Vampirul Lestat

― Cere-mi orice, am spus. Dar ce ţi-aş putea oferi eu?

― Doar atît: Să nu dezvălui niciodată, nimănui, ceea ce ţi-am spus. Să nu vorbeşti despre Cei Ce Trebuie Păziţi. Să nu istoriseşti nimănui legendele vechilor zei. Să nu spui nimănui că m-ai întîlnit.

Am încuviinţat, grav. Mă aşteptasem la asta şi, chiar fără să stau prea mult pe gînduri, ştiam că are să-mi fie greu să mă ţin de cuvînt.

― Dacă vei povesti, fie şi numai o parte, a continuat, va urma încă o părticică şi, cu fiecare secret dezvăluit, va creşte posibilitatea ca Cei Ce Trebuie Păziţi să fie desco­periţi.

― Da, am spus. Dar legendele despre originile noas­tre... Cum rămîne cu cei pe care îi voi crea? Lor voi putea să le spun...?

― Nu. Cum ţi-am spus, dacă vei dezvălui o parte, vei sfîrşi prin a spune totul. Mai mult, dacă novicii aceia vor fi odrasle ale Dumnezeului creştin, dacă, asemeni lui Nicolas, vor fi fost otrăviţi cu tot soiul de concepte creştine de felul păcatului originar, poveştile tale îi vor înnebuni doar, îi vor descumpăni. Va fi o grozăvie pe care vor refuza să o accepte. Întîmplări, zei păgîni în care nu vor crede, obiceiuri pe care nu le vor înţelege. E nevoie să fii pregătit pentru asemenea revelaţii, pe cît se poate de mult. Mai bine ascultă-le cu atenţie întrebările şi spune-le ceva ce ei se aşteaptă să audă de la tine. Iar dacă vei crede că nu-i poţi minţi, mai bine nu le spune nimic. Încearcă să-i faci puternici, ca pe oamenii care în zilele noastre refuză să creadă în Dumnezeu. Dar ia aminte: niciodată nu dezvălui vechile legende. Acelea, le pot spune doar eu.

― Dar ce-mi vei face, dacă am să le dezvălui? am întrebat.

Asta l-a lăsat înmărmurit. Şi-a pierdut cumpătul vreme de o clipă, după care a izbucnit în rîs.

― Eşti cea mai vicleană creatură pe care am întîlnit-o vreodată, Lestat. Important e că pot să-ţi fac orice vreau eu, dacă vei nesocoti taina. Sînt convins că ştii asta. Te-aş putea călca în picioare, cum a făcut Akasha cu cel vîrstnic. Ţi-aş putea da foc, cu puterea minţii mele. Dar nu vreau să-mi risipesc ameninţările. Vreau ca tu să te întorci la mine. Dar nu vreau ca aceste taine să se răspîndească. Nu vreau ca o haită de nemuritori să se năpustească din nou asupra mea, cum s-a întîmplat la Veneţia. Vreau să mă ţin departe de cei de-o seamă cu mine. Niciodată, fie că vrei, fie că nu, să nu pui pe nimeni pe urmele mele, ori pe cele ale Celor Ce Trebuie Păziţi. Să nu repeţi nicicînd numele meu în prezenţa altora.

― Am înţeles, am spus solemn.

― Eşti sigur de asta? Sau e nevoie într-adevăr să te ameninţ? Trebuie să-ţi explic cît de cruntă poate fi răzbu­narea mea? Şi nu vei fi singurul pedepsit, ci vor suferi toţi aceia care vor fi aflat de la tine ceva. Lestat, am nimicit destui semeni de-ai noştri ce porniseră în căutarea mea. I-am ucis numai fiindcă aflaseră de vechile legende, cunoşteau numele meu şi nu consimţiseră să renunţe la căutările lor.

― Nu mai pot suporta, am murmurat. Ţi-o jur, nu voi spune nimic, nimănui, niciodată. Mă tem însă de ceea ce alţii mi-ar putea citi în minte. Mi se pare firesc. Mă tem că mi-ar putea smulge din minte unele imagini. Armand o putea face. Ce-are să se întîmple dacă...

― Poţi ascunde aceste imagini. Le poţi fereca, ştii cum. Poţi trimite alte imagini, care să-i deruteze. Îţi poţi închide mintea. E unul dintre talentele pe care le posezi deja. Dar să lăsăm acum ameninţările şi mustrările. Ştii că ţin la tine.

