Vampirul Lestat

Akasha şi Enkil i-au dezvăţat pe oameni de aceste practici. Ei erau dintre adoratorii Bunei Mame, Pămîntul, şi i-au învăţat pe egipteni cum să semene în sînul Bunei Mame şi cum să îmblînzească animalele, pentru a se folosi de carnea, laptele şi pieile acestora.

După toate probabilităţile, nu erau singuri în această întreprindere, ci, mai degrabă, ei erau conducătorii unui popor venit o dată cu ei din oraşele străvechi ale căror nume s-a pierdut acum, îngropate sub nisipurile Libanului, astfel încît chiar şi monumentele li s-au pierdut.

Oricare ar fi adevărul, aceştia doi erau conducători inimoşi, pentru care binele celorlalţi era valoarea supremă. Ei doreau ca oamenii să trăiască în pace, astfel încît cîrmuiau cu dreptate ţara care se năştea.

Poate că ar fi ajuns să intre în legendă într-o formă mai mult sau mai puţin nevinovată, dacă nu s-ar fi ivit la un moment dat tulburările din casa paharnicului regal, care au început o dată cu manifestările unui demon, ce făcea mobilele să se clatine.

Era un demon ca oricare altul, de felul celor despre care auzi oricînd vorbindu-se în orice ţară. Aceşti diavoli îi bîntuie pe cei care rămîn vreme mai îndelungată într-un anume loc. Se întîmplă să se cuibărească în trupul vreunui nevinovat şi să urle de acolo cu un glas puternic. Uneori, îl determină pe sărmanul inocent să profereze obscenităţi şi ispite carnale la adresa celor din jur. Ai auzit vreodată vorbindu-se despre asemenea lucruri?

Am încuviinţat. I-am spus că mereu apar zvonuri despre asemenea istorii. Se presupunea că un astfel de demon pusese stăpînire pe una dintre fecioarele vestale de la Roma. Aceasta se apucase să facă propuneri murdare celor din jur, înroşită la chip. Apoi leşinase. Cum-necum, demonul fusese alungat, pînă la urmă, din trupul ei.

― Eu am fost însă de părere că fata era, pur şi simplu nebună, am spus. Ca să zic aşa, nu era născută pentru a fi o vestală fecioară...

― Sigur că da! a exclamat rînjind ironic. Şi eu aş fi fost de aceeaşi părere, şi la fel ar fi fost orice om de bună credinţă din Alexandria de deasupra capetelor noastre. Totuşi, asemenea istorii continuă să circule. Şi dacă ele sînt remarcabile prin ceva, e prin faptul că nu afectează cursul evenimentelor vieţii oamenilor. Aceşti demoni bîntuie vreo casă sau o persoană, apoi sînt daţi uitării, şi iată-ne ajunşi de unde am pornit.

― Exact, am remarcat la rîndul meu.

― Dar cele despre care îţi povesteam adineauri se petreceau în vremea vechiului Egipt, cînd oamenii se temeau de tunete şi îşi mîncau morţii, pentru a le sorbi, astfel, sufletele.

― Înţeleg, am încuviinţat.

― Iar atunci, bunul rege Enkil s-a hotărît să înfrunte el însuşi demonul care pătrunsese în casa paharnicului său. Tulburase armonia, spunea el. Vrăjitorii regelui l-au implorat, desigur, pe acesta, să fie lăsaţi să se ocupe ei de alungarea demonului. Dar acest rege voia să facă bine tuturor. Avusese o viziune în care îi văzuse pe toţi oame­nii uniţi întru bine, strîngîndu-şi laolaltă puterile în una şi aceeaşi direcţie divină. Avea să vorbească demonului, avea să încerce să îi înfrîngă forţa, spre binele tuturor. Şi numai dacă el avea să eşueze, va încuviinţa alungarea demonului.

S-a dus, aşadar, la casa paharnicului său. Aici, mobi­lele erau date de pereţi, amforele zăceau sparte, iar uşile se trînteau întruna. I-a vorbit demonului şi l-a îndemnat să-i răspundă. Însoţitorii săi au luat-o la fugă înspăimîntaţi.

