Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

28 martie
Mă întorc, seara tîrziu, de la un talk show cu Bog­dan Ficeac la Realitatea TV. Tema discuţiei: România şi intrarea în NATO. Vine vorba despre "originali­tatea în negativ" a României şi de obstacolele care ne-au închis drumul spre Occident în ultimii ani: corupţia şi foştii securişti. Ridic iarăşi glasul ― pen­tru a cîtă oară în aceşti ani? ― împotriva faptului că alde Păunescu şi Vădim, în loc să fie puşi la colţul istoriei ca susţinători patetici şi coprofagi ai unui regim criminal de pe urma căruia nu ne putem reveni nici după 12 ani, se lăfăie în Senatul Româ­niei şi pe ecranele televizoarelor sub privirile îngăduitoare sau indiferente ale concetăţenilor. Nu nu­mai că lumea îi suportă, dar la emisiunile de ore şi ore ale lui Păunescu de la PRO TV se perindă scrii­tori, pianişti, medici, cîntăreţi... Cum se poate intra în NATO ― întreb retoric ― cu trubadurii lui Ceauşescu, cu aceste scîrboşenii guralive care se distri­buie în rolul de directori de conştiinţă?

O jumătate de oră mai tîrziu sînt acasă: pe pos­tul Antena 1, la Tucă Show ("sînt Marius Tucă de la Tucă Show", se prezintă modest autorul emisiunii), Păunescu şi Vadim discută despre... intrarea Româ­niei în NATO! Păunescu e pro, Vadim e contra. "Cor­nele, spune Păunescu cu voce de buhai, Cornele, e vorba de un ideal pentru care au murit părinţii noş­tri în închisorile comuniste, Cornele!" ― "Şi cum, Adrian, vrei să-i părăsim pe cei cinci milioane de români din Basarabia, pe fraţii noştri?" ― "Bine, Cornele, dar cum vrei să ne unim cu ei? Cum, con­cret? Şi între timp să pierdem Trenul Istoriei?" ― "Am vorbit eu cu Puţin, Adriene, şi Puţin mi-a ga­rantat că..." ― "Te rog frumos, Cornele, lasă-mă să-ţi explic, e un dialog, lasă-mă să spun doar o vorbă, nu mă distruge iar, cum ai făcut ieri în Senat, cînd m-ai făcut pulbere..." ― "Ha, ha, ha, ai tu aerul unui om făcut pulbere, Adriene? Ha, ha, ha." Etcaetera.

Obscenitate. Ce te faci cînd indignarea nu încape în cuvinte? Cînd adjectivele nu mai ajută la nimic? Cînd asişti, neputincios, la spectacolul a doi rinoceri care se masturbează în public, la giumbuşlucurile acestor castratori morali, la acest viol în masă al conştiinţelor? Tîlhari ţinînd prelegeri despre cinste, pensionare de bordel arborînd pudorile fecioriei, ucigaşi de popor român îngrijoraţi de soarta poporu­lui român!

Între timp, băiatul Tucă transpiră din greu încer­cînd să strecoare cîte o propoziţie, Vădim îl ia, mitocăneşte, cu "băi Tucă", în timp ce Tucă îi vorbeşte cu "dumneavoastră". Cînd Tucă devine incomod, Vadim îl urechează scurt ("să nu-mi faci mie pe avo­catul americanilor!") şi îi aduce aminte că "are expe­rienţă mai multă decît el". "Da, poate înainte de '89", mormăie cu obidă Tucă. Dar Vadim se face că nu-l aude, iar Tucă se sperie de propriul lui curaj şi i se adresează de îndată cu "domnule preşedinte".

Lustraţie. Cuvîntul înseamnă "purificare" şi la­tinii îl foloseau la început în contexte religioase, avînd în vedere un ritual de purificare: în jurul obiectului impur, pîngărit sau pîngăritor, sacerdo­tul executa un dans purtînd în braţe un animal des­tinat jertfei purificatoare. Apoi cuvîntul a trimis la "curăţare" în genere. Agrum lustrare însemna "a cu­răţa ogorul". Toate ţările foste comuniste din Euro­pa, cu excepţia României (Cehia, prima), au pro­mulgat legi lustratorii, care curăţau "locul social" (funcţiile publice) de persoanele pîngărite şi pîngăritoare ale comunismului: activişti, securişti, intelec­tuali prostituaţi, asemeni lui Păunescu şi Vădim în vremea lui Ceauşescu. La noi nu a existat aşa ceva şi de aceea obiectele urît mirositoare continuă să pută în public, put, iată, prin ecranul televizorului.

Dar de unde, în fond, îmi vine această încrînce­nare? Răspunsul este simplu: pentru mine, cei doi nu sînt persoane, ci maladii, furuncule ale poporu­lui român trecut prin comunism. Unui furuncul nu-i poate fi ruşine că există. Ar trebui să-i fie, însă, tru­pului care îl poartă.