Nu i-am răspuns pe dată. Mintea îmi zbura aiurea, la tot soiul de posibilităţi interzise. În cele din urmă, am sfîrşit prin a le formula în cuvinte.

― Marius, n-ai avut niciodată dorinţa de a spune totul, tuturor celorlalţi? Vreau să spun, celor din seminţia noastră, aducîndu-i pe toţi laolaltă?

― Dumnezeule mare, nu, Lestat. De ce să fac una ca asta?

Părea sincer mirat.

― Cunoaşterea de către toţi a legendelor noastre ar putea să compenseze enigmele istoriei noastre, aşa cum se întîmplă şi în istoria oamenilor. Astfel ne-am putea împărtăşi unii altora poveştile şi puterile...

― Ne-am uni şi ne-am folosi forţele, aşa cum au făcut copiii întunericului, împotriva omenirii?

― Nu... Nu aşa.

― Lestat, în istorie, clanurile sînt destul de rare. Cei mai mulţi dintre vampiri sînt neîncrezători şi singuratici şi nu-i iubesc pe ceilalţi. N-au decît unul sau doi tovarăşi bine aleşi, iar asta numai din vreme în vreme. Îşi apără cu străşnicie terenurile de vînătoare şi singurătatea, aşa cum fac eu însumi. Ar refuza să se adune laolaltă şi, chiar dacă ar depăşi suspiciunile care îi despart, reunirea lor ar lua sfîrşit în cumplite bătălii şi lupte pentru supremaţie precum cele despre care mi-a vorbit Akasha, care s-au întîmplat cu mii de ani în urmă. Nu uita că, la urma urmei, sîntem creaturi ale răului. Sîntem ucigaşi. E prefe­rabil ca cei ce se unesc pe acest pămînt să fie oamenii şi ca ei să se reunească întru bine.

I-am acceptat spusele, ruşinat de felul în care mă aprinsesem, de toate slăbiciunile mele, de faptul că eram atît de impulsiv. Însă un val de alte posibilităţi mi-a invadat mintea, obsedîndu-mă chiar.

― Dar muritorii, Marius? Nu te-a încercat niciodată dorinţa de a te arăta lor, de a le dezvălui întreaga poveste? Din nou, ideea mea părea a-l surprinde. N-ai vrut niciodată ca lumea să afle despre noi, oricare ar fi fost preţul cunoaşterii? Nu ţi s-a părut o variantă prefera­bilă unei vieţi trăite pe ascuns?

A închis ochii vreme de o clipă, odihnindu-şi obrajii în căuşul palmelor. Pentru întîia oară, captam imagini emise de el şi am ştiut că îmi îngăduia să le văd, fiindcă nu era sigur de răspunsul său. Amintirile lui erau atît de vii şi de puternice, încît puterile mele mi-au părut deodată fragile, nesigure. Îşi amintea de timpurile începuturilor, cînd Roma mai conducea încă lumea, iar el nu trăise încă nici măcar o viaţă de om.

― Îţi aminteşti c-ai vrut să le spui tuturor, am şoptit. Ai vrut să dezvălui monstruosul secret.

― Poate, la început de tot, a existat în mine o patimă a comunicării.

― Da, a comunicării, l-am îngînat, insistînd asupra acelui cuvînt.

Mi-am amintit atunci de noaptea aceea îndepărtată, cînd urcasem pe scenă, înspăimîntînd cumplit publicul parizian.

― Dar asta s-a întîmplat chiar la început, a spus încet, de parcă ar fi vorbit pentru sine. Privirile i s-au îngustat, de parcă ar fi privit în depărtare, dincolo de secole. Ar fi o nebunie. Dacă omenirea s-ar lăsa convinsă de asemenea revelaţii, n-ar şovăi, ne-ar distruge. Eu nu vreau să fiu distrus. Primejdiile şi nenorocirile de acest fel nu mă atrag deloc.

Nu i-am răspuns.

― Nici tu nu simţi nevoia de a dezvălui aceste lucruri, mi-a spus, încercînd să mă liniştească.

Şi totuşi, credeam că o simt. I-am simţit degetele pe dosul palmei mele. Eu priveam însă dincolo de el, înapoi către prea scurta mea viaţă: teatrul, fanteziile-mi de basm. Tristeţea mă împietrea.

