Vampirul Lestat



Yüklə 3,45 Mb.
səhifə39/47
tarix03.11.2017
ölçüsü3,45 Mb.
#29786
1   ...   35   36   37   38   39   40   41   42   ...   47

Apoi mi-am dat seama că ea era cea care îmi spunea aceste lucruri. Cuvintele ei atît de îndepărtate le aspiram acum.

Aşa că i-am răspuns: Am colindat întreaga lume şi am să vă conduc într-un loc sigur. Poate că totuşi eu însumi am imaginat acest dialog. Iar sentimentul cald, liniştitor al iubirii pe care i-o purtam era tot o născocire de-a mea. În­nebunisem de-a binelea, ştiind că acest coşmar nu va avea sfîrşit decît într-un rug precum acela, ştiind că vîrsta sau moartea n-aveau să îmi potolească niciodată spaimele şi n-aveau să îmi aline durerile, cum sperasem odinioară că avea să se întîmple.

Nu-mi mai păsa. Conta doar faptul că rămăsesem singur cu ea, iar întunericul o făcea să pară o femeie din rîndul oamenilor sau o tînără zeiţă plină de viaţă, de vorbe dulci, de idealuri şi vise.

M-am apropiat de ea şi am avut impresia că devenise o fiinţă mlădioasă şi supusă, iar o parte din cunoaşterea ei se afla în mine, aşteptîndu-mă, ca să mă bucur de ea. Totuşi, îmi era frică. Mi-ar fi putut face ceea ce îi făcuse celui vîrstnic. Absurd. Ea nu ar fi făcut aşa ceva! De-acum eram străjerul ei. N-ar îngădui nimănui să-mi facă vreun rău. Nu. Înţelegeam acest lucru. M-am apropiat şi mai mult, pînă cînd buzele-mi aproape i-au atins gîtul de bronz. Mă hotărîsem deja cînd am simţit apăsarea rece şi hotărîtă a mîinii sale pe ceafa mea.

13
NU VOI încerca să îţi descriu extazul. Îl cunoşti. L-ai trăit cînd ai sorbit sîngele lui Magnus. Îl trăieşti în vreme ce ucizi. L-ai încercat în vreme ce îţi dădeam sîngele meu, la Cairo. Îţi vei da seama cum a fost, dacă îţi voi spune că a fost de o mie de ori pe-atîta.

N-am simţit, n-am auzit şi n-am văzut altceva decît o satisfacţie deplină, o fericire absolută.

Se făcea că mă aflam într-un alt loc, în alte încăperi, cu mult timp în urmă, auzeam glasuri vorbind despre bătălii pierdute. Cineva striga, în agonie. Altcineva striga într-o limbă pe care n-o vorbisem vreodată, şi totuşi o ştiam: Nu înţeleg, nu înţeleg. Un hău întunecat se căsca înainte-mi, îndemnîndu-mă să mă prăbuşesc în el, să cad, să cad... Ea a oftat şi a spus: Nu mai pot lupta.

Apoi m-am trezit, întins pe divanul din odaia mea. Ea se afla în mijlocul încăperii, nemişcată, ca mai înainte. Era tîrziu, noapte, iar Alexandria murea în somn, în jurul nostru.

Ştiam acum o mulţime de lucruri noi.

Aflasem atît de multe lucruri, încît mi-ar fi trebuit ore sau chiar nopţi întregi ca să le învăţ, dacă ar fi fost cuprinse în cuvintele unui muritor. Habar nu aveam cît timp trecuse.

Aflasem că, în urmă cu mii de ani, se dăduseră bătălii cumplite între băutorii de sînge, căci mulţi dintre ei, după crearea lor, deveniseră neîndurători aducători de moarte. Spre deosebire de nevinovaţii amanţi ai Mamei celei Mari, care posteau, bînd doar cu prilejul sacrificiilor, aceştia erau îngeri ai morţii care se năpusteau asupra oricărei victime în orice clipă, convinşi că făceau parte dintr-o ordine a lumii în care viaţa individului uman nu valorează nimic, o ordine a lucrurilor în care viaţa şi moartea sînt totuna, iar lor le revenea sarcina de a împărţi suferinţa şi moartea, după cum le era voia.

Aceşti zei nemiloşi îşi aveau adoratorii lor fanatici în rîndul oamenilor, sclavi care le aduceau victimele, tremurînd de frica acelei clipe fatale cînd ei înşişi aveau să devină prada zeului lor.

