Vicontele de Bragelonne

Dar de Guiche şi Raoul nu erau singurii care stăteau de veghe. Fereastra unei case ce dădea în piaţă era de ase­menea deschisă; era fereastra de la locuinţa unde trăsese Buckingham. În lumina ce se revărsa pe această din urmă fereastra, se desprindea, în linii groase, umbra ducelui, care, rezemat de pervazul înflorit cu cioplituri frumoase şi îm­podobit cu franjuri de catifea, îşi îndrepta, şi el, spre bal­conul DOAMNEI, dorinţele şi nebuneştile viziuni ale iu­birii lui.

Bragelonne nu şi putu stăpâni un zâmbet. "Iată o biată inimă luată cu asalt – îşi zise el, gândindu se la DOAMNA. Apoi, întorcându se cu gândul, plin de compătimire, la DOMNUL, adăugă: Şi un biet soţ ameninţat din toate părţile. Bine de el că e un mare prinţ şi are destulă armată ca să şi păzească odorul."

Bragelonne mai pândi câtăva vreme tertipurile celor doi îndrăgostiţi, ascultă sforăitul sonor, necuviincios, al lui Manicamp, care trăgea la aghioase cu atâta mândrie, de parcă ar fi fost îmbrăcat în costumul lui albastru, iar nu în cel violet, pe urmă întoarse faţa spre adierea ce i aducea din depărtări cântecul unei privighetori şi, după ce şi făcu el însuşi o provizie de alean, altă lingoare a nopţilor, se duse să se culce, gândindu se, în ceea ce l privea, că poate tot aşa, patru sau şase ochi, la fel de învăpăiaţi ca şi ai lui de Guiche sau Buckinghan, o sorbeau pe aceea care era idolul său din castelul de la Blois.

— Unde domnişoara de Montalais nu se poate spune că e o garnizoana prea puternică! rosti el încet, suspinând însă destul de tare.

XVII

DE LA LE HAVRE LA PARIS

A doua zi, serbările avură loc cu toată pompa şi cu toată însufleţirea pe care mijloacele oraşului şi buna dispo­ziţie a spiritelor puteau să le dea.

În timpul celor din urmă ceasuri petrecute la Le Havre, fusese pregătită şi plecarea. DOAMNA, după ce şi luă ră­mas bun de la flota engleză şi salută pentru cea din urmă oară patria, înclinându se în faţa pavilionului ei, se urcă în trăsură, însoţită de un alai strălucitor.

De Guiche sperase că ducele de Buckingham se va înapoia împreună cu amiralul în Anglia; dar Buckingham izbuti să i dovedească reginei că ar fi nepoliticos din partea lui să o lase pe DOAMNA să ajungă la Paris aproape ca şi pă­răsită. Acest lucru odată hotărât, ca Buckingham să o în­soţească pe DOAMNA, tânărul duce îşi alese un grup de genti­lomi şi de ofiţeri care aveau să formeze o suită a lui pro­prie; astfel încât o întreagă armată se îndreptă acum spre Paris, împrăştiind aur şi stârnind o voioşie fără margini în toate oraşele şi satele prin care trecea.

Vremea era frumoasă. Franţa se arăta încântătoare ochiu­lui, mai ales pe acest drum pe care l urma alaiul. Primăvara îşi arunca florile şi ramurile înmiresmate în calea acestei tinereţi princiare. Toată Normandia, cu ţarinele ei înver­zite, cu zările ei albastre, cu râurile ei argintii, se înfăţişa ca un paradis pentru noua soră a regelui.

Tot drumul fu numai serbări şi cântece de veselie. De Guiche şi Buckingham uitaseră tot ce i dezbina; de Guiche se gândea doar să înfrângă noile asalturi ale englezului, Buckingham să reînsufleţească în inima Prinţesei amintirea ţării de care erau legate imaginile atâtor zile fericite. Dar, vai! bietul duce îşi dădu seama că icoana scumpei lui Anglii se ştergea din ce în ce mai mult în mintea DOAMNEI, pe măsură ce, în locul ei, se întipărea tot mai adâncă dragostea pentru Franţa.