― Te simţi singur şi monstruos, a spus. Eşti impulsiv şi vrei să sfidezi.

― E drept.

― Şi crezi c-ar folosi la ceva, dacă te-ai desconspira? Nimeni nu poate schimba trecutul. E o iluzie copilărească

să-ţi închipui aşa ceva. Dezvăluie-ţi identitatea, şi te vor distruge. Şi ce-ai rezolva astfel? Grădina sălbatică cea plină de viaţă ţi-ar înghiţi rămăşiţele în tăcere. Unde-i aici dreptatea sau înţelegerea?

Am încuviinţat.

I-am simţit mîna apropiindu-se de a mea. S-a ridicat în picioare şi cu regret, l-am imitat, ascultător.

― E tîrziu, a spus cu blîndeţe, cu ochii plini de înţe­legere. Destul cu vorbele. Trebuie să cobor printre oamenii mei. În satul vecin s-au iscat nişte tulburări, după cum îmi era teamă. Va dura destul pînă cînd voi linişti spiritele, tot ce-a mai rămas din noaptea asta pînă în zori şi poate chiar şi seara următoare. S-ar putea ca mîine să nu putem sta de vorbă decît după miezul nopţii...

Din nou, părea preocupat, şi-a înclinat capul şi a ascultat.

― Da, trebuie să plec.

Ne-am îmbrăţişat, o îmbrăţişare uşoară şi plăcută.

Deşi mi-ar fi plăcut să cobor cu el în sat, să văd şi eu ce se întîmplase şi cum îşi conducea el oamenii, îmi doream la fel de mult să mă retrag în camera mea, să privesc marea şi, într-un tîrziu, să adorm.

― Îţi va fi foame cînd te vei trezi, mi-a spus. Voi pregăti o victimă pentru tine. Ai răbdare pînă cînd am să mă întorc.

― Da, desigur...

― Şi pînă mă vei aştepta, mîine, poţi face ce doreşti. Vechile pergamente sînt în cutiile din bibliotecă. Poţi să le studiezi. Dacă vrei, poţi colinda toate încăperile casei. Doar de sanctuarul Celor Ce Trebuie Păziţi să nu te apropii. Să nu cobori treptele de unul singur.

Am încuviinţat.

Aş fi vrut să-l mai întreb încă un lucru. Cînd avea să vîneze? Cînd va bea sînge? Sîngele lui mă săturase vreme de două nopţi ori poate chiar mai mult. Dar el, cu al cui sînge se sătura? Făcuse vreo victimă ceva mai devreme?

Avea să vîneze acum? Din ce în ce mai mult, mi se întărea bănuiala că el nu mai avea aceeaşi nevoie de sînge ca şi mine. Începeam să cred că, asemeni Celor Ce Trebuie Păziţi, începuse să se hrănească din ce în ce mai rar. Doream cu disperare să aflu dacă acesta era adevărul.

El însă mă părăsise. Satul îl chemase, mai mult ca sigur. A ieşit pe terasă şi apoi a dispărut. Vreme de o clipă, am crezut că se ascunsese, în dreapta ori în stînga, după uşă. Apoi m-am dus pînă în prag şi am descoperit că terasa era pustie. M-am apropiat de balustradă şi m-am aplecat, privind în jos. Am văzut o pată de culoare ― mantia lui ― pe fondul întunecat al stîncilor de dedesubt.

Aşadar, aceasta e soarta care ne aşteaptă, am gîndit atunci: nu vom mai simţi nevoia de sînge, chipurile noastre îşi vor pierde, încetul cu încetul, expresia omenească, vom putea mişca obiectele din loc folosindu-ne doar de pute­rea minţii şi, probabil, vom putea zbura. Peste cîte nopţi, peste cîte mii de ani, vom sta nemişcaţi, cufundaţi într-o tăcere de nepătruns, asemeni Celor Ce Trebuie Păziţi? De cîte ori, în noaptea aceasta, Marius arătase ca ei? Cît timp îşi petrecea stînd încremenit cînd nu era nimeni de faţă?

Ce va însemna pentru el jumătatea de veac, cît timp eu îmi voi trăi viaţa de muritor, departe, peste mări?