Zei de acest fel dominaseră în anticul Babilon şi în Asiria, în alte cetăţi de mult uitate, în îndepărtata Indie şi în ţări aflate dincolo de ea, al căror nume nu l-am înţeles.

Chiar şi atunci, pe cînd tăceam, surprins de aceste imagini, ea mi-a dat de înţeles că zeii aceia deveniseră o parte integrantă a lumii Orientului, cea atît de străină de lumea Romei, în care văzusem eu lumina zilei. Ei făceau parte din universul perşilor, unde oamenii erau cu toţii sclavi abjecţi ai regelui lor, cîtă vreme grecii, care li se împotriviseră, fuseseră cu toţii oameni liberi.

Indiferent cît de cruzi şi excesivi am fi noi uneori, chiar şi viaţa celui mai umil dintre ţărani are o anumită valoare pentru noi. Viaţa a fost dintotdeauna preţioasă. Iar moartea n-a fost pentru noi decît sfîrşitul vieţii, care se cuvenea să fie înfruntată cu curaj şi onoare, atunci cînd nu mai rămînea altă ieşire. Pentru noi, moartea n-a fost niciodată ceva măreţ. De fapt, nu cred că moartea a însemnat vreodată ceva pentru unul dintre noi. Oricum, nimeni nu a considerat că ea ar fi o stare preferabilă vieţii.

In ciuda faptului că aceşti zei îmi fuseseră prezentaţi de către Akasha în toată măreţia şi misterul lor, eu îi găseam a fi demni de milă. Nici atunci şi nici altădată n-am putut să mă alătur lor şi eram convins că filozofiile lor sau ale celor care îi adorau n-aveau să mă consoleze că devenisem un băutor de sînge. Muritor sau nemuritor, eram un occidental. Îmi plăceau ideile occidentale. Şi aveam să mă simt mereu vinovat de ceea ce făceam.

Cu toate acestea, eram conştient de puterea acestor zei. De incomparabila lor frumuseţe. Se bucurau de o libertate pe care eu n-aveam să o cunosc niciodată. Le-am ghicit admiraţia pentru toţi aceia care cutezau să îi înfrunte. I-am văzut purtînd coroanele strălucitoare ale panteoanelor acelor ţinuturi îndepărtate.

Veniseră în Egipt ca să fure sîngele originar, atotpu­ternic, al Mamei şi al Tatălui. Veniseră pentru a fi siguri că Mama şi Tatăl nu aveau să se lase pradă flăcărilor pentru a pune capăt domniei acestor zei cruzi şi întune­caţi ce năzuiau să îi înfrîngă pe toţi zeii cei buni.

Mama şi Tatăl a fost luaţi prizonieri. Au fost zidiţi, iar trupurile lor au fost strivite de blocuri uriaşe de diorit şi granit, într-o criptă subpămînteană, lăsîndu-le doar cape­tele la suprafaţă. Astfel, zeii întunecaţi îi puteau hrăni pe Mamă şi pe Tată cu sîngele omenesc căruia ei nu-i puteau rezista şi, în acelaşi timp, puteau sorbi din gîturile lor sîngele puterii.

Toţi zeii întunecaţi ai pămîntului au venit să soarbă din aceste izvoare, cele mai vechi din cîte existau.

Mama şi Tatăl urlau în chinuri. Îi implorau să-i elibe­reze. Pentru zeii întunecaţi însă, suferinţa lor nu însemna nimic, ba chiar se bucurau de suferinţa lor, ca atunci cînd sorbeau sîngele oamenilor de rînd. Zeii întunecaţi purtau cranii umane la cingătoare, iar veşmintele le erau pătate cu sînge omenesc. Mama şi Tatăl au încercat să refuze sacrificiile, dar asta nu făcea decît să le slăbească şi mai mult puterile. Cu toate acestea, nu reuşeau să bea nicio­dată destul sînge pentru a căpăta puterea de a îndepărta bolovanii şi de a pune în mişcare obiectele numai prin forţa gîndului.

Dar puterile lor sporeau încetul cu încetul.

Au trecut ani lungi în asemenea chinuri, ani marcaţi de războaie între zei, între sectele ce slăveau viaţa şi cele ce se închinau morţii.

