Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

luni, 4 martie
Cine a spus că iubirea repetă, că ea nu este decît o imensă tautologie a speciei în care se scaldă, pre-firînd aceleaşi gesturi, toate cuplurile lumii? Există oare blasfemie mai mare? Fiecare cuplu se naşte printr-o suită de gesturi fondatoare. Iar gesturile aces­tea nimeni, pînă la cei doi, nu le-a mai făcut vreo­dată şi nimeni, pînă la sfîrşitul timpurilor, nu le poate repeta. Alunecarea unei priviri, felul de a cădea în somn, atingerea de o clipă a mîinilor, părul udat de ploaie sînt amprente pe care fiecare cuplu le lasă în urma sa, pentru ca după desenul lor inconfundabil el să poată fi recunoscut în eternitate. Forţa de co­eziune a gesturilor fondatoare este uriaşă şi, prin re­cursul perpetuu la ele, cuplul ţine. Iar dacă se întîm­plă ca el să se destrame, gesturile fondatoare rămîn. Dacă există un eu afectiv şi o identitate a noastră ca inşi, lucrul se datorează acelei suite de întîmplări irepetabile prin care în viaţa noastră, o dată sau de mai multe ori, am căzut în iubire. Prin ele, fiecare partener păstrează în sufletul lui, "gravată pentru eternitate", figura celuilalt şi, tot aşa, memoria cu­plului rămîne intactă în istoria nescrisă a lumii. Gestul fondator este cel care transpune de fiecare dată sche­ma universală a iubirii într-o particularitate extremă şi conferă astfel fiecărei iubiri unicitatea ei absolută.

Prima ninsoare căzută în anul acela. Zăpada, după ce fusese viscolită pînă tîrziu, către miezul nopţii, încremenise acum în straturi mari şi pufoase. Bucu­ria lor, ţinîndu-se de mînă pe strada pustie şi mer­gînd în urma puiului de caniş, alb tot, care încerca să sară peste cîte un troian, pierzîndu-se în el şi apărînd iar la suprafaţă cu botul plin de zăpadă. Apoi ea luase ghemotocul de blană în braţe, încăl­zindu-l la piept, şi acesta îşi ridica bumbul negru şi rece al nasului încercînd să i-l pună pe obraz şi ea se ferea rîzînd nespus de fericită.

O amiază de vară cînd el se întorcea spre casă şi cînd o zărise de departe, ghemuită în mijlocul tro­tuarului, cu fusta largă făcută roată în jurul ei, privind ceva cu atenţie. Apoi, cînd ajunsese în dreptul ei, ridicase capul şi îi spusese, ca şi cum aflase asta din contemplarea îndelungă a ceea ce găsise pe jos: ştiam că am să te văd.

În aceeaşi vară, înainte de căderea serii, îşi dădu­seră întîlnire pe o străduţă de lîngă gară în faţa casei unei prietene care lipsea o vreme din Bucureşti. Şi el uitase, pur şi simplu uitase, sau poate nici nu îi păsa, nu mai ştia nici el ce anume se întîmplase, şi şi-a adus aminte aproape cu o oră mai tîrziu. S-a gîn­dit, totuşi, să treacă într-o doară cu maşina pe la locul întîlnirii. Ploua groaznic şi strada era pustie. Cînd s-a apropiat, a văzut-o în dreptul porţii nemiş­cată, cu apa şiroindu-i pe obraji, părînd că îl aşteap­tă de o veşnicie şi că l-ar fi putut aştepta aşa oricît.

Prima noapte cînd au dormit împreună. Şi cînd, în mijlocul nopţii, ea a aprins lumina, cu faţa inundată de fericire, şi i-a spus că nu poate dormi, că tre­buie să-l vadă pentru că nu crede că e adevărat şi că trebuie să se bucure de el.

Prima ceartă. În mijlocul străzii. El întorsese spa­tele şi plecase. Apoi i-a auzit paşii din ce în ce mai grăbiţi, care treptat se transformaseră într-o fugă şleampătă. Cînd l-a ajuns din urmă, i-a prins mîna, i-a zmucit-o de cîteva ori şi l-a rugat, plîngînd, să nu plece.

A doua ceartă. În casă. El stă la birou, cu nişte foi în faţă. Ea îşi aruncă nişte haine într-un sac de piele roşcată şi îi spune, ţipînd, că pleacă. El plînge pe în­fundate, din ce în ce mai chinuit, în timp ce ea îşi îngrămădeşte şi mai repede lucrurile în sac. În cu­rînd termină şi îşi pune grăbită pardesiul. Se în­dreaptă spre uşă, apoi se întoarce, vine spre el, îl zgîlţîie de umeri şi continuă să ţipe: De ce plîngi? Ia spune, de ce plîngi? După care începe să plîngă şi-i ia capul la piept.

A treia ceartă. El se apropie ameninţător, cu chi­pul desfigurat de furie. Ea stă pe un scaun de bucă­tărie şi capotul de catifea neagră, căzut într-o parte, îi dezgoleşte un genunchi. El vede cum picioarele îi tremură, cum coapsele se apropie şi se îndepărtează ritmic, electrocutate de spaimă.