M-am întors şi am străbătut casa înspre camera ce-mi fusese pregătită. Am şezut acolo, privind marea, pînă cînd întîia geană de lumină a prins a se ivi. Cînd am deschis ascunzătoarea micuţă a sarcofagului, era plină de flori proaspete. Mi-am pus masca de aur şi gluga, apoi mănu­şile, şi m-am întins în sicriul de piatră. În vreme ce-mi închideam ochii, am simţit mireasma dulce a florilor.

A venit şi clipa înfiorătoare a pierderii cunoştinţei. În pragul visului, am auzit un rîset de femeie. A rîs uşor vreme îndelungată, de parcă s-ar fi aflat în miezul unei conversaţii care o făcea fericită, şi chiar înainte de a mă afunda în beznă, mi s-a părut c-o văd, dîndu-şi capul pe spate şi dezvelindu-şi grumazul alb.

15
CÎND am deschis ochii, m-a străfulgerat o idee, transformîndu-se în obsesie, astfel încît de-abia îmi dădeam seama de setea care mă chinuia, de furnicăturile din vene.

― Deşertăciune, am şoptit.

Ideea însă era încărcată de o frumuseţe ispititoare.

Nu, dă-o uitării. Marius mi-a cerut să stau departe de sanctuar, şi, la urma urmei, avea să se întoarcă pînă la miezul nopţii, şi-i voi putea expune ideea. Poate că el ar putea să... Ce anume? Ar clătina din cap, plin de amără­ciune.

Mi-am părăsit camera şi am început să mă plimb prin casă. Totul era ca în noaptea precedentă: lămpi aprinse, ferestre deschise, oferind spectacolul molcom al luminilor muribunde. Mi se părea imposibil faptul că, în curînd, aveam să plec. Dar şi mai neverosimilă era ideea că n-aveam să mă întorc niciodată aici ba, mai mult, el însuşi va părăsi aceste locuri extraordinare.

Mă simţeam amărît şi demn de milă. Ideea, însă, persista.

N-aş fi vrut să o fac în prezenţa lui, ci în tăcere şi în taină, ca să nu mă simt ridicol. Voiam să merg singur.

Nu. N-o face. La urma urmei, tot n-are să folosească la nimic. Cînd ai s-o faci, nu se va întîmpla nimic.

Tocmai de aceea, de ce n-aş face-o? De ce n-aş face-o?

Mi-am dus rondul pînă la capăt, prin bibliotecă, prin galerii şi prin încăperea plină de păsări şi maimuţe. Am intrat în camere pe care nu le vizitasem.

Ideea însă mi se cuibărise în minte. Setea mă sîcîia, trezindu-mi puţin impulsivitatea, surpîndu-mi liniştea,

nelăsîndu-mă să mă gîndesc la spusele lui Marius şi la ceea ce aveau să însemne ele o dată cu trecerea timpului.

El nu era nicăieri în casă. Eram sigur de asta. În cele din urmă, am colindat toate odăile. Unde se odihnea rămăsese o taină, după cum ascunse rămăseseră şi feluri­tele căi de a părăsi casa fără a fi observat ― ştiam că existau.

Uşa care ducea spre pasajul coborîtor, spre sanctuarul Celor Ce Trebuie Păziţi am descoperit-o cu uşurinţă.

M-am oprit, într-un tîrziu, în salonul tapetat cu mobile lustruite şi m-am uitat la ceas. Era ora şapte a serii, mai erau cinci ore pînă la întoarcerea lui. Cinci ore de sete mistuitoare. Şi mai era ideea... Ideea aceea.

Nu mă hotărîsem totuşi să o pun în aplicare. Am întors spatele orologiului şi-am pornit-o către odaia mea. Ştiam că, înaintea mea, sute avuseseră aceeaşi idee. Şi apoi, cît de exact descrisese el mîndria pe care o simţise atunci cînd crezuse că-i va putea trezi, că-i va face să se mişte.

Nu. Voiam s-o fac, chiar de n-avea să se întîmple ni­mic, deşi ştiam că nu voi ajunge la nici un rezultat. Doream să cobor acolo singur şi s-o fac. Poate că eram mînat de ceva aflat în legătură cu Nicki. Nu ştiu. Nu ştiu!

Am intrat în odaia mea şi, la lumina incandescentă reflectată de valurile mării, am deschis cutia şi am contemplat îndelung vioara Stradivarius.

Desigur, nu mă pricepeam să cînt la ea, însă, noi, vam­pirii, sîntem buni imitatori. După cum spunea Marius, dispunem de o putere de concentrare şi de talente superi­oare oamenilor de rînd. Îl văzusem de multe ori pe Nicki cîntînd.