Nenumăraţi ani s-au scurs pînă cînd, într-un tîrziu, Mama şi Tatăl au devenit tăcuţi şi n-a mai fost nimeni în viaţă care să îşi amintească de vremea cînd plîngeau de durere, se zbăteau ori implorau. A venit o vreme cînd nimeni nu-şi mai amintea cine îi încătuşase pe Mama şi pe Tatăl şi de ce trebuia să fie ţinuţi aşa. Mulţi nici nu mai credeau că ei doi erau cu adevărat cei dintîi sau că moar­tea lor ar putea să facă vreun rău cuiva. Toate acestea erau doar o scorneală a celor vechi.

În tot acest timp, Egiptul a rămas egal cu sine, cu religia sa, netulburat de vreun intrus. Religia s-a transfor­mat în credinţă, în conştiinţă, în judecata de apoi a tutu­ror fiinţelor, fie ele sărace ori avute, a devenit o credinţă în bunătatea existentă pe pămînt şi în viaţa de după moarte.

A venit şi noaptea cînd Mama şi Tatăl au fost găsiţi liberi. Iar cei ce i-au găsit şi-au dat seama cu uimire că îndepăr­taseră pietrele de unii singuri. În tăcere, puterile lor au crescut mai presus de orice închipuire. Cu toate acestea, acum păreau a fi devenit nişte statui îmbrăţişate în mijlo­cul încăperii întunecate şi murdare în care fuseseră ţinute vreme de secole. Erau goi şi strălucitori, căci hainele le putreziseră cu mult timp în urmă.

Atunci cînd se hotărau să bea sîngele victimelor ce le erau aduse, se mişcau cu încetineala reptilelor iarna, de parcă timpul ar fi căpătat o cu totul altă semnificaţie pen­tru ei, iar anii ar fi fost pentru ei doar nopţi, secolele, ani.

Vechea religie era acum mai puternică decît fusese vreodată în Vest ori în Est. Băutorii de sînge rămăseseră simboluri ale binelui, imagini luminoase ale vieţii în lumea de apoi, unde chiar şi sufletele celor mai umili dintre egipteni aveau să cunoască bucuria.

Nu mai erau sacrificaţi decît răufăcătorii. Prin aceste mijloace, zeii eliminau răul din mijlocul poporului, ferindu-l de fărădelegi. Glasul tăcut al zeilor îi consola pe cei slabi şi grăia adevărurile pe care aceştia le aflau în perioa­dele de post, şi anume că lumea e plină de frumuseţi ascunse şi nici un suflet nu e cu adevărat singur.

Mama şi Tatăl erau găzduiţi în cel mai frumos dintre morminte şi toţi zeii veneau la ei şi le sorbeau sîngele, pe care ei îl dădeau de bună voie, picătură cu picătură din sîngele lor preţios.

Dar ceea ce fusese de neconceput se împlinea. Egiptul îşi trăia sfîrşitul. Ceea ce părea imuabil pînă atunci era pe cale să se schimbe pe neaşteptate. A venit Alexandru cel Mare, dinastia Ptolomeilor a ajuns la putere, apoi au venit Caesar şi Marc Antoniu, protagonişti, cu toţii, ai dramei numite Sfîrşitul a Tot ce Existase.

Pe urmă a venit vremea cînd întunecatul şi cinicul vîrstnic, dezamăgitul, nelegiuitul, i-a lăsat pe Mamă şi pe Tată pradă soarelui.

M-AM RIDICAT de pe divan, stînd în picioare în acea încăpere din Alexandria. Am privit silueta nemişcată a Akashei, iar zdrenţele murdare de in care atîrnau pe trupul ei mi-au părut a fi o insultă. Prin minte-mi zburau versuri vechi, răzleţe. Eram copleşit de iubire.

Durerile din trup, pricinuite de lupta mea cu cel vîrst­nic dispăruseră. Oasele îmi erau din nou la locurile lor. Am îngenuncheat şi-am sărutat degetele mîinii drepte care atîrna de-a lungul trupului Akashei. Am ridicat apoi privirea şi-am văzut că ochii ei erau plecaţi asupră-mi, plini de o expresie stranie. Părea la fel de pură în suferinţa ei precum îmi fusese mie fericirea. Apoi, cu o mişcare lentă, inuman de lentă, capul i-a revenit în poziţia de mai înainte, privind în faţă. Mi-am dat seama atunci că îmi fusese dat să aflu şi să văd lucruri pe care cel vîrstnic nu le cunoscuse vreodată.

