Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

marţi, 26 martie
E 11 dimineaţa, sînt în avion şi scriu, după cum se vede, ca Alteţa Sa Principele Radu, adică "în cer". La ora 15, am întîlnire cu Mircea C, la editură, să ve­dem împreună desenele lui Banuş la Encicl. zmeilor. Diseară, voi mînca cu cîţiva prieteni "brînzuri fran­ţuzeşti". Am ales ieri cîteva feluri deosebite din "fromajeria" de pe Saint Ouen.

Bilanţul sejurului: pozitiv. I-am revăzut pe Mo­nica şi pe Virgil întremaţi (poate am contribuit puţin la înviorarea lor), am pus bazele contractului pen­tru cărţile lui Kundera la "Humanitas" (dar mă bucur deopotrivă că l-am cunoscut, că nu mai e o abstrac­ţie şi, în plus, că "îmi seamănă"), am discutat cu Marie-France tipărirea eseurilor lui Ionesco într-o nouă formulă grafică, am văzut superba expoziţie a supra­realiştilor la Beaubourg, am cumpărat de la FNAC şase albume mari, pentru arhiva foto Humanitas, am găsit Don Giovanni-ul lui Losey (şi am citit în­tr-un album Palladio despre "La Rotonda", vila în care a fost făcut filmul), în sfîrşit, am cumpărat o carte de reflexologie, să mă lămuresc cum e cu or­ganismul proiectat pe tălpi (de vreme ce tot am în­ceput, de două luni, să fac, cu "domnul Onosă" ― un tip brav şi harnic, care are cîte şase-şapte clienţi pe zi ―, ore de masaj în talpă...).

Acum sînt destins, privesc lucrurile "de sus", mă gîndesc la cîte am de făcut odată ajuns acasă şi îmi spun că e bine, cîtă vreme am proiecte şi ambiţia şi "nebunia" necesare pentru a le realiza. Vreau să am­plific portofoliul Editurii, să facem noi serii şi colecţii, să le consolidăm pe cele existente, să trecem la 250 de titluri pe an (la 20 pe lună, din septembrie), să fac mai bine, mai frumos, mai liniştit ce am făcut pînă acum cu atîta chin şi zbucium. Trebuie să termin notele la Sein und Zeit (apariţie în martie viitor), să scriu mai departe aceste pagini, să pregătesc un studiu pe tema Heidegger şi problema lui "dincolo", să mă in­vestesc în cei cîţiva oameni importanţi ai vieţii mele. Şi, mai presus de orice, să mă îngrijesc, ca să pot face toate astea (to epimeleisthai, faptul de a se îngriji de sine; ultima vorbă a lui Socrate în Phaidon: "...îngri­jiţi-vă de voi înşivă"). Trebuie, cu orice preţ, să mă simt bine în pielea mea. Acesta este imperativul suprem al unui om care vrea să facă ceva cu viata lui.