Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

miercuri, 4 aprilie
Fiecare meserie încearcă să-şi creeze însemnele ei pentru a fi recunoscută. Mai toate năzuiesc către un element de uniformă, către un panaş de identi­ficare, către o recuzită specifică, vestimentară, gestuală sau verbală.

Intelectualul umanist face tot ce poate pentru a obţine, mai cu seamă cînd e fotografiat sau filmat, o aură inconfundabilă. Fiind cabotin prin esenţa lui, megaloman şi crezîndu-se mereu privit şi admirat, el este în permanenţă în căutarea unei atitudini: fie îşi sprijină bărbia în palmă, fie se joacă cu ochelarii, pe care îi scoate şi îi pune la loc după o regie bine studiată (alteori, absorbit fiind de o problemă, se tre­zeşte muşcînd discret capătul unuia dintre braţe), în sfîrşit, dacă are degetele lungi şi subţiri, ele tre­buie să sugereze o anumită nervozitate, o vibraţie interioară continuă şi, de aceea, mîna acompaniază abundent vorbirea, cînd trecînd lin peste frunte, cînd încercînd să pună la loc o şuviţă rebelă, cînd ondulîndu-se, frîntă din poignet, în aer, punctînd şi articulînd inteligent spaţiul discuţiei.

Însă elementul nelipsit din interviurile filmate cu un intelectual umanist este biblioteca. Desigur, nu biblioteca borgesiană, nu acea proiecţie pornită din interior care face din carte supremul mod de a exista şi pe care ajungi să ţi-o asumi cu perseverenţa cu care un melc îşi poartă cochilia. Biblioteca la care mă gîndesc eu este exact opusul acesteia şi cel mai potrivit ar fi să o numim biblioteca-panaş. Pentru cei mai mulţi intelectuali, ea este asemeni chipiului pentru un poliţist: un însemn de autoritate. Un inte­lectual umanist filmat la el acasă trebuie să lase sen­zaţia că trăieşte clipă de clipă într-un ocean de cărţi, că înoată în ele de cînd se trezeşte şi pînă la culcare şi că acestea îl urmează, ca dîra unui reactor, oriunde s-ar afla în casă. Ele se desfăşoară mai întîi, vast, pe rafturile care acoperă în întregime peretele din spa­tele fotoliului în care intelectualul nostru stă aşezat la birou. Alte stive de cărţi, de obicei în dezordine, se află chiar pe birou, altele, pe jos, în jurul biroului sau peste tot, de jur-împrejurul camerei.

Pentru că nu poate să ia cărţile cu el cînd iese în lume*, de cîte ori are prilejul ― şi un interviu fil-

* Şi totuşi. Am văzut cîndva un personaj (am auzit că între timp a ajuns preşedinte de Academie) care îşi ticsise spaţiul din spate al maşinii, cel vizibil prin lunetă, cu cărţi (în limbi străine) aruncate vraişte, într-o neglijenţă studia­tă. Cartea devenise o insignă, argument pentru o înţelepciu­ne de tarabă pusă să circule în lume pe patru roţi. Parcată pe trotuarul Universităţii, maşina "plesnea de cultură" şi urma pesemne să îi umple de admiraţie pe studenţii care intrau şi ieşeau de la cursuri.
mat este prilejul însuşi ― cărturarul nostru se lipeşte de ele, le exhibă şi se expune cu ele ca turiştii care nu au credibilitate decît dacă au o poză făcută lîngă piramide. Orice bibliotecă este proiecţia unei vele­ităţi culturale. Ea este un garant pentru o ştiinţă care nu poate fi probată în fiecare clipă, este dovada indi­rectă a unei isprăvi culturale care nu trebuie nea­părat să fi avut loc şi care trimite cu gîndul la altele care nu vor avea loc niciodată. Pentru privitorul ne­avizat imaginea unei biblioteci este cel mai adesea o capcană, o entorsă, Ersatz-ul unei împliniri cultu­rale, cortina trasă peste o impostură. Situată în re­giunea incertă dintre ustensil, trofeu, decoraţie şi mărturie, biblioteca, asociată cu posesorul ei, poate deopotrivă dezvălui şi masca: un tic cultural, tra­seul unei formări, o aspiraţie îngropată, direcţia unei pasiuni, bulimie, lene sau prostie, un proiect amî­nat la nesfîrşit, un crez prăbuşit. În sine, o bibliotecă nu garantează nimic. Ea sugerează doar, atunci cînd e anume arătată, o respectabilitate smulsă celuilalt prin raptul privirii, un spectacol copleşitor montat. Toţi autorii aceia muţi aliniaţi în rafturi par convo­caţi pentru a depune mărturie că cel care i-a colec­ţionat face parte din familie, că simpla vecinătate cu ei îl face pe posesorul lor să fie asemenea lor.