Ca în transă, am început să-i înfăşor la loc trupul în bandajele de in. Mai mult ca oricînd, mă simţeam mandatat să am grijă de ea şi de Enkil. Totuşi, grozăvia morţii celui vîrstnic îmi fulgera în priviri clipă de clipă. Sîngele pe care mi-l dăruise îmi sporise atît percepţiile, cît şi forţa fizică.

În vreme ce mă pregăteam pentru a părăsi Alexandria, visam că aveam să-i trezesc pe Enkil şi Akasha, că, în anii ce aveau să urmeze, aveau să-şi recapete întreaga vitalitate ce le fusese furată, şi aveam să ne cunoaştem unii pe alţii pe căi atît de intime şi de surprinzătoare, încît visele mele despre cunoştinţele şi experienţele lor, pe care ea mi le dăruise o dată cu sîngele, aveau să-mi pară palide.

Sclavii mei se întorseseră aducînd cai şi căruţe pentru călătoria noastră, aducînd şi sarcofagele de piatră, cu lan­ţurile şi lacătele grele pe care le cerusem.

Am aşezat lăzile de lemn, în care se aflau Mama şi Tatăl unul lîngă celălalt, în sarcofagele din căruţă şi i-am închis cu lacăte şi lanţuri, acoperindu-i apoi cu pături groase. Am pornit la drum, îndreptîndu-ne mai întîi spre templul subteran al zeilor, pe lîngă care aveam să trecem, înainte de a ieşi pe poarta oraşului.

Ajungînd la uşa templului, mi-am însărcinat sclavii să strige cît puteau de tare dacă, cumva, cineva avea să se apropie; am luat un sac mare de piele şi-am coborît în templu. Am intrat în biblioteca celui vîrstnic, unde am strîns toate pergamentele şi le-am vîrît în sac. Am pus mîna pe tot ce puteam lua cu mine şi mi-a părut rău că nu eram în stare să desprind inscripţiile de pe pereţi.

Mai erau şi alţii în odăile templului, dar erau prea înspăimîntaţi ca să se arate. Desigur, aflaseră că îi răpisem pe Mama şi pe Tatăl şi, probabil, ştiau şi cum o sfîrşise cel vîrstnic.

Mie însă nu-mi păsa. Părăseam bătrînul Egipt, ducînd cu mine izvorul tuturor puterilor. Eram tînăr, nebunatic şi înflăcărat.

CÎND, în sfîrşit, am ajuns în Antiohia, pe fluviul Orontes ― un oraş mare şi splendid, care ar fi putut riva­liza cu Roma, ca populaţie şi bunăstare ― am citit vechile papirusuri, care istoriseau despre tot ceea ce Akasha îmi dezvăluise.

Ea şi Enkil au căpătat atunci prima dintre numeroa­sele capele pe care aveam să le construiesc pentru ei de-a lungul şi de-a latul Europei şi Asiei. Ştiau că aveam să-i îngrijesc şi să îi apăr întotdeauna şi, în schimb, eram convins că n-aveau să îngăduie vreodată să mi se întîmple ceva rău.

Veacuri mai tîrziu, cînd haita fiilor întunericului mi-a dat foc, la Veneţia, eram prea departe de Akasha, căci, altfel, cu siguranţă, mi-ar fi sărit în ajutor. Cînd am reuşit să ajung în sanctuar, i-am băut sîngele pînă cînd m-am vindecat. Am cunoscut astfel suferinţa pe care o avuseseră de înfruntat zeii cei pîrjoliţi.

După un veac, cît am stat în Antiohia, mi-am pierdut speranţa că ei se vor mai "întoarce la viaţă" vreodată. Tăcerea şi nemişcarea lor erau aproape la fel ca acum. Doar culoarea pielii li s-a schimbat simţitor, pînă cînd a redevenit asemeni alabastrului, pierzînd orice urmă a distrugerii făptuite de razele soarelui.

Pe atunci, eram cufundat în observarea mersului vieţii în oraş şi eram îndrăgostit nebuneşte de o grecoaică superbă cu părul negru, o curtezană numită Pandora, care avea cele mai frumoase braţe din cîte am văzut vreodată la o muritoare. Ea a ştiut cine eram încă din prima clipă cînd ochii ni s-au întîlnit. A aşteptat cu răbdare să-i vină ceasul, fermecîndu-mă şi ameţindu-mă pînă cînd m-a convins să îi dezvălui vraja. Atunci, Akasha i-a îngăduit să bea din sîngele ei şi ea a devenit una dintre cele mai puternice creaturi supranaturale din cîte mi-a fost dat să întîlnesc. Vreme de două secole am trăit şi am luptat alături de a. Am iubit-o pe Pandora. Dar asta-i deja altă poveste.

Ţi-aş putea spune un milion de poveşti despre seco­lele pe care le-am trăit de-atunci, despre călătoriile mele de la Antiohia la Constantinopole, înapoi la Alexandria şi, mai departe, în India, apoi din nou în Italia, iar din Veneţia pînă la podişurile înalte şi reci ale Scoţiei şi, în cele din urmă, aici, pe insula din Egee unde ne aflăm acum.

Ţi-aş putea descrie fiecare schimbare măruntă petre­cută cu Akasha şi Enkil de-a lungul anilor, ţi-aş putea vorbi zile în şir despre lucrurile ciudate pe care le-au făcut, despre tainele care au rămas nedezlegate.

Poate că, într-o noapte, în viitorul îndepărtat, cînd te vei fi întors la mine, am să-ţi vorbesc despre ceilalţi nemu­ritori pe care i-am întîlnit, despre cei creaţi asemeni mie de către zeii care au supravieţuit în felurite ţinuturi ― unii dintre ei, slujitori ai Mamei, iar alţii, supuşi groazni­cilor zei din Răsărit.

Ţi-aş putea spune cum Mael, sărmanul preot druid, a sfîrşit prin a bea sîngele unui alt zeu muribund şi şi-a pier­dut pe dată credinţa în religia lui străveche. A devenit şi el un nemuritor proscris, la fel de periculos şi de rezistent ca oricare dintre noi. Ţi-aş putea spune cum s-au răspîndit în lume legendele despre Cei Ce Trebuie Păziţi. Dar şi despre vremurile cînd alţi nemuritori au încercat să mi-i smulgă, din orgoliu, ori mînaţi numai de dorinţa de a distruge, vrînd să pună capăt spiţei noastre.

Am să-ţi povestesc cîndva şi despre singurătatea mea, depre cei pe care i-am creat şi despre felul în care şi-au aflat sfîrşitul. Am să-ţi spun cum m-am cufundat în ţărînă împreună cu Cei Ce trebuie Păziţi, şi m-am trezit din nou la viaţă, mulţumită sîngelui lor, trăind nenumărate vieţi omeneşti înainte de a mă cufunda iar şi iar. Îţi voi vorbi şi despre ceilalţi cu adevărat veşnici, pe care-i întîlnesc uneori. Ultima oară am întîlnit-o pe Pandora la Dresda. Era însoţită de un vampir puternic şi vicios din India. Ne-am certat şi ne-am despărţit. Prea tîrziu, am descope­rit scrisoarea în care mă ruga să ne întîlnim la Moscova. Era o hîrtiuţă mică şi fragilă ce căzuse în fundul unui cufăr ticsit. Prea multe amintiri, prea multe poveşti, cu sau fără învăţăminte...

Ţi-am povestit însă ceea ce era mai important: cum am ajuns să-i am alături pe Cei Ce Trebuie Păziţi şi cine sîntem noi cu adevărat.

Important însă e ca tu să înţelegi următoarele:

În vremea decăderii Imperiului Roman, toţi vechii zei ai lumii păgîne au fost declaraţi demoni de către creştinii aflaţi în plină ascensiune. O dată cu trecerea timpului, n-a mai avut nici un rost să li se explice că Hristos al lor nu era decît un alt zeu al Pădurii, murind şi reînviind, aşa cum odinioară şi Dionisos, şi Osiris o făcuseră, sau că Fecioara Maria nu era decît o altă ipostază a Mamei celei Bune. Epoca lor era devotată altor convingeri şi credinţe, o eră în care noi am devenit diavoli, opuşi celor în care credeau ei, şi asta, pe măsură ce vechile cunoştinţe erau uitate sau înţelese greşit.

Dar aşa a fost să fie. Sacrificiile omeneşti au fost con­siderate o barbarie de către greci şi romani. Mie însumi mi se păruse de-a dreptul scîrbos felul în care keltoii îşi ardeau răufăcătorii în coloşii de răchită, în numele zeului lor, după cum ţi-am povestit. La fel au gîndit şi creştinii. Cum am fi putut noi, zeii, ce ne hrăneam cu sînge ome­nesc, să fim consideraţi a fi "buni"?

Adevărata pervertire a rasei noastre s-a împlinit atunci cînd copiii întunericului au ajuns să fie convinşi că slujeau diavolului creştin, cînd, asemeni crunţilor zei de la Răsă­rit, au încercat să impună răul ca valoare supremă, au început să creadă în puterea lui în ordinea lumii, în locul său de drept în această lume.

Dar ţine minte ce-ţi spun eu: Răul nu şi-a găsit nicio­dată locul în lumea Occidentului. Nimeni nu va găsi vreo­dată o justificare pentru moarte.

Indiferent cît de violente au fost veacurile ce au urmat căderii Romei, oricît de cumplite-au fost războaiele, persecuţiile şi nedreptăţile, preţul vieţii omeneşti n-a încetat să crească.

Biserica, în ciuda faptului că a făcut statui şi a zugrăvit icoane Hristosului ei şi martirilor, a întreţinut mereu credinţa că moartea acestora pentru binele credincioşilor n-a putut veni decît din partea inamicului, nu dinspre propriii ei preoţi.

Tocmai această credinţă în valoarea vieţii umane a determinat abandonarea, în întreaga Europă, a torturii şi a mijloacelor dezgustătoare de execuţie. Şi tot ea îi înde­părtează pe oameni de monarhie, în direcţia republicii, în America şi Franţa.

Acum sîntem din nou în pragul unei ere atee ― o epocă în care creştinismul îşi pierde puterea, precum odinioară religiile păgîne, în vreme ce noul umanism, credinţa în om, în împlinirile şi drepturile acestuia, devine mai puternică decît a fost vreodată.

Desigur, nu putem anticipa ce se va întîmpla cînd vechea religie se va fi stins. Creştinismul s-a ridicat din cenuşa păgînismului, ducînd mai departe vechea adorare, într-o nouă formă. Poate că o nouă religie îi va lua locul acum. Poate că, în lipsa unei religii, omul s-ar cufunda în cinism şi egoism, fiindcă are cu adevărat nevoie de zeii săi.

Dar se prea poate ca altceva, mult mai minunat, să ia locul ocupat azi de creştinism: lumea ar putea face cu adevărat un pas înainte, departe de zei şi zeiţe, mai presus de îngeri şi diavoli. Iar într-o asemenea lume, Lestat, cu greu ne vom afla noi un loc al nostru.

Toate poveştile pe care ţi le-am istorisit sînt, la urma urmei, la fel de nefolositoare ca şi toate cunoştinţele anti­chităţii pentru noi ori pentru oamenii de rînd. Imaginile şi poezia acestora vor fi fiind, poate, frumoase; ne pot înfiora, dezvăluindu-ne ceva ce am bănuit ori simţit întot­deauna. Ne pot aduce aminte de vremurile cînd pămîntul era pentru omenire nou şi plin de minunăţii. Însă mereu ne vom întoarce la mersul de-acum al lumii.

În această lume vampirul e doar un zeu întunecat, un copil al întunericului. El nu poate fi altceva. Iar dacă uneori el exercită o anumită fascinaţie asupra minţii oamenilor, este numai din pricina faptului că imaginaţia omenească e un loc tainic, plin de amintiri primitive şi dorinţe nemărturisite. Mintea fiecărui om e o grădină sălbatică, după cum obişnuieşti să spui tu, în care tot soiul de creaturi se-nalţă şi decad, unde se aud cîntece şi sînt născocite lucruri ce, în mod obişnuit, sînt condamnate şi dezaprobate.

Şi totuşi, atunci cînd oamenii ajung să ne cunoască, ne iubesc. Ne iubesc chiar şi acum. Mulţimile pariziene adoră ceea ce văd pe scena Teatrului Vampirilor. Iar cei ce îi întîlnesc pe semenii tăi prin sălile de bal din lumea întreagă cad pe dată la picioarele seniorilor palizi înveşmîntaţi în pelerine roşii.