A trecut o noapte întreagă pînă cînd regele s-a hotărît să iasă din casa bîntuită. Aducea cu el veşti surprinzătoare:

"Demonii precum acesta sînt smintiţi şi copilăroşi, le-a spus vrăjitorilor săi, dar le-am studiat purtarea şi am aflat de ce sînt atît de furioşi. Sînt nebuni de mînie pentru că nu au trup şi nu pot să simtă, aşa cum simţim noi. Îi fac pe nevinovaţi să zbiere murdării, căci ritualurile iubirii şi pasiunii n-au cum să le cunoască altfel. Pot face să se mişte membrele, dar nu le pot stăpîni cu adevărat, şi de aceea sînt obsedaţi de carnea pe care nu o pot invada. Cu pute­rile lor destul de slabe se încrîncenează asupra obiectelor şi îşi fac victimele să ţopăie şi să se zvîrcolească. Această nostalgie după carnal se află la baza furiei lor, ea consti­tuie blestemul sorţii lor."

Spunînd aceste cuvinte, a vrut să se închidă din nou în odăile bîntuite, pentru a afla mai multe lucruri.

De data aceasta însă, soţia sa s-a împotrivit dorinţei lui. Nu avea să-l lase să mai intre la demoni. I-a cerut să se privească în oglindă. În cele cîteva ore cît stătuse singur în acea casă, îmbătrînise vizibil.

El însă a refuzat să-i dea ascultare şi, văzînd acest lu­cru, ea i s-a alăturat şi împreună s-au închis înăuntru. Cei ce rămăseseră în jurul casei au auzit zgomotul obiectelor sfărîmate, zeci de bubuituri, şi au început a se teme că, în curînd, aveau să-şi audă regele şi regina zbierînd cu glas de strigoi. Larma dinăuntru devenea tot mai înspăimîntătoare. În pereţi au apărut crăpături.

Cu toţii s-au împrăştiat, speriaţi, cu excepţia cîtorva oameni vicleni, cărora le venise o idee. Încă de la începu­tul domniei celor doi, aceştia fuseseră duşmanii regelui şi ai reginei. Erau bătrîni războinici care conduseseră campaniile egiptenilor pentru carne omenească şi se săturaseră de bunătatea regelui, de Mama cea Bună, de grădinărit şi alte asemenea. Vedeau în această aventură cu nălucile doar una dintre aiurelile deşarte ale regelui, care însă le oferea un prilej nesperat pentru a-şi pune în aplicare intenţiile. La căderea nopţii, s-au strecurat în casă. Nu se temeau de strigoi, aşa cum nici jefuitorii de morminte din Egiptul zilelor noastre nu se tem de spiri­tele faraonilor. Credeau în ei, în strigoi, dar nu îndeajuns pentru ca această credinţă să fie mai presus decît lăcomia.

Văzîndu-i pe Enkil şi Akasha în mijlocul încăperii pline de obiecte zburătoare, s-au repezit şi l-au înjunghiat pe rege, cum au făcut senatorii voştri romani cu Caesar. Au ucis prin înjunghiere şi pe singurul martor al crimei, pe soţia regelui. Atunci, regele a strigat, disperat:

"Nu! Ce-aţi făcut, nebunilor? Le-aţi oferit strigoilor o cale de a pătrunde înăuntru! Le-aţi deschis drumul spre trupul meu! Nu vedeţi?"

Ticăloşii însă au fugit, convinşi că regele avea să moară împreună cu regina, care se tîra în genunchi, ţinînd în mîini capul soţului ei. Amîndoi sîngerau din răni nenu­mărate.

Conspiratorii au stîrnit apoi populaţia. Cu toţii au aflat că regele fusese ucis de către strigoi. Ar fi trebuit să lase demonii în seama vrăjitorilor săi, aşa cum ar fi proce­dat oricare alt rege. Purtînd torţe, mulţimea s-a îndreptat către casa bîntuită, care, dintr-odată, se cufundase într-o linişte profundă.

Conspiratorii i-au îndemnat pe vrăjitori să intre, dar aceştia s-au temut.

"Atunci vom intra noi, să vedem ce s-a întîmplat", au zis aceştia, deschizînd larg uşile.