Am întins corzile din păr de cal şi le-am frecat cu o bucăţică de răşină, cum făcea şi Nicki.

Cu numai două nopţi în urmă, n-aş fi atins cu nici un preţ acest obiect. Ascultarea acestui instrument mi-ar fi provocat durere.

Acum, însă, am luat vioara din cutie şi am purtat-o, străbătînd casa, aşa cum o purta Nicki prin culisele Teatrului Vampirilor, fără urmă de vanitate. Mă grăbeam spre intrarea în trecerea secretă.

Avem impresia că ei mă cheamă, mă conduc, de parcă aş fi fost lipsit de voinţă. Acum, Marius nu mai conta. Conta un singur lucru, să cobor treptele înguste cît puteam de repede. Am trecut pe lîngă ferestruicile prin care răzbătea briza înmiresmată a mării şi lumina serii timpurii.

De fapt, orgoliul care mă mîna devenise într-atît de puternic, încît m-am oprit locului întrebîndu-mă dacă izvora din mine însumi. Ce nebunie! Cine îmi vîrîse aşa ceva în cap? Cei Ce Trebuie Păziţi? Asta chiar era îngîmfare. De unde să ştie acele creaturi ce era micul şi straniul instrument pe care-l ţineam în mînă?

Scotea sunete pe care, nu-i aşa? nimeni din lumea antică nu le auzise vreodată, sunete atît de omeneşti şi pline de afecţiune, încît mulţi credeau că vioara era opera diavolului şi-i acuzau pe virtuoşii ei că ar fi posedaţi de necuratul.

Eram ameţit, descumpănit.

Cînd reuşisem să cobor atîtea trepte? Uitasem oare că uşa era zăvorîtă pe dinăuntru? Peste cinci sute de ani, voi fi poate în stare să trag acel zăvor, mi-am spus. Acum, însă, nici vorbă.

Şi totuşi, am continuat să cobor, şi gîndurile s-au risi­pit la fel de brusc precum mă invadaseră. Înflăcărarea mă cuprinsese iarăşi, iar setea părea că mă aţîţa şi mai tare, deşi, între ele, n-avea cum să existe vreo legătură.

Ajungînd la ultima cotitură, am descoperit surprins că uşile capelei erau larg deschise. Lumina felinarelor se revărsa în casa scărilor. Copleşit pe neaşteptate de mireasma florilor şi de parfumul de tămîie, am înghiţit în sec.

M-am apropiat, ţinînd vioara la piept, cu ambele mîini.

Am văzut uşile tabernacolului deschise şi pe ei doi, şezînd acolo.

Cineva le adusese flori proaspete şi tămîie pe farfu­rioare de aur.

M-am oprit în mijlocul capelei, privindu-i, şi din nou mi s-a părut că se uitau la mine.

Erau albi, atît de albi, încît nu reuşeam să mi-i închi­pui bronzaţi, şi tari precum diamantele pe care le purtau.

O brăţară în formă de şarpe, pe antebraţul ei. Un colier atîrnîndu-i deasupra sînilor. O fîşie subţire de piele ivindu-se din gulerul de in al rochiei sale imaculate.

Chipul ei era mai îngust decît al lui, iar nasul o idee mai lung. Ochii-i erau alungiţi, iar pliurile cărnoase ce îi înconjurau, ceva mai groase. Pletele le erau însă la fel de negre.

Răsuflăm greu. M-am simţit slăbit dintr-o dată şi-am lăsat parfumul florilor şi al tămîiei să-mi umfle plămînii.

Lumina felinarelor arunca străluciri aurii pe pereţi.

Am privit vioara, încercînd să-mi reconstitui ideea; mi-am trecut degetele pe suprafaţa lemnului, întrebîndu-mă ce credeau ei c-ar putea fi acest obiect.

Cu o voce scăzută, le-am explicat ce era şi că voiam ca ei să mă asculte, deşi nu mă pricepeam prea bine să cînt. Aveam să mă străduiesc. Nu vorbeam nici măcar îndea­juns de tare ca să mă pot auzi eu însumi, dar eram convins că, dacă voiau, ei puteau să mă audă.

Am ridicat vioara la nivelul umărului, fixînd-o cu băr­bia, după care am ridicat arcuşul. Am închis ochii şi mi-am amintit muzica lui Nicki, felul în care îşi mlădia trupul atunci cînd o cînta, presiunea exercitată de dege­tele sale, ca nişte ciocănele, pe corzi, şi chipul în care acestea transmiteau mesajul dinspre sufletul său către ascultători.

M-am cufundat în muzică, şi sunetele urcau sau descreşteau, după cum le porunceau degetele ce-mi dansau pe corzi. Era un cîntec, da, reuşisem să cînt. Tonurile iscate erau pure şi îmbelşugate, iar ecourile pe care le stîrneau pereţii încăperii le amplificau volumul, creînd acel sunet, acel vaier pe care numai o vioară îl poate reda. Am conti­nuat, cuprins parcă de nebunie, legănîndu-mă; uitasem de Nicki, uitasem de orice; rămăsese doar senzaţia degetelor care loveau corzile şi conştiinţa faptului că eu însumi făceam asta, din mine izvora muzica, potolindu-se, apoi urcînd iar, copleşitoare, mereu mai puternică, pe măsură ce apăsam mai tare cu arcuşul ce se mişca frenetic înainte şi înapoi.

Cîntam o dată cu vioara, murmuram, apoi îmi slobozeam glasul şi odaia îmbrăcată în aur îşi pierdea conturul. Şi, dintr-o dată, vocea mea a părut a deveni mai puternică, inexplicabil de puternică, scoţînd o notă pură şi înaltă pe care n-aş fi crezut că o puteam cînta. Şi totuşi, iată, nota aceea superbă rămînea, monotonă şi neschimbată, crescîndu-şi volumul, pînă cînd urechile au început să mă doară. Cîntam mai tare acum, mai frenetic şi m-am trezit gîfîind. Astfel, mi-am dat seama că nu eu eram cel care scotea acea notă stranie, înaltă!

Dacă nu înceta imediat, sîngele avea să îmi ţîşnească din urechi. Dar nu eu scoteam acel sunet! Fără a înceta să cînt, nelăsîndu-mă pradă durerii care-mi străfulgera prin cap, am ridicat privirea şi am văzut că Akasha se ridicase în picioare, ochii îi erau larg deschişi, iar buzele-i formau un oval perfect. Ea era cea care producea acel sunet, coborînd treptele tabernacolului către mine, cu braţele deschise. Nota ascuţită îmi străpungea timpanele, ca o sabie de oţel.

Nu mai vedeam. Am auzit vioara lovindu-se de podeaua de piatră. Mi-am cuprins capul în mîini. Am început să urlu, dar nota aceea îmi acoperea urletele.

― Opreşte-te! Opreşte-te! strigam.

Lumina ochilor mi-a revenit, în sfîrşit. Ea se afla chiar în faţa mea, întinzînd mîinile.

― O, Doamne, Marius!

M-am întors şi am luat-o la fugă spre ieşire. Uşile mi s-au trîntit însă în faţă, lovindu-mă atît de tare, încît am căzut în genunchi. Am început să scîncesc în vreme ce ţiuitul îmi sfredelea urechile.

― Marius, Marius, Marius!

Întorcîndu-mă, pentru a vedea ce mă aştepta, i-am zărit călcîiul coborînd asupra viorii. Cu un pîrîit sinistru,

instrumentul s-a sfărîmat, dar sunetul scos de ea se stin­gea. Se topea încet.

Am rămas acolo asurzit, în tăcerea care se lăsase, nemaiauzindu-mi nici măcar propriile zbierete, chemările adresate lui Marius, în vreme ce încercam să mă ridic în picioare.

Tăcere ţiuitoare, înfiorătoare. Ea se afla acum chiar în faţa mea şi sprîncenele i s-au apropiat delicat, născînd un rid abia vizibil pe fruntea-i albă. În ochi i se citea frămîntare şi un puhoi de întrebări. Buzele i s-au îndepărtat, palide, dezvăluindu-i colţii.

Ajută-mă, Marius, ajută-mă, ajută-mă, bîlbîiam, neauzindu-mă, persistînd doar intenţia pură din mintea mea. Braţele ei m-au cuprins, trăgîndu-mă mai aproape. I-am simţit mîna, aşa cum mi-o descrisese Marius, mîngîindu-mi blînd ceafa. Dinţii mei îi atingeau acum grumazul.