Se înfioară la gîndul posibilităţii nemuririi, la gîndul că o fiinţă atît de splendidă, de măreaţă, poate fi, funda­mental, aservită răului, că această fiinţă poate simţi şi cunoaşte atîtea, dar totuşi, ea alege de bunăvoie să îşi sa­tisfacă poftele întunecate. Poate chiar îşi doresc să devină acea creatură strălucitoare a răului. Ce simplu li se pare. De fapt, chiar aceasta simplitate îi ademeneşte.

Dar dăruieşte-le darul întunecat, şi doar unul dintr-o sută de mii n-are să fie la fel de nefericit precum sîntem noi.

Ce-aş putea să-ţi spun acum, în încheiere, ceva care să nu-ţi confirme cele mai negre spaime? Am trăit mai bine de optsprezece veacuri şi-ţi pot spune că viaţa n-are nevoie de noi. N-a avut niciodată, cu adevărat, vreun rost. Locul nostru nu e aici.

14
MARIUS a tăcut.

Pentru întîia oară, m-a scăpat din ochi şi a privit cerul de dincolo de ferestre, ca şi cum ar fi ascultat voci înde­părtate, de pe celelalte insule, pe care eu nu le puteam auzi.

― Mai am să-ţi spun cîte ceva, mi-a spus, lucruri importante, deşi, mai degrabă, practice... Părea cam neatent. Mai sînt şi nişte promisiuni, pe care am să te rog să mi le faci...

Apoi s-a cufundat în tăcere, ascultînd. Chipul îi semăna nespus de mult cu cel al Akashei sau al lui Enkil.

Erau o mie de întrebări pe care aş fi vrut să i le pun. Însă, înainte de asta, aş fi vrut să repet o mie dintre spu­sele lui, de parcă, de le-aş fi rostit cu glas tare, sensul lor m-ar fi pătruns mai deplin. Dacă aş fi vorbit atunci, cu greu m-ar fi putut înţelege cineva.

M-am lăsat pe spate în jilţul al cărui brocart mi s-a părut răcoros, împreunîndu-mi mînile în formă de turlă, şi n-am făcut altceva decît am privit drept înainte, de parcă povestea lui s-ar fi risipit în vînt, iar eu aş fi recitit-o acum. Mă gîndeam la ceea ce afirmase despre bine şi rău. M-am gîndit cît de îngrozit, de dezamăgit aş fi fost dac-ar fi încercat să mă convingă de justeţea filozofiei cumpliţi­lor zei din Răsărit, cum că, într-un fel sau altul, ceea ce făptuiam ne-ar fi înălţat.

Eram eu însumi un copil al Occidentului şi de-a lungul scurtei mele vieţi luptasem împotriva neputinţei occidentale de a accepta răul şi moartea.

Dincolo însă de toate aceste consideraţii se afla înspăimîntătoarea certitudine a faptului că Marius ne-ar fi putut distruge pe toţi, nimicindu-i pe Akasha şi Enkil. Marius ar fi putut să ucidă toţi membrii stirpei noastre dîndu-i focului pe Akasha şi Enkil, scăpînd astfel lumea de un rău anacronic şi nefolositor. Aşa mi se părea, cel puţin.

Cît despre grozăvia reprezentată de către Akasha şi Enkil înşişi... Ce-aş putea spune? Doar că eu însumi simţisem o sclipire din ceea ce simţise Marius odinioară: că i-aş putea trezi, i-aş putea determina să vorbească din nou, să se mişte. Mai exact, văzîndu-i, am simţit că cineva ar putea şi ar trebui să facă acest lucru. Cineva ar putea pune capăt somnului lor cu ochii deschişi.

Ce aveau să fie ei, dacă aveau să vorbească, dacă aveau să se mai mişte vreodată? Ce aveau să facă?

Mi-au trecut prin minte, deodată, două posibilităţi la fel de ispititoare: să-i trezesc sau să-i distrug. Amîndouă mă seduceau. Aş fi vrut să-i pătrund şi să comunic cu ei, totuşi, impulsul irezistibil al nebuniei distrugerii lor mi se părea de înţeles. Am fi ieşit din scenă printr-o explozie de lumină, ducînd cu noi întreaga noastră seminţie de bleste­maţi.


Yüklə 3,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   35   36   37   38   39   40   41   42   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin