Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

29 martie
Ce ciudat! Cînd e vorba de o mărturisire scrisă, prietenii îţi fac mult mai puţin credit decît cei care nu te cunosc deloc. Experţi în tine fiind (adeseori sătui de tine) şi cunoscîndu-te deopotrivă cu iubire şi răutate, ei au pretenţia că te deţin dincolo de imagi­nea pe care, scriind, vrei să le-o propui celorlalţi despre tine. Nimeni nu e mai puţin dispus să creadă în sinceritatea ta decît un prieten. Pentru că te ştie prea bine, pentru că te-a clasat, îi vine greu să ac­cepte că ar exista în tine ceva care lui i-a rămas as­cuns. Tot ceea ce, în privinţa ta, îl ia prin surprindere va fi trecut în contul măştii, al imaginii pe care ai confecţionat-o ca să poţi ieşi convenabil în lume.

1 aprilie
În drum spre casă de la editură, ascult în maşină radioul. Un interviu cu un tip din Chişinău. La un moment dat, basarabeanul foloseşte ― cu limba lor inconfundabilă ― un cuvînt pe care nu-l auzisem niciodată. Îmi propun, cum ajung în casă, să îl notez. Uit să o fac. Către 1 noaptea, în pat, pregătindu-mă să adorm, îmi aduc aminte că am uitat să notez cu­vîntul. Iar cuvîntul, între timp, l-am uitat. Simt că e în joc somnul meu din noaptea aceasta. Tot ce pot să îmi aduc aminte este că miraculosul cuvînt înce­pea cu "s". Dar la ce se referea? Era vorba de un prea mult, de ceva pe care românii din Basarabia nu mai erau dispuşi să-l suporte... Era un substantiv... Un substantiv care începea cu "s"... Nu mai voiau... Se săturaseră... Şi deodată cuvîntul ţîşneşte din mag­ma creierului meu: sătulie. Substantivul de la "să­tul". Sătulie... Mi se pare nespus de frumos. Şi cum zicem noi, "românii culţi" din România? Ce substan­tiv folosim cînd vorbim de starea celui sătul? Sa­ţietate.

Mă scol, scriu rîndurile astea, şi mă duc să adorm liniştit. La fel de fericit s-a simţit pesemne Noica, în Maramureş, cînd o femeie, poftindu-l în casă prin­tr-o uşă nefiresc de îngustă, i-a spus că se intră pe ea "lăturiş". Noica s-a grăbit să proiecteze cuvîntul pe cerul metafizicii, spunînd că aşa intră românii în istorie: en biais, "lăturiş".

Iar despre "sătulie", ce s-ar putea spune? Că, ori­cum, exprimă negativul saţietăţii: sînt sătul, dar nu de lucrurile bune pe care le-am mîncat, ci sînt sătul de necazuri, de cîte mi-a fost dat (fără să vreau) să înghit. Sătulie: starea celui care s-a săturat de atîta rău, de răul îngurgitat. Trecerea românilor prin isto­rie: dintr-o "sătulie" în alta. Mama mea la 85 de ani: spunea că nu mai vrea să trăiască. Ajunsese la "să­tulie".