Regele şi regina stăteau, calmi acolo, privindu-i. Toate rănile li se vindecaseră. Ochii lor căpătaseră o strălucire irizată, iar pielea un luciu alb. Părul le sclipea magnific. Au ieşit din casă. Conspiratorii au fugit înspăimîntaţi. Regele şi regina au liniştit poporul şi preoţii şi s-au dus la palat.

Deşi nu s-au destăinuit nimănui, ştiau ce li se întîmplase. Demonul pătrunsese în trupurile lor, prin rănile deschise, în clipele cînd viaţa li se scurgea şi li se infiltrase în sînge în clipa crepusculară a ultimelor bătăi ale inimii. Aceasta fusese poate substanţa după care tînjise dintotdeauna în dezlănţuirile sale, substanţa pe care încerca să o smulgă victimelor sale în zbaterile lor. Nu reuşise însă niciodată să îşi rănească victima îndeajuns înainte de a o răpune. Acum însă se afla în sînge, care nu era numai demonul ori numai lichidul vital al regelui şi al reginei, ci o combinaţie a celor două elemente sau, mai degrabă, ceva cu totul nou.

Din rege şi regină, nu mai rămăsese decît ceea ce era irigat, stăpînit, de acest sînge. Trupurile lor erau, în toate privinţele, moarte. Dar sîngele curgea prin creierele lor, prin inimă şi prin piele, astfel încît inteligenţa regelui şi a reginei rămăsese vie. Sufletele lor, dacă-mi îngădui să mă exprim astfel, rămăseseră în trupuri după moarte, la fel cum ni se întîmplă şi nouă, deşi nu ştim de ce se întîmplă asta. Deşi demonul din sînge nu poseda propria minte, aşa cum nu poseda nici o însuşire pe care regele şi regina să o fi descoperit, prin curgerea sa crea gînduri. El adăuga facultăţilor lor mintale propria putere spirituală, astfel încît celor doi le era dat să audă gîndurile muritorilor de rînd, să simtă şi să înţeleagă lucruri ascunse acestora.

Aşadar, demonul dăruise în aceeaşi măsură în care luase, iar regele şi regina deveniseră de acum fiinţe noi. Nu mai puteau să mănînce mîncare, nu mai puteau să crească, nu mai puteau să aibă copii, dar le era dat să simtă cu o intensitate înspăimîntătoare. La rîndul său, demonul căpătase ceea ce îşi dorise dintotdeauna: un trup în care să trăiască, o cale spre a se afla în lume, o posibili­tate de a simţi.

Apoi, cei doi au făcut o descoperire înfiorătoare: pentru a păstra viaţa în trupurile lor, sîngele se cerea a fi hrănit. Şi nu-i era de folos în acest scop decît materia din care era alcătuit: sîngele. Avea nevoie de mai mult sînge, pentru a anima membrele care îi procurau senzaţii atît de îmbătătoare, mereu mai mult sînge, de care nu se mai sătura.

Dar, ah, cea mai puternică dintre senzaţii era chiar sorbirea prin care se reîmprospăta, cu care se hrănea, datorită căreia devenea mai puternic. În clipa în care sorbea, simţea limpede moartea victimei şi-i obliga inima să-i scuipe tot sîngele afară din trup cu o violenţă atît de mare, încît inima se oprea.

Demonul îi luase în stăpînire pe rege şi pe regină. Deveniseră băutori de sînge. N-avem de unde să ştim dacă demonul era conştient. Cei doi erau însă conştienţi de prezenţa demonului şi de faptul că nu aveau cum să scape de el, căci dacă reuşeau acest lucru, aveau să moară, trupurile lor fiind deja moarte. Curînd au aflat că trupu­rile lor animate de fluidul demonic nu puteau să reziste la căldura focului ori la arşiţa soarelui. Păreau la fel de fragili precum nişte flori pe care vipia deşertului le putea preface în scrum cît ai clipi din ochi. Sîngele lor era atît de volatil, încît puţină căldură îl aducea numaidecît la punctul de fierbere, astfel distrugînd fibrele ţesuturilor pe care le iriga.

Se spune că în acele timpuri ale începuturilor, nu puteau suporta nici măcar lumina artificială strălucitoare, iar în apropierea focurilor din vatră, pielea lor începea să fumege.

Oricum va fi fost, deveniseră fiinţe, iar gîndurile lor erau acum cu totul altele; încercau să înţeleagă ceea ce constatau şi să îşi dea seama ce aveau de făcut.

