marţi, 13 august
Cu Monica la Salpetriere. A fost programată astăzi pentru un scaner cerebral, în speranţa că va fi depistată cauza ameţelilor repetate din ultimele luni. Analiza nu se face decît în prima parte a dimineţii, ceea ce pentru Monica, mergătoare în pat la 3-4 dimineaţa, este echivalent cu o dramă. O rugasem să mă lase s-o însoţesc cu maşina la spital. A acceptat în cele din urmă, după ce, în repetate rînduri, îmi explicase că n-am să mă pot trezi cu noaptea în cap şi că, ea una, nu va dormi oricum deloc. "Cînd v-au programat, Monica, pentru analiză?" ― "La 8 şi un sfert." Asta era duminică seara. A doua zi la prînz programarea se mutase, în relatarea Monicăi, la 8 fără un sfert, cu specificaţia, pe care a făcut-o în trei rînduri, că "trebuie ajuns la spital cu un sfert de oră înainte, pentru pregătire". Ieri seară, în sfîrşit, Monica se decide asupra orei la care ar urma să mă prezint cu maşina în rue Francois Pinton: 7 fără un sfert. "Dar Monica, încerc să protestez, Salpetriere e la doi paşi de Mihnea, iar de la dumneavoastră pînă la spital nu facem mai mult de 20 de minute." ― "Gabriel, nu ştii nimic! Mîine, jumătate din Paris soseşte din vacanţă, iar cealaltă jumătate pleacă. Noi stăm lîngă periferic. O să fie o aglomeraţie nebună. Şi pe urmă spitalul însuşi e un mic oraş. Pînă găsim clădirea cu radiologia..."
Mă hotărăsc să îi respect angoasele, aşa încît nu mai comentez. Astăzi de dimineaţă la 6 şi 35 de minute eram sub geamul Ieruncilor, după ce traversasem un Paris în care, în afara gunoierilor şi a unei maşini de pompieri, fusesem singurul automobilist.
La 7 şi zece minute coborîm în faţa clinicii de neurologie şi radiologie de la Pitie Salpetriere, după ce străbătuserăm curţile şi aleile pustii ale spitalului. Intrăm în clinică ― nimeni. Dinspre cafe-ul de la parter se îndreaptă înspre noi un tînăr cu braţele pline de cutii de carton: bufetul se pregătea să deschidă la ora 9 şi "primea marfă". ― "Pardon, monsieur, începe Monica. Am fost programată pentru o analiză şi mi s-a spus să vin cu un sfert de oră mai înainte. Ştiţi cumva unde se fac analize?" Tînărul ascultă politicos, scoţînd capul cînd pe o parte, cînd pe alta a stivei de cartoane pe care o ţine în braţe. Îi răspunde Monicăi că el a livrat portocale şi că, din păcate, nu o poate ajuta. "Monica, zic, cuprins brusc de o bănuială, aveţi la dumneavoastră o convocare cu ora programării?" Monica începe să caute în poşetă şi dă la iveală o frumoasă foaie scrisă la computer pe care e marcată, cu litere în bold, ora programării: 9 fix. Mă uit la ceas. Între timp se făcuse 7 şi 25 de minute. Monica îmi vede expresia uimită, presimte comentariul care urmează şi, legănîndu-se de pe un picior pe altul, mi-o ia înainte: "Gabriel, fii gentil! Ţi-am explicat doar: pregătirea pentru analiză, vacanţele în toi, spitalul cît un oraş..." Între timp descopăr că secţia de radiologie e la subsol. Acolo, personalul e pe poziţie. La "Primiri", o tînără stă în spatele unui computer. "Pardon, madame, reîncepe Monica. Am fost programată pentru o tomografie şi mi s-a spus să vin cu un sfert de oră mai devreme..." ― "Luaţi loc, veţi fi chemată", răspunde sec fata. Într-adevăr, peste o oră şi un sfert, urmînd întocmai programarea, un asistent vine şi o preia pe Monica.
Iese după o bucată de vreme din sala de analiză, bombănind fioros: "Nu mai pun piciorul aici în ve-cii-vecilor! Să mă roage şi nu mai vin! ― Ce s-a întîmplat, Monica? ― M-au chinuit, Gabriel, m-au chinuit, ca în Colonia penitenciară a lui Kafka! ― Cum să vă chinuie, Monica? Un scaner e un scaner, nu vă atinge, nu vă face nimic, nu simţiţi nimic, nu vă doare nimic. ― Gabriel, ai auzit de Colonia penitenciară? M-au torturat! M-au pus în faţa unui aparat cu un aer inocent, care pe urmă îmi venea deasupra capului şi făcea «hîîr! hîîr! hîîr!» ― Ei şi? Ce dacă făcea «hîîr»? ― Mă stresa, Gabriel! Mă stresa! ― Monica, îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar suferinţele dumneavoastră kafkiene nu mă impresionează deloc. Deloc! Poate pe Virgil să reuşiţi să-l impresionaţi, acasă. Important e rezultatul. ― Je m'enfiche de rezultat! Am fost torturată! Şi nimeni nu-mi plînge de milă. ― Nu vă plîng, Monica, nu vă plîng. Nu sînteţi convingătoare. Chestia cu Kafka nu mă convinge. ― Gabriel, eşti un monstru insensibil."
În aşteptarea prelucrării rezultatelor analizei, mergem spre café-ul unde cu trei ore în urmă Monica cerea relaţii despre analiza scaner "livrezorului" de portocale. Mă ţine de braţ, nespus de mică şi neajutorată, dar bombănind întruna şi, de-acum, cu gîndul să-l sune pe Virgil să-i spună că totul e în regulă, dar şi să se poată plînge cuiva în mod eficient. Îi simt braţul subţire agăţat de braţul meu, îi simt mersul nesigur, care mă face să-mi potrivesc paşii după paşii ei, şi îmi e bine că sînt acolo, că m-am sculat cu noaptea în cap şi că pot ocroti, fie şi pentru o clipă, o asemenea minune de om.
Dostları ilə paylaş: |