miercuri, 10 septembrie
Astăzi, la editură, am avut o "reuniune de lucru" (cinci-şase persoane) în biroul meu. Am făcut greşeala să-l invit şi pe "Vladzo" ― aşa îl strigă colegii pe Zografi pe coridorul kilometric de la "Casa Scînteii", ca să îl deosebească de "celălalt Vlad", Vlad Russo.
Vlad Zo este copilul răsfăţat al Editurii. Citeşte enorm în toate direcţiile (literatură, ştiinţe, filozofie) şi cînd face fişa de prezentare a unei cărţi simţi subit nevoia să citeşti cartea. Mi-aduc aminte cum începea prezentarea volumului unui faimos neurolog american: "V-aţi gîndit vreodată cum arată să nu te poţi orienta pe lume decît spre dreapta, stînga fiindu-ţi pur şi simplu necunoscută? Cum ar fi să-ţi confunzi soţia cu o pălărie şi să încerci să ţi-o pui pe cap? Să stai de vorbă cu medicul şi să nu percepi, privindu-l, decît o barbă, un halat alb şi un stetoscop? V-aţi gîndit cît de subţire este peretele care desparte normalitatea de nebunie? Ei bine, citind cartea doctorului Sacks..."
În schimb, Vlad Zo, spuneam, e un pericol în reuniuni de lucru şi nu are sens să-l chemi decît dacă vrei, aşa cum s-a întîmplat astăzi, să arunci adunarea în aer. Nimic din fiinţa lui nu se potriveşte cu un "cadru organizat". Pînă şi ocuparea locului care îi revine la masa de discuţii se face prin detururi prealabile, prin pipăirea somnambulică a cărţilor şi a revistelor aflate pe masă, însoţită de comentarii absconse făcute sub forma unor mormăituri ininteligibile pentru ceilalţi, din mijlocul cărora ţîşneşte din cînd în cînd frîntură unei sintagme: "Lesbiene... Ia uitea! Lesbiene prin contract. Auzi, prin contract!" După care vorbele se pierd din nou în indeterminatul bombănelii şi al unui mîrîit prelung.
Freamătul pe care fiinţa lui îl emite continuu îi cuprinde pînă la urmă pe toţi cei de faţă şi, în curînd, toată lumea începe să se certe cu toată lumea. Simţindu-şi forţa de disoluţie, redublează, devine ludic şi instigator. Are în ochi, peste masă, o colegă căreia îi face din cînd în cînd "pst! pst!" şi căreia la un moment dat îi strecoară: "Ce vrei, domle? Ce vrei? Poate că sînt mort! Poate sînt ca în Madagascar!" Manevra îi reuşeşte. În clipa aia toată lumea se opreşte, cu mine în frunte (simt că pierd firul), şi într-un glas întrebăm: "Dar cum e în Madagascar?" Vlad Zo clipeşte fericit că a reuşit să ne deturneze de la tîm-peniile pe care le discutam, spune "În Madagascar?", face o pauză lungă, ne zîmbeşte hîtru şi îşi degustă poanta bîţîind din cap: "În Madagascar? Păi uite cum e în Madagascar..." Simţim că ne sufocăm de curiozitate. "În Madagascar, la trei ani o dată, toată lumea dezgroapă cîte un schelet, dansează cu el o zi şi pe urmă îl îngroapă la loc. Poate că eu am murit şi că dansaţi cu mine!"
Toţi cei de faţă încep să ţipe şi să vorbească în acelaşi timp, eu strig "linişte!", după care şedinţa se duce naibii, pe scena în care Vlad Zo s-a ridicat de la masă şi îi arată fetei de vizavi care ar fi tehnica exactă a dansului cu scheletul.
Dostları ilə paylaş: |