Nu toate descoperirile lor au fost notate. Tradiţia scrisă ori nescrisă nu menţionează nimic despre clipa în care s-au hotărît întîia oară să nu se mai hrănească o vreme şi nici nu explică metoda încetăţenită de hrănire, faptul că sîngele victimei trebuie sorbit pînă în clipa crepusculară a pragului morţii, căci, altfel, sîngele demo­nic nu va putea fi stăpînit.

Tradiţia orală ne spune că regele şi regina au încercat să ţină secret ceea ce li se întîmplase. Dar lipsa lor în tim­pul zilei a trezit suspiciuni, căci nu îşi mai puteau îndeplini îndatoririle religioase faţă de poporul lor.

Aşa se face că, încă înainte ca ei să îşi fi limpezit minţile pe deplin, s-au văzut constrînşi să încurajeze populaţia să o venereze pe Mama cea Bună la lumina lunii.

N-aveau însă cum să se apere de conspiratori, care nu reuşiseră încă să le înţeleagă miraculoasa vindecare şi căutau din nou să îi înlăture. În ciuda tuturor măsurilor de prevedere pe care le-au luat, atacul s-a săvîrşit. Puterea regelui şi a reginei i-a copleşit pe conspiratori, dar, mai presus de aceasta, ei au fost înspăimîntaţi de faptul că orice rană i-ar fi provocat regelui sau soaţei sale, aceasta se vindeca, prin minune, pe dată. Într-un tîrziu, au reuşit să-i taie regelui un braţ, dar acesta şi l-a lipit la loc.

Văzînd aceasta, conspiratorii au fugit.

De-a lungul tuturor atacurilor şi luptelor care au avut loc, secretul a ajuns, de la duşmanii regelui, la urechile preoţilor.

De-acum, nici unul dintre ei nu mai dorea pieirea regelui şi a reginei. Ar fi vrut să îi ia prizonieri şi să le smulgă taina nemuririi. Au încercat să le soarbă sîngele, dar cele dintîi încercări de acest fel au eşuat.

Cei ce băuseră sîngele regelui şi al reginei nu o făcu­seră cînd se aflau în pragul morţii, astfel încît au devenit creaturi hibride, jumătate oameni, jumătate zei, şi au pierit în chinuri groaznice. Unii însă au avut norocul să reuşească. Poate că îşi goliseră mai întîi trupul de sînge. Istoria nu ne spune nimic precis. Însă în vremurile ce au urmat, aceasta a devenit una dintre căile de a fura sîngele.

Poate că înşişi Mama şi Tatăl au ales să facă prozeliţi. Poate că, măcinaţi de singurătate şi de frică, au ales să dezvăluie taina unor supuşi credincioşi, demni de încredere. Din nou, nu ştim nimic sigur. Oricum va fi fost, cert e că au apărut şi alţi băutori de sînge, iar metoda de a-i crea s-a răspîndit.

Documentele ne spun că Mama şi Tatăl s-au hotărît să îşi accepte soarta. Au încercat să găsească o raţiune în cele întîmplate, şi au ajuns la concluzia că simţurile lor ascuţite trebuiau, cu siguranţă, să slujească unui zeu. Mama cea Bună îngăduise ca toate acestea să se întîmple, nu-i aşa?

Era nevoie ca tot ce se săvîrşise în taină să fie sanctifi­cat şi cuprins între nişte limite, căci altfel întregul Egipt ar fi devenit o rasă de demoni băutori de sînge ce ar fi împărţit lumea în cei ce beau sîngele şi cei ce trăiesc numai pentru a-l dărui, o tiranie care, o dată instaurată, n-ar mai fi putut să fie doborîtă în veci de către oamenii de rînd.

