miercuri, 10 iulie
Mă simt uneori în faţa cărţilor ca un degustător încercat de vinuri. Ştiu cînd o carte e "bună". Criteriul este simplu: ea trebuie să te mute în lumea pe care o deschide. Indiferent dacă este vorba de literatură, de eseu sau de un tratat de filozofie, autorul trebuie să construiască din inteligenţa, fantezia, speculativitatea sau sensibilitatea lui o lume care pînă atunci nu existase. Iar din lumea aceasta, de îndată ce ai pus piciorul în ea, tu ca cititor trebuie să nu mai poţi ieşi.
Poarta lumii din care ai venit, poarta lumii obişnuite trebuie să se închidă pentru o vreme în urma ta şi tu trebuie să uiţi că lumea aceea, care pînă atunci fusese singura reală, există cu adevărat. Acum, cînd citeşti, nu există decît lumea în care ai fost absorbit şi din care nu mai poţi ieşi decît după ce ai străbătut-o în întregime. Iar revenirea la lumea de pînă atunci ― la lumea aceea impozantă prin realitatea şi "adevărul" ei ― trebuie să fie grea, neplăcută şi uneori chiar plină de suferinţă. Pentru că centrul fiinţei mele s-a mutat în lumea pe care cartea a deschis-o, cînd lectura ei s-a încheiat eu nu mai aparţin lumii de aici. De aceea, recăzînd în ea, sînt debusolat, buimac şi nefericit. Dacă o carte nu creează această ruptură, dacă ea nu îţi propune, în chiar mijlocul existenţei în care eşti împlîntat, o lume alternativă la care să poţi face oricînd recurs, dacă ea nu îţi provoacă nevoia de a te freca la ochi pentru a reintegra lumea pe care ai părăsit-o, atunci ea nu e o carte importantă, ci una pe care o vei uita, pe care ai citit-o căznit şi care va sfîrşi în vastul cimitir al cărţilor. Cărţile acestea care intră în timpul tău cu propriul lor timp pot fi citite chiar acolo unde ai apucat să le deschizi, în picioare în mijlocul camerei, lîngă raftul unei librării sau la lumina unui felinar.
Dostları ilə paylaş: |
