Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

marţi, 2 iulie
I-am dat lui Andrei în urmă cu zece zile paginile de pînă acum ale acestui "jurnal de convalescent" şi întrucît în curînd va pleca în vacanţă în Elveţia (de unde promite să revină cu paginile "despre în­geri" încheiate) ne-am văzut ca să-mi comunice ob­servaţiile lui. Una dintre ele mă provoacă în mod deosebit. "începi ― uite, 3 mai 2001 ― cu o lungă înjurătură la adresa limbajului filozofiei, pentru ca apoi, pe 20 septembrie, cînd la Heidelberg te declari absorbit de verificarea traducerii lui Heidegger, să ajungi la glorificarea «codului» filozofie. Ceea ce în­seamnă că nu mai ştiu de unde să te iau. Spui că eşti liber de filozofie, în timp ce tragi după tine cu alură de ocnaş ghiuleaua Fiinţă şi timp."

Observaţia, avînd toate aparenţele că este înteme­iată, ratează însăşi "poanta" cărţii. Totul, aici, începe cu o boală pe care o numesc "prăbuşirea sistemu­lui de iluzii". Iar prima iluzie care se prăbuşeşte în "sistemul" meu este, nu întîmplător, tocmai filozo­fia, aşa după cum primele semne de recuperare şi de reconstrucţie a iluziei încep, aşa cum era şi firesc, în epicentrul însuşi al prăbuşirii cînd, la Heidelberg, constat că sînt din nou capabil de halterofilie meta­fizică. Faptul că interpretarea unui text dificil redevine pentru mine o preocupare, că pot să mă dedic "codului" filozofiei şi să recuperez sensul gratuităţii şi al "nebuniei" ei, este, în contextul "medical" al cărţii, primul semn al unui început de vindecare. Recuperarea sistemului de iluzii prin reintrarea în filozofie echivalează cu recăpătarea poftei de mîn­care. Iar terapia supremă, medicamentul adminis­trat "din umbră" şi care totodată contracarează efec­tele castratoare ale "codului" practicat în exces sînt tocmai paginile acestea. În ele este diagnosticată o boală care ne spune cît de şubredă este în fond sănă­tatea condiţiei umane. Descrierea unei astfel de boli încearcă să arate ce s-ar întîmpla dacă luciditatea ar pune stăpînire pe vieţile noastre, ce s-ar întîmpla dacă nu ne-am mai putea "droga" cu nimic şi dacă tot ce înseamnă "valoare" şi "sens" s-ar dizolva în lumina crudă a indiferenţei suverane. Nebunia, în această perspectivă, este tragica neputinţă de a-ţi pierde minţile. Nebun e cel văduvit de proprietatea de a se investi în zadar şi care ştiind, aflînd, înţele­gînd optează pentru imobilism şi melancolie. Ne­bun e lucidul, scepticul, omul care nu mai are capa­citatea de a fabrica, pentru el şi pentru ceilalţi, iluzii. Aşa înţelese, paginile acestea sînt o punere în gardă asupra supremului pericol care ne pîndeşte: cel de a fi în toate minţile.