Aşa se face că bunul rege şi soţia lui au ales calea ritualului, calea mitului. S-au văzut pe ei înşişi ca pe nişte întruchipări ale lunii ce creşte şi descreşte, iar în sorbirea sîngelui au desluşit întruparea zeului care acceptă sacrifi­ciul. Şi-au folosit puterile pentru a profeţi şi a judeca. S-au închipuit acceptînd ei înşişi sîngele menit zeului care, altfel, s-ar fi prăbuşit din altar. Au înveşmîntat în simboluri şi mistere ceea ce nu puteau îngădui să se răspîndească şi s-au ascuns de ochii muritorilor de rînd în temple, spre a fi veneraţi de către cei ce aveau să le aducă ofrandele de sînge. Au luat asupra lor sacrificiile ce fuse­seră făcute dintotdeauna pentru bunăstarea pămîntului. Au băut sîngele inocenţilor, al proscrişilor şi al răufăcăto­rilor, în numele Mamei şi al binelui.

Au pus în circulaţie povestea lui Osiris, inspirată, în parte, de chinurile pe care le înduraseră ei înşişi: atacul conspiratorilor, vindecarea, nevoia de a trăi în împărăţia întunericului, imposibilitatea lor de a trăi la lumina soa­relui, lumea de dincolo de viaţă. Au grefat toate acestea pe legendele mai vechi despre zeii ce se înalţă şi cad în numele iubirii lor pentru Mama cea Bună, mituri exis­tente şi în ţara din care veniseră ei.

Erau deja bătrîni cînd cel dintîi faraon şi-a clădit pira­mida. Cele dintîi mărturii scrise îi amintesc fragmentar şi ciudat.

Aşa au ajuns la noi aceste poveşti.

Alţi o sută de zei au dormit în Egipt, precum în alte ţinuturi. Adorarea Mamei şi a Tatălui, a celor ce beau sînge a rămas însă la fel de puternică şi de tainică, un cult ai cărui credincioşi ascultau glasul tăcut al zeilor şi le visau visele.

Nu ştim cine au fost cei dintîi prozeliţi ai Mamei şi ai Tatălui. Ştim doar că aceştia au răspîndit religia în insulele mării celei mari, în ţara celor două fluvii şi în pădurile din nord. Pretutindeni, zeii lunii s-au înstăpînit şi şi-au folosit puterile pentru a privi în sufletele oamenilor. În perioa­dele dintre sacrificii, în posturi, mintea zeului putea părăsi trupul, călătorind prin ceruri; astfel, zeul învăţa mii de lucruri noi. Muritorii cu sufletele curate veneau la mormintele sfinte şi ascultau glasul zeului, iar acesta asculta gîndurile lor.

Dar chiar înainte ca eu să mă fi născut, în urmă cu vreo mie de ani, aceasta era o poveste străveche şi deja incoerentă. Ei, zeii lunii, domniseră în Egipt vreme de trei mii de ani. Religia lor fusese însă, în permanenţă, supusă vicisitudinilor istoriei.

Cînd preoţii egipteni s-au închinat zeului soare, Amon Ra, ei au deschis criptele zeilor lunii, lăsînd razele fierbinţi să îi prefacă în scrum. Mulţi din stirpea noastră au pierit atunci. La fel s-a întîmplat cînd cei dintîi război­nici barbari au intrat călare în Grecia, devastînd sanctua­rele şi ucigînd ceea ce nu erau în stare să înţeleagă.

Acum, oracolul bîlbîit din Delphi stăpîneşte acolo unde odinioară stăpînii eram noi, iar pe locurile noastre au fost înălţate statui. Religia noastră trage să moară în pădurile nordului, de unde vii tu însuţi, printre acei care încă mai adapă altarele cu sîngele răufăcătorilor, şi, de asemenea, prin satele mărunte ale Egiptului, unde cîte un preot adăposteşte zeul în criptă, îngăduindu-le credin­cioşilor să-i aducă răufăcători, căci n-ar putea sacrifica inocenţi fără a trezi bănuieli; de altfel, ticăloşi au fost şi vor fi întotdeauna destui. Departe, în junglele Africii, prin preajma ruinelor unor oraşe de care nimeni nu-şi mai aduce aminte, mai sîntem şi-n ziua de azi ascultaţi.

Dar istoria noastră e plină de poveşti despre nele­giuiţi, băutori de sînge care n-ascultă de sfaturile nici unei zeiţe şi şi-au folosit dintotdeauna puterile aşa cum le-a trecut prin minte.

Trăiesc la Roma, la Atena, în toate cetăţile Imperiului, cei ce nu se pleacă în faţa nici unei legi a binelui şi răului şi care se folosesc de durerile lor pentru a-şi îndeplini propriile scopuri.

