Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

25 februarie
Ieri, după ce m-am despărţit de "copii", am simţit nevoia să recitesc paginile despre Don Giovanni-ul lui Mozart, cu care Kierkegaard deschide analiza "stadiului estetic" al existenţei în Alternativa, sub titlul Stadiile imediate ale Erosului sau Erosul şi muzica. Kierkegaard are 28 de ani cînd scrie masivul volum şi este încă sclavul mecanicii în trei timpi a gîndirii hegeliene, deşi conţinutul cu care umple schema este liber, efervescent şi "literar".

"Stadiile imediate ale erosului" sînt prezentate şi analizate cu ajutorul a trei opere mozartiene. Pri­mul stadiu ― Nunta lui Figaro ― este întruchipat de Cherubino, ipostază a senzualităţii care se tre­zeşte şi al cărei obiect nu este pe deplin precizat. Dorinţa este ca atare confuză şi, pentru că nu cu­noaşte satisfacerea şi nu poate deveni bucurie debor­dantă, ea este înconjurată în permanenţă de un nimb de melancolie. Obiectul dorinţei este de fapt cunos­cut, dar pentru că dorinţa nu s-a exersat asupra lui, ea nu îl posedă încă şi trăieşte separată de el, în ne-aproprierea lui. Şi tocmai pentru că în acest stadiu erosul visător pluteşte în vagul melancoliei, pentru că dorinţa nu s-a conturat prin unirea cu obiectul ei bine precizat şi, ca atare, ambele rămîn confuze şi nediferenţiate, rolul "pajului mitic" este încredin­ţat de Mozart unei voci de femeie pentru ca suges­tia androginului să poată apărea.

Al doilea stadiu ― Flautul fermecat ― este întru­chipat de Papageno. Dorinţei trezite îi corespunde acum o multiplicitate de obiecte care se succedă ca tot atîtea contacte efemere. Reprezentarea acestui studiu, în opoziţie cu primul, este bucuria scurtă şi reînnoită pe care poate s-o procure succesiunea unor săruturi date şi obţinute în grabă pe parcursul unei căutări nesistematice şi febrile. În stadiul acesta ero­sul continuă să-şi păstreze inocenţa, ceea ce înseam­nă că dorinţa care caută continuă să nu se exerseze asupra obiectului ei.

În sfîrşit, al treilea stadiu ― Don Giovanni ― este întruchipat de Don Juan care realizează sinteza pri­melor două stadii şi totodată scoate erosul din ino­cenţă făcînd ca dorinţa să se exerseze din plin asupra obiectului ei. Dacă Papageno caută şi descoperă fără să poată atrage ceea ce el a descoperit, Don Juan este atracţia în exerciţiu, care marchează cu semnul victo­riei fiecare descoperire făcută. Papageno nu poate avea o listă, în timp ce Don Juan are nevoie de un secretar pentru a o ţine. Prin faptul că obiectul do­rinţei care s-a arătat în "stadiul Papageno" în multi­plicitatea sa este acum, în "stadiul Don Juan", în întregime apropriat, dorinţa se determină pe deplin ca dorinţă. În primul stadiu, dorinţa rămînea idea­lă, visătoare şi melancolică; în cel de al doilea, ea cădea din ideal în multiplicitatea particularului; în cel de al treilea stadiu, ca sinteză a primelor două, dorinţa îşi întrupează idealul, îşi găseşte obiectul absolut în multiplicitatea particularului şi devine seducţie, "încarnare a cărnii sau carne însufleţită de spiritul care-i e propriu".

Kierkegaard face din Don Juan un personaj al Evului Mediu, în măsura în care Evul Mediu are nevoie să reprezinte "meditaţia asupra discordiei din­tre carne şi spirit pe care o introduce creştinismul". Don Juan este o apariţie necesară ― "încarnarea simţurilor în război pe viaţă şi pe moarte cu spiri­tul" ― menită să pună şi mai bine în lumină ero­sul cavaleresc, preluarea în carne a spiritului ca prin­cipiu intrat în lume. Kierkegaard menţionează, în legătură cu Don Juan, cuvîntul skandalon), lăsînd să se înţeleagă că simţul pur ca întruchi­pare a stadiului estetic (ceea ce înseamnă tocmai "legat de simţuri şi plăcere") al vieţii este "cursa" (skandalon) anume întinsă în care, ca fiinţe ale cărnii neasistate de spirit, cădem (radicalul indo-european skad- "a cădea", vezi latinescul cădere). Căderea în această cursă, în acest skandalon, întinsă de carnea neasistată de spirit este păcatul. Ceea ce face Don Juan este "scandalos" în acest sens şi acest scandal aparţine celei de "a doua perioade" a Evului Mediu. Spre deosebire de "prima perioadă" cînd spiritul intră în conflict cu carnea, acum el se desprinde de lume, se recunoaşte învins şi lasă carnea să ocupe terenul. Conflictul în care s-a angajat pînă atunci în­cetează o dată cu această retragere, şi senzualitatea, neîngrădită de nimic, devine suverană şi transfor­mă plăcerea pură în principiu al lumii. Eliberată de spirit, dorinţa atinge treapta "genialităţii senzuale". Iată de ce Don Juan este "demonicul în indiferenţa proprie esteticului", "demonicul văzut sub unghiul senzualităţii". Iar iubirea senzuală, care nu pune în joc, precum cea cavalerească, nici sufletul nici spi­ritul, este prin chiar esenţa ei infidelă (ea se hrăneşte din multiplicitatea particularului) şi are nevoie, pen­tru a exista, de repetiţie.

Numai că materia repetiţiei este "ordinarul" (opu­sul "extra-ordinarului") înţeles ca element comun, egal distribuit în toate personajele care fac obiectul repetiţiei. "Lucrul" prin care Don Juan exprimă iden­ticul şi comunul feminităţii (opus unicităţii care în­soţea idealul feminin, al lui amour courtois), "lucrul" pentru care orice femeie se confundă cu alta şi toate sînt la fel de dezirabile (extraordinarul fiecăreia dis­părînd în acest element comun), "lucrul" acesta care este ireductibilul lor rîvnit în chip etern şi care anu­lează orice diferenţă dintre ele (poziţia socială şi chiar şi vîrsta) ― este la gonella, "juponul", "fustiţa".