Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

27 februarie
Simt nevoia să revin la anvergura analizei din Stadiile imediate ale Erosului şi la fineţea distincţiei pe care o face Kierkegaard între cele "două perioa­de" ale Evului Mediu. Pînă la creştinism, problema raportului dintre "carne şi spirit" nu se pune cu această acuitate. În afara metaforei sufletului ca ate­laj înaripat din Phaidros-ul lui Platon, în care pre­zenţa calului rău (simţurile) scăpat din hăţurile vi­zitiului (spiritul) antrenează după sine căderea sufletului în condiţia terestră a devenirii, anunţînd motivul păcatului creştin, nici din literatura greacă, nici din cea latină nu-mi vine în minte un exemplu care ar putea ilustra conflictul cărnii cu spiritul. Kierkegaard îl pune pe acesta în seama "primei perioade" a Evului Mediu cînd "spiritul", de pe poziţii creş­tine, este dispus să dea bătălia decisivă cu "carnea". El nu-i cere acesteia intrarea în asceză, ci doar accep­tul de a se lăsa asistată de el, de spirit, tocmai pen­tru a nu pierde idealitatea ca garanţie a evitării "multiplicităţii particularului" (căderea în devenirea platoniciană). Amour courtois nu este un suspin as­cetic, ci varianta sensibilă (frumuseţea ca reflex al divinului) de acces la ideal. Pentru că iubirea este escaladare către Unu şi ideal, obiectul dorinţei care provoacă ascensiunea trebuie să fie la rîndul lui unic şi irepetabil. Monogamia nu decurge aici din coman­damentele unei morale, ci dintr-un jurămînt de cre­dinţă care implică fidelitatea slujirii pînă la capăt. Femeia este fanta care se deschide în zona vizibilului pentru a lăsa extra-ordinarul să pătrundă în lume. Cîtă vreme există un plan ascensional şi o axă a ver­ticalităţii garantate de prezenţa spiritului, femini­nul nu poate fi redus la un element comun şi nu poate deveni obiectul repetiţiei.

Numai că în "perioada a doua" a Evului Mediu, spiritul, am văzut, pierde bătălia cu carnea şi se re­trage din lume. Cea mai bună ilustrare pentru aceas­tă consimţire a înfrîngerii sale o reprezintă Deca­meronul lui Boccaccio, pe care Kierkegaard îl ignoră sau pur şi simplu nu-l pomeneşte. Eliberarea cărnii de sub tutela represivă a spiritului este celebrată acum în chiar locul specializat al ascezei, în mînăstire, prin­tre călugări şi călugăriţe, iar pseudo-mutul care se aciuieşte într-o mînăstire de maici şi care, epuizat de asiduitatea maicilor insaţiabile, termină prin a ieşi din convenţia rolului asumat şi vorbeşte ― "Nu mai pot!" ―, nu este altceva decît un Don Juan ne­antrenat, un Don Juan care nu rezistă şi care nu poate încă întruchipa libertinajul ca victorie a cărnii şi ca eliberare de spaima păcatului. În ciuda rebound-urilor puritane periodice (care culminează cu epoca vic­toriană), terenul este de-acum liber pentru un timp căruia îi aparţin deopotrivă Casanova, de Sade sau faimosul Gruppensex contemporan.