Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

miercuri, 7 august
Am sosit ieri, în vacanţă, la Paris şi stau, ca şi anul trecut în august, la Catherine şi Mihnea, plecaţi la Veneţia. De ani de zile am reuşit să fiu alături de Mo­nica şi Virgil de ziua lor: Virgil împlineşte anul acesta ― pe 15 sau pe 16 august, nu se ştie niciodată ― 82 de ani.

Am fost astă seară să-i văd şi, ca de obicei la so­sire, a avut loc ritualul schimbului de daruri. Cadoul meu e "retro", un frumos album în sepia cu Bucureştiul vechi şi CD-uri cu şlagăre româneşti interbe­lice. Virgil vrea să asculte de îndată cîteva şi în scurtă vreme, în livingul din Francois Pinton tapisat cu cî­teva mii de piese de muzică clasică, răsună Mînă bir­jar, Iubesc femeia, Adio, doamnă... Monica şi Virgil încep să schimbe priviri complice, nevenindu-le să creadă că anii adolescenţei lor bucureştene pot să năvăleas­că atît de convingător peste ei. Sîntem toţi trei pe muchia dintre lacrima nostalgică şi rîs, pentru că mu­zica e insinuantă, iar versurile sînt, pe alocuri, ului­toare. (Reţin, la un moment dat, portretul femeii care zdrobeşte inimile tuturor bărbaţilor: "şarpe cu trup de felină".) Şi totuşi, nicăieri, nici cea mai mică urmă de vulgaritate.

"Gabriel, îmi spune Virgil după ce terminăm au­diţia, cum mai pot eu, după un cadou atît de mag­nific, să îţi dăruiesc ce îţi pregătisem? Am descope­rit în ultima vreme un mare compozitor şi voiam să ţi-l semnalez şi dumitale: ai aici simfoniile lui Beethoven cu Cleveland Orchestra dirijată de Geor­ge Szell, cea mai bună interpretare după cea a lui Furtwăngler." ― "Gabriel, intervine Monica, chestia asta cu Beethoven e bancul lui din ultima vreme. De două săptămîni ascultă numai Beethoven şi zice că îl des­coperă." ― "Ce doreşti, doamnă, nu-mi dai voie să-l descopăr pe Beethoven la 82 de ani?"

Sosirea mea la Paris se face întotdeauna prin ei. Seara a început. Pălăvrăgim, rîdem, ne evaluăm im­pasurile şi, ca de fiecare dată cînd îi revăd, mă cotropeşte senzaţia de bunăstare interioară totală pe care mi-o dă cea mai proaspătă, mai egală, mai neo­bosită iubire a mea.