Într adevăr, el putu să observe că toate micile lui semne de bunăvoinţă nu mai trezeau nici o recunoştinţă, şi oricât de graţios s ar fi arătat pe unul din cei mai iuţi bidivii din rasa Yorkshire, abia din când în când şi numai din întâmplare ochii Principesei se mai întorceau şi asupra lui. În zadar încerca să dea dovadă de toată bărbăţia, adunând laolaltă puterea, tinereţea, furia şi destoinicia, pentru a atrage asupra sa una din privirile ei aruncate peste câmp sau îndreptate către altcineva; în zadar îşi aţâţa calul, care scotea foc pe nări, făcându l să sară peste piedicile din cale sau să se avânte prin vâlcele şi tăpşanuri, adesea gata să se zdrobească de un copac sau să se rostogolească în vreun şanţ, căci DOAMNA, auzind tropotul, ridica doar pentru o clipă faţa şi l privea nepăsătoare, apoi, surâzând uşor, se întorcea către paznicii ei credincioşi, Raoul şi de Guiche, care călăreau liniştiţi pe lângă portierele trăsurii sale. Atunci Buckingham cădea pradă tuturor chinurilor geloziei; o durere necunoscută, ciudată şi arzătoare se strecura în vi­nele sale şi ameninţa să i cuprindă inima; atunci, pentru a dovedi că şi dădea seama de nebunia lui şi că voia să răscumpere prin cea mai umilă supunere nerozia năzdră­văniilor sale, îşi strunea calul înecat de sudoare, acoperit de o spumă albă şi groasă, şi l silea să muşte zăbala lângă fereastra trăsurii, în văzul mulţimii de curteni. Uneori smulgea drept răsplată un cuvânt al DOAMNEI, dar şi acest cuvânt i se părea mai curând o mustrare.

— Bine, domnule Buckingham – spunea dânsa – iată te, în sfârşit, întors la simţăminte mai cuminţi.

Sau un cuvânt al lui Raoul:

— Ai să ţi omori calul, domnule de Buckingham.

Şi l asculta răbdător pe Raoul, căci un glas lăuntric îi spunea, fără sa fi căpătat vreo dovadă anume, că Raoul era cel care l domolea pe de Guiche şi că, fără Raoul, cine ştie ce pornire nesocotită, fie a contelui, fie a lui însuşi, a lui Buckingham, ar fi dus la o ruptură, la o izbucnire, la surghiun poate.

De când cu faimoasa discuţie pe care cei doi tineri o avuseseră în corturile din Le Havre, şi în cursul căreia Raoul îl făcuse pe duce să şi dea seama de greşeala purtă­rilor lui, Buckingham se simţea atras, fără voia sa, către Raoul. Îi plăcea să stea adesea de vorbă cu el, şi mai tot­deauna pentru a l întreba ceva fie despre tatăl lui, fie despre d'Artagnan, prietenul lor, al amândurora, de care Buckingham era aproape tot atât de încântat ca şi Raoul. Raoul căuta de obicei să închege asemenea discuţii mai ales când era de faţă şi de Wardes, care în tot timpul călă­toriei se simţise rănit de superioritatea lui Bragelonne şi îndeosebi de înrâurirea acestuia asupra spiritului lui de Guiche. De Wardes avea acel ochi fin şi pătrunzător ce caracterizează orice natură înclinată către rău; el observase de la început frământările lui de Guiche şi purtarea lui, care arătau că e îndrăgostit de Prinţesă. Dar în loc să trateze acest subiect cu înţeleaptă cumpănire a lui Raoul, în loc să ţină seama, cu demnitate, ca acesta, de cuviinţele şi îndatoririle cărora le era supus, de Wardes atingea totdeauna la conte, cu bună ştiinţă, acea coardă, mereu gata să vibreze din plin, a cutezanţei tinereţii şi a orgoliului egoist.

Se întâmplă astfel că, într o seară, în timpul unui popas la Nantes, de Guiche şi de Wardes stăteau de vorbă îm­preună, rezemaţi de grilajul barierei, în vreme ce Buckin­gham şi Raoul discutau plimbându se în sus şi în jos, iar Manicamp le întreţinea pe principese, care nu i arătau prea multă consideraţie din pricina firii sale cam uşuratice, a purtărilor lui de o voioşie cam nestăvilită şi a caracteru­lui său gata totdeauna să se ploconească.

