Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

marţi, 19 martie
Am ajuns astă-seară la Paris. În avion (era un zbor Air France) am trăit un lucru nostim. La poarta de îmbarcare, la Otopeni, o voce ondulat-feminină mă cheamă, din apropiere, pe nume. Întorc capul şi o văd pe Clara Tamaş. Plecase din România în urmă cu zece ani, să-şi încerce norocul de artist plastic (face grafică şi pictură, dar cu precădere tapiserie) în "Sta­tes". O cunoscusem în 1991, o admiram dinainte (toate piesele bune de teatru din Bucureşti se aso­ciau în mintea mea cu grafica afişelor ei) şi am ru­gat-o să mă ajute în crearea unui look al nou-născutului Humanitas. Româna o învăţase la maturitate, în Bucureşti, după ce îşi făcuse studiile în maghiară la Cluj, şi o vorbea cu o voce caldă, de piept, legănînd şi lungind vocalele. Avea darul de a marca locul în care apărea apărînd pur şi simplu. Culorile veştmintelor erau dozate în funcţie de albul catife­lat al tenului şi de întunecimea ochilor şi a părului. Rîdea potolit şi senzual, iar mersul avea o distincţie pe care miopia filtrată a privirii o accentua şi o abă­tea către melancolie şi absenţă. Pentru că avea o teamă precaută de a se angaja în proiecte care nu porneau din ea şi pentru că îşi cumpănea cu pedan­terie extremă fiecare gest şi fiecare segment de viaţă, m-a refuzat cu eleganţă. După scurtă vreme a părăsit ţara, s-a stabilit la New York şi s-a măritat acolo, după ce în România divorţase, cu puţin timp în urmă, de regizorul Andrei Blaier. Acum, după un scurt sejur în România, mergea pentru o săptămînă la Paris, unde urma să-şi întîlnească familia (soţul şi pe băiatul acestuia) şi să petreacă împreună o scurtă vacanţă.

Aşa se face că cele trei ore de zbor le-am petre­cut împreună, pălăvrăgind întruna. La un moment dat, a scos aparatul de fotografiat şi mi-a propus să rog pe cineva din echipaj să ne facă o poză. Tocmai se apropia Stewardul care se ocupase pînă atunci de noi, un tînăr zvelt şi simpatic, aşa încît îi adresez acestuia rugămintea şi adaug, în chip de explicaţie: "On se retrouve après dix ans..." Ne face fotografia şi ne cere, cu acel firesc plin de căldură ― ce nu pă­cătuieşte niciodată prin familiaritate, indiscreţie sau vulgaritate ― pe care nu îl au decît francezii, expli­caţii suplimentare. "A, doamna vine din New York... Şi domnul din Bucureşti... Şi veţi petrece cîteva zile la Paris... După zece ani... E frumos!" Şi încheie cu un profitez-en!, spus din toată inima.

Nu are sens să-i stric scenariul care s-a înfiripat spontan în mintea lui. E limpede că ne-a aşezat în­tr-un story învestit cu prestigiu sentimental: o iubire ce pare că s-a sfîrşit, dar care rezistă şi trece prin ani (zece!) şi, în ciuda unui destin potrivnic, învinge şi iese victorioasă la lumină, făcîndu-i pe cei doi să se regăsească şi să abolească distanţa ce-i despărţise (10 000 de km!) atîta amar de vreme, pentru a glo­rifica, iată, momentul regăsirii în cel mai adecvat de­cor al lumii: Parisul, oraşul în care, de la Aimez-vous Brahms? la Ultimul tango, iubiţii se găsesc, se regăsesc sau se pierd definitiv, în umbra marilor figuri tute­lare ale lui Ingrid Bergman, Anthony Perkins sau Marlon Brando. Cît de vulgar m-aş fi simţit să intru, în acest scenariu înfiorat, cu cizmele adevărului pro­zaic, mărturisindu-i tînărului în uniformă albastră că melancolica doamnă de lîngă mine merge de fapt la Paris ca să-şi întîlnească soţul, după un scurt detur de afaceri prin Bucureşti! N-aş fi riscat oare să-şi spună în minte ― asemeni personajelor din schiţa lui Caragiale care o spun cu glas tare (şi dezamăgite la culme), din clipa în care "amicul" le mărturiseşte că frumo­sul şef de gară cu care tînăra sa soţie călătoreşte la Sinaia în "cupeu separat" nu-i altul decît fratele ei ― că "nu mai am nici un haz"? Ei bine, n-am putut face aşa ceva, dar urmarea a fost că, vrînd-nevrînd, am intrat eu în scenariul în care fantezia lui mă proiec­tase. Aşa încît, din clipa în care, cinci minute mai tîrziu, tînărul a reapărut cu o pungă sofisticată de hîrtie, cu aer festiv, pe care scria "Joyeuses Retrouvailles de la part de tout l'équipage" şi care conţinea două sticle de şampanie Lanson, a trebuit să accept propria mea impostură, să-l privesc cu ochi umbriţi ele emoţie şi să murmur un "merci" care, pe lîngă recunoştinţă, trebuia să exprime tulburarea la gîn­dul că o mînă de oameni necunoscuţi se bucură cu atîta graţie de supradoza mea de fericire. Pînă la ate­rizare am rămas prizonierul acestui rol ce-mi fuse­se conferit şi cînd, la Paris, ne-am despărţit, Clara şi cu mine, reintrînd fiecare în destinele pe care echi­pajul de la Air France ni le suspendase pentru o clipă, am simţit o vreme cum umbra tînărului înalt mă însoţea spre casă ca un reproş nerostit.