Dar şi ei au murit în chip la fel de groaznic în arşiţa flăcărilor, şi dacă vreunul a supravieţuit, probabil că habar nu are de ce a fost supus cumplitului pîrjol şi n-are cum să afle că Mama şi Tatăl au fost lăsaţi pradă razelor soarelui.

A TĂCUT.

A încercat să îmi ghicească reacţia. Era linişte în bibliotecă şi dacă vreunul dintre ceilalţi mai bîntuia dincolo de ziduri, nu-l puteam auzi.

― Nu cred o iotă din ce mi-ai îndrugat, am spus.

S-a holbat la mine stupefiat vreme de o clipă, după care a izbucnit în hohote de rîs. A rîs şi a rîs.

Cuprins de un acces de furie, am părăsit biblioteca, am străbătut încăperile templului şi am urcat prin tunelul ascendent, ajungînd, în cele din urmă, afară, în stradă.

11
NU-MI stătea în fire să plec furios, să întrerup o întrevedere. Nu făcusem niciodată aşa ceva în vremea cînd eram un muritor de rînd. Dar, precum ţi-am spus, eram în pragul nebuniei, cel dintîi acces de nebunie pe care sîntem sortiţi cu toţii să-l îndurăm, mai ales atunci cînd am fost făcuţi ceea ce sîntem fără voia noastră.

M-am întors în căsuţa mea de lîngă marea bibliotecă a Alexandriei şi m-am trîntit pe pat de parcă aş fi putut cu adevărat să adorm, îndepărtîndu-mă de toate acestea.

"Ce aiureală idioată", mi-am şoptit în sinea mea.

Însă, cu cît mă gîndeam mai mult la cele ce-mi fuseseră povestite, cu atît sensurile acestei istorii îmi deveneau tot mai evidente. Mi se părea logic ca un lucru ciudat din sîngele meu să mă constrîngă să beau sînge. Era destul de logic ca acest lucru să îmi ascută simţurile, păstrîndu-mi trupul ― o imitaţie doar a unui trup omenesc ― în stare de funcţionare, deşi firesc ar fi fost ca el să înceteze a mai trăi. Era destul de logic ca acest lucru, acest "ceva" să nu-şi aibă propria minte, şi totuşi, să deţină asemenea puteri; era o alcătuire de forţe avîndu-şi propria dorinţă de a trăi.

Mi se părea chiar că legătura noastră, a tuturor, cu Mama şi Tatăl avea un sens, căci, la urma urmei, lucrul acela era pur spiritual şi nu avea limite trupeşti decît pe acelea ale trupurilor pe care pusese stăpînire. Lucrul acela era butucul de viţă, tulpina, iar noi eram florile împrăştiate la distanţe mari, şi totuşi legate prin lăstarii mlădioşi risipiţi în lumea întreagă.

Iată de ce noi, zeii, ne puteam auzi atît de bine unii pe alţii, iată de ce ştiusem cu siguranţă că ceilalţi se aflau în Alexandria înainte ca vreunul dintre ei să mă fi căutat. Iată cum îmi dăduseră ei de urmă în căsuţa mea şi reuşi­seră să mă conducă la uşa secretă.

Fie. Poate că era adevărat. Şi fusese, într-adevăr, un accident, o întîmplare, amestecul dintre o forţă fără nume şi un trup omenesc, care dusese la crearea noii fiinţe, cum o numise cel vîrstnic.

Şi totuşi... Nu-mi plăcea.

Toate acestea mă revoltau, deoarece eu mă simţeam a fi cineva, un individ, o fiinţă aparte, avînd un simţ pro­nunţat al propriilor mele drepturi şi prerogative. Nu reuşeam să accept că nu eram decît gazda unei entităţi stranii. Mă simţeam a fi în continuare Marius, indiferent de ceea ce păţisem.

În cele din urmă, nu mi-a rămas decît o unică idee în minte: dacă eram legat de această Mamă şi de acest Tată, atunci trebuia să îi văd, pentru a mă asigura că erau în siguranţă. N-aş fi putut să trăiesc mereu cu spaima că aş putea să mor în orice clipă din cauza unei şmecherii alchi­mice pe care nu o puteam controla şi înţelege.

Nu m-am mai întors însă în templul subpămîntean. Mi-am petrecut următoarele cîteva nopţi adăpîndu-mă cu sînge, pentru a-mi îneca gîndurile negre. La ceasurile serii, mă repezeam la biblioteca cea mare a Alexandriei, unde citeam, aşa cum făcusem întotdeauna.

CU TIMPUL, o parte din nebunia mea s-a risipit. Am încetat să mai tînjesc după familia mea muritoare. Mi-a pierit furia acumulată împotriva acelei fiinţe blestemate din templul din beci şi mi-am concentrat gîndurile asupra noilor mele puteri. Aveam să trăiesc veacuri de-acum încolo: aveam să cunosc răspunsul la tot soiul de întrebări. Aveam să devin, cu trecerea timpului, o conştiinţă perma­nentă a lumii! Şi, atîta timp cît voi continua să ucid numai ticăloşi, îmi voi putea stăpîni setea de sînge, aveam să mi-o astîmpăr, chiar. Şi cînd va fi venit vremea, aveam să îmi creez tovarăşi, aşa cum se cuvenea.

Ce-mi rămăsese, aşadar, de făcut? Trebuia să mă întorc la cel vîrstnic şi să aflu unde îi ascunsese pe Mama şi pe Tatăl. Să văd cu proprii-mi ochi aceste creaturi. Să fac eu însumi ceea ce vîrstnicul ameninţase că va face, să-i cufund atît de adînc, încît nici un muritor să nu-i poată găsi vreodată, pentru a-i expune luminii.

Mi-era uşor să gîndesc toate acestea, mi-era uşor să mi-i închipui.

La cinci nopţi după ce mă despărţisem de cel vîrstnic, cînd toate aceste gînduri avuseseră timp să se işte şi să se dezvolte în mine, zăceam în iatacul meu, scăldat în lumi­nile palide aruncate de opaiţ prin pînza translucidă care îmi învăluia patul. În lumina filtrată, aurie, ascultam zgomotele înfundate ale oraşului adormit, alunecînd în vise confuze. Mă întrebam dacă cel vîrstnic va mai veni la mine, dezamăgit că nu mă întorsesem; pe măsură ce acest gînd se limpezea, mi-am dat seama că, din nou, cineva se oprise în pragul uşii.

Cineva mă pîndea. Îi simţeam prezenţa. Nu trebuia decît să-mi întorc capul şi aş fi văzut cine era persoana respectivă. De acum, în partida mea cu cel vîrstnic, eu eram cel care deţinea atuurile. Aveam de gînd să îi spun: "Te-ai săturat deci de singurătate şi dezamăgire şi-ai hotărît să-mi spui mai multe? De ce nu te întorci la tăcerea ta, care-i răneşte atît de adînc pe tovarăşii tăi cei pîrjoliţi, pe cei din fraternitatea cenuşii?" Fireşte, n-aş fi rostit niciodată asemenea cuvinte, dar îmi făcea plăcere să-l las să-mi asculte aceste gînduri, dacă el era, într-adevăr, cel ce se oprise în pragul uşii.

Cel ce era acolo nu se mai hotăra să plece.

Încetişor, mi-am îndreptat privirile către uşă şi am descoperit cu uimire că acolo se afla o femeie nespus de frumoasă. Nu era însă o femeie oarecare, ci o egipteancă avînd pielea de un bronz magnific, împodobită cu măies­trie şi îmbrăcată, precum reginele din vechime, într-o ţesătură fină de in. Părul negru îi cădea pînă pe umeri, iar în el erau împletite fire subţiri de aur. Părea că emană o forţă imensă, care-i vestea, poruncitoare, prezenţa în această încăpere minusculă, lipsită de importanţă.

M-am ridicat şi-am dat la o parte vălurile. Lămpile din odaie s-au stins. În penumbră, am văzut fumul lor înălţîndu-se în fuioare cenuşii, ca nişte şerpi, ondulînd către tavan, dispărînd de îndată ce îl atingeau. Ea rămăsese locului, iar puţina lumină ce pătrundea de afară îi contura chipul lipsit de expresie, strălucind pe suprafaţa bijuteriilor de la gîtul ei şi-n ochii-i mari, migdalaţi. Cu glasu-i tăcut, mi-a spus: