23 august, şi pînă la relaţiile cu ceilalţi, bazate pe mitocănie, minciună, suspiciune, frică şi delaţiune.

Cîtă rea-credinţă sau prostie îţi trebuie ca să vrei să cauţi continuitatea între "interbelicul românesc" şi această bolgie istorică? Vreţi cu adevărat să simţiţi ruptura? Pentru că în materie de stilistică nu e loc de demonstraţii, ascultaţi, de pildă, Zaraza. Apoi şla­gărul anilor '50, Macarale argintii rîd în soare. E prea puţin, veţi spune. Citiţi atunci Jurnalul lui Sebastian. Apoi Fenomenul Piteşti, Jurnalul fericirii, închisoarea noastră cea de toate zilele.

Noua modă politically correct legată de Ceauşescu: nu comunismul lui ne-a oripilat, ci, vezi Doamne, na­ţionalismul lui. Din cauza naţionalismului lui stăteam cu scăunelul la coadă la carne de la 4 dimineaţa, din cauza naţionalismului ni se stingea lumina, nu curgea apa şi nu aveam căldură, din cauza naţiona­lismului se dărîmau biserici, mureau nou-născuţii în spitale şi nu puteam ieşi din ţară.

Cum se face că oamenii care au trăit în comunism privesc înapoi cu resemnare, cu indiferenţă sau pur şi simplu uită, deşi în joc sînt vieţile lor mutilate? Cît de castraţi sufleteşte putem fi dacă, după tot ce am păţit, nu avem în noi nici măcar un atom de mînie?

E oare chiar atît de greu de înţeles că mai întîi te răfuieşti cu răul pe care l-ai cunoscut, care ţi-a bulver­sat viaţa, care ţi-a deturnat istoria şi de ale cărui consecinţe nu poţi scăpa nici după un deceniu de la ie­şirea lui din scenă? Şi că numai prin analogie cu acesta poţi apoi înţelege toate figurile răului şi te poţi deschide către o suferinţă pe care altminteri ai fi per­ceput-o mai greu? Drumul meu către Shoah trece prin trauma comunismului şi tocmai de aceea pot să-l privesc pe orice evreu ― în spaimele, urile şi în memoria lui pentru suferinţele alor lui ― ca pe un frate al meu. E atît de mult să pretind un trata­ment simetric? E oare nejustificat să am dreptul la spaimele, urile şi memoria mea pentru suferinţele alor mei, precum şi la compasiunea care se cuvine să le însoţească din partea celor care nu le-au trăit pe pielea lor? Să nu-şi fi cîştigat 45 de ani de vieţi mutilate sistematic dreptul la nici o lacrimă? De cînd există riscul ca o suferinţă să-şi piardă aura de sufe­rinţă pentru că există o alta? De unde oare refuzul orgolios al coabitării în suferinţă? De unde această revendicare, ce nu admite să fie contrariată, de vic­timă unică?