— Mărturiseşte – îi spuse atunci de Wardes contelui – că îţi simţi inima tânjind şi că preceptorul tău nu ţi o poate vindeca.

— Nu te înţeleg – zise contele.

— E foarte limpede, totuşi: te usuci din cauza dra­gostei.

— O sminteală, de Wardes, o simplă sminteală!

— Ar fi o sminteală, da, şi nimic altceva, dacă DOAMNA ar privi cu nepăsare chinurile tale; dar ea le urmăreşte cu atâta interes, încât mi e teamă să nu fie po­negrită pe urma şi mă cutremur, crede mă, la gândul că, ajungând la Paris, pedagogul tău, domnul de Bragelonne, să nu vă dea de gol pe amândoi.

— De Wardes! De Wardes! Iar te legi de Bragelonne!

— Haide, haide, să sfârşim cu copilăriile – spuse cu ju­mătate de gură geniul rău al contelui. Ştii tot atât de bine ca şi mine ceea ce vreau să spun; vezi, de altfel, foarte bine că privirile Prinţesei devin mai blânde când îţi vorbeşte; înţelegi, din mlădierea glasului ei, că i face plăcere să l asculte pe al tău; simţi că aude versurile pe care i le reciţi, şi n ai să tăgăduieşti că ţi mărturiseşte în fiecare dimineaţă că a dormit prost.

— E adevărat, de Wardes, e adevărat; dar la ce bun să mi înşiri toate astea?

— Nu găseşti că e bine să vezi limpede lucrurile?

— Nu, atunci când lucrurile pe care le vezi te pot face să înnebuneşti.

Şi întoarse cu nelinişte faţa către Prinţesă, ca şi cum, respingând şoaptele lui de Wardes, ar fi vrut să caute totuşi o adeverire în ochii ei.

— Iată! Iată – zise de Wardes – priveşte, te cheamă, n o auzi? Hai, nu pierde prilejul, pedagogul nu i aici.

De Guiche nu se putu stăpâni; o pornire de neînvins îl împinse spre Prinţesă. De Wardes îl privea, zâmbind, cum se îndrepta spre ea.

— Te înşeli, domnule – rosti deodată Raoul sărind peste bariera de care, cu o clipă mai înainte, stăteau re­zemaţi cei doi vorbitori – pedagogul e aici şi te ascultă.

De Wardes, la glasul lui Raoul, pe care l recunoscu fără a mai avea nevoie să l privească, dădu să tragă spada din teacă.

— Vâră spada la loc – zise Raoul – ştii doar ca în timpul călătoriei pe care suntem chemaţi s o îndeplinim, orice manifestare de acest fel nu şi are locul. Vâră spada la loc, dar ţine ţi şi limba în gură. Pentru ce strecori în inima celui pe care l numeşti prieten fierea ce ţi o roade pe a dumitale? Şi de ce vrei să mă faci pe mine să urăsc un om cinstit, prieten al tatălui meu şi alor mei? Iar pe conte îl îndemni să iubească o femeie hărăzită stăpânului dumitale? Într adevăr, domnule, ai fi un trădător şi un ticălos în ochii mei, dacă ceea ce e mai drept, nu te aş so­coti un nebun.

— Domnule – strigă de Wardes înfuriat – nu mă în­şelam, aşadar, când te numeam un pedagog! Tonul acesta îngâmfat, felul acesta de a vorbi e mai curând al unui iezuit căruia îi place să jignească, iar nu al unui gentilom. Pă­răseşte, te rog, faţă de mine, acest ton şi acest limbaj. Îl urăsc pe domnul d'Artagnan fiindcă a săvârşit o laşitate faţă de părintele meu.

— Minţi, domnule – rosti cu răceală Bragelonne.

— Oh – strigă de Wardes – mă mai şi jigneşti, domnule?

— De ce nu, dacă ceea ce spui nu e adevărat.

— Mă jigneşti şi nu pui încă mâna pe spadă?

— Domnule, