Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

luni, 29 iulie
Fac un talk show cu Vartan Arachelian la Realitatea TV. Vine vorba de faptul că după 12 ani de "tranziţie" românii nu reuşesc să se desprindă de modelul pre­cedent al puterii. Oamenii nu-şi pot reprezenta pute­rea decît în tiparele în care au cunoscut-o înainte de 1990. Şi se întîmplă aşa deopotrivă cu cei care o exercită şi cu cei care o suportă.

Aşadar, cine-i de vină cînd intri în secretariatul unui cabinet ministerial şi vezi poza primului-ministru pusă cu evlavie în trei locuri din aceeaşi cameră: o dată, centrată şi solemnă, pe peretele din spatele secretarei; a doua oară, lipită adolescentin-ştrengăreşte, asemeni unui afiş cu Jimi Hendrix, pe partea laterală a unui dulap metalic, plin cu dosare, pahare şi ceşcuţe de cafea; a treia oară, intim-drăgăstos, poza este fixată într-o ramă aurie micuţă, aşezată pe bi­roul secretarei adjuncte care tocmai îşi pileşte unghiile şi care trebuie să lase senzaţia că se uită din cînd în cînd la premier cu tandreţea cu care acasă îi scapă ochii pe poza de pe etajeră a iubitului, soţului sau copilului plecat în vacanţă. Sînt de vină cei din birou pentru zelul lor amintitor şi vestitor de cult? Sau de vină e premierul nostru pentru că, mai mult sau mai puţin discret, încurajează în oamenii care îl încon­joară pornirea lor de slugi? Desigur, portretul lui Năstase este mai prietenos decît cel al lui Ceauşescu. Dar dacă într-o bună zi, în alt ceas al Istoriei, îi vine şi lui ideea să coboare în stradă, să se caţăre pe umerii oamenilor sau să pavoazeze, chinezeşte, stadioanele?

Ce le reproşez celor care ajung să se îmbete cu pu­terea? Simplu spus: uită că sînt şi ei, ca noi toţi, nişte omuleţi.

În spatele coloanelor cu girofaruri, cu SPP-işti care "ocupă poziţiile" şi controlează preventiv locul, care croiesc drum şi care veghează şi supraveghează ― se află pînă la urmă un omuleţ. În spatele celor care se urcă la tribune, care vorbesc mulţimilor, care umplu ecranele televizoarelor ― se află pînă la urmă omuleţi. În spatele ridicării unor armate şi al declanşării unui război ― se află pînă la urmă un omuleţ.

Ce este neplăcut cu aceşti omuleţi care sar o vre­me din rînd şi încep să se considere şi să fie consi­deraţi "oameni mari" este că, foarte adesea, fac tare mult rău celorlalţi. Şi cu cît fac mai mult rău, cu atît sfîrşitul lor îi readuce în matca de omuleţi pe care crezuseră că au părăsit-o pentru totdeauna. Vorba lui Bulgakov: ce se întîmplă cu "un om mare" cînd dă un cancer peste el? Devine un "om mic", un omuleţ. Ce se întîmplă cu anchetatorul lui Noica (cel care îl bătea cu o cravaşă pe spate), zece ani după proces, cînd Noica îl întîlneşte pe stradă, află că a făcut o pareză, că trage un picior şi că e tutungiu? A devenit omuleţ. Ce se întîmplă cînd nemţii intră pe neaştep­tate în Rusia, cînd se îndreaptă glonţ spre Moscova şi cînd Stalin, timp de cîteva zile, stă încuiat în cabinet, pîndind fiecare pas de pe coridor şi crezînd că cei din anturajul său vin să-l aresteze şi să-l judece pen­tru felul în care a pregătit armata sovietică? Se întîm­plă că Stalin devine un omuleţ. Ce se întîmplă cu Miloşevici la Haga, în ciuda aerului arogant şi al re­plicilor vehemente pe care le dă tribunalului? Devine un omuleţ.

De ce pe mulţi dintre români i-a înduioşat moartea lui Ceauşescu? Pentru că din omul dat jos dintr-un TAB în curtea unei cazărmi, cu căciula care i se aşa-ză într-o rînă cînd dă să coboare pe uşa prea scundă, ieşise dintr-o dată la iveală omuleţul. Cel care le spu­nea românilor ce au voie să spună şi ce nu, ce trebu­ie să gîndească, ce trebuie să mănînce, cîţi copii tre­buie să aibă, ce filme pot să vadă şi ce cărţi să citească nu mai rămăsese acum ― fugărit, arestat, cu tabie­turile spulberate, primind mîncarea de la popotă, dor­mind într-un pat de metal aşternut cu o pătură aspră, lipsit de serviciile maseurului şi nemachiat ― decît un bătrînei răpănos, un omuleţ. Un omuleţ era şi Elena, cu mîinile prinse la spate cu o sîrmă găsită prin curtea cazărmii şi strigînd la soldatul care o lega, cu vocea ei dezagreabilă: "Mă, v-am fost ca o mamă!"

Omuleţi, omuleţi peste tot. Omuleţi care îşi închi­puie că sînt mai presus de legea omuleţilor şi că nu mai au de dat nimănui socoteală. Şi care cel mai ade­sea termină prin a da socoteală, însă, ca preţ al uitării condiţiei de omuleţ, de astă dată prin moarte violentă.