N-am şovăit nici o clipă. Nu m-am gîndit la braţele care mă înlănţuiau şi-ar fi putut stoarce viaţa din mine într-o clipită. Dinţii mei i-au străpuns pielea ca o crustă de gheaţă şi sîngele ei fierbinte mi s-a revărsat în gură.

Oh, da, da... oh, da. Îmi aruncasem braţul stîng peste umărul ei, mă agăţăm de ea, ca de o statuie vie, şi nu-mi păsa că ea era tare ca marmura, bănuisem că aşa avea să fie, era perfect. Oh, Mama mea, amanta mea, preaputernica mea. Sîngele ei penetra, pulsînd, fiecare particulă a trupului meu, în curgerea sa arzătoare. Buzele ei mi s-au lipit de grumaz. Mă săruta, săruta artera prin care, cu violenţă, curgea de-acum propriul ei sînge. Buzele i s-au întredeschis, şi-n vreme ce îi sorbeam sîngele cu toate puterile mele, sugînd, simţindu-l cum ţîşneşte întruna, răspîndindu-se în mine, am simţit acea senzaţie inconfundabilă a colţilor ei ce mi se înfigeau în gît.

Din fiece vinişoară, sîngele-mi a pornit a se scurge în ea, aşa cum al ei se scurgea în mine.

Mi se părea că văd cutremurătorul circuit şi mi se părea cu atît mai divin, cu cît nimic altceva nu mai exista decît gurile noastre, pecetluindu-ne grumajii şi pulsul neodihnit al sîngelui. Nu existau vise, nici viziuni, ci doar asta ― curgerea fierbinte, superbă, şi asurzitoarea prăvălire a sîngelui. Nimic nu mai conta, absolut nimic. Îmi doream un singur lucru: să nu se mai sfîrşească nicio­dată. Lumea, în care lucrurile aveau greutate, umpleau spaţiul şi întrerupeau razele de lumină, dispăruse.

Însă un zgomot oribil a pătruns, ca un intrus, în extazul meu, un sunet urît, de stîncă sfărîmată, de piatră lovindu-se de piatră. Venea Marius. Nu, Marius, nu veni acum. Pleacă, nu ne atinge. Nu ne despărţi.

Dar zgomotul groaznic, întreruperea, nu fusese provo­cată de către Marius. Brusc, am fost apucat de păr şi smuls din îmbrăţişarea ei. Sîngele mi-a scăpat, în valuri, din gură. Era Enkil. Mîinile sale puternice mi-au prins capul ca într-o menghină.

Sîngele mi-a împroşcat bărbia. I-am văzut chipul schi­monosit. Am văzut cum mîinile ei se întindeau spre el. Ochii ei erau aprinşi de furie, iar mîinile-i amorţite se agitau agăţîndu-se de palmele ce-mi încleştaseră capul. I-am auzit glasul înălţîndu-se, ţipînd, urlînd mai tare decît adineauri, cînd cîntase acea notă sfîşietoare. Din colţul gurii i se prelingea un firicel de sînge.

Sunetul a căpătat parcă o înfăţişare. Întunericul s-a risipit, spart în milioane de ţăndări strălucitoare. Ţeasta avea să-mi explodeze.

M-a silit să cad în genunchi. Stătea aplecat asupra mea, astfel încît îi puteam vedea acum întregul chip. Era la fel de netulburat ca de obicei şi doar încordarea muşchilor braţelor îi vădea vitalitatea.

Chiar şi în larma copleşitoare a ţipetelor ei, am auzit uşa aflată undeva în spatele meu pîrîind, crăpată de lovi­turile bubuitoare ale pumnilor lui Marius, şi strigătele lui, care mai c-ar fi putut rivaliza cu cele ale Akashei.

Zgomotul făcuse să-mi ţîşnească sîngele din urechi. Buzele mi se mişcau.

Menghina de piatră care îmi strivea capul mi-a dat drumul pe neaşteptate. M-am prăbuşit pe pardoseală. Zăceam întins pe dalele de piatră şi-am simţit apăsarea rece a piciorului lui Enkil strivindu-mi toracele. Dintr-o clipă într-alta, avea să-mi strivească inima. Ţipetele ei şi-au sporit intensitatea, au devenit şi mai pătrunzătoare. Se aruncase în spinarea lui, încercuindu-i gîtul cu o mînă. Sprîncenele-i erau încruntate şi păru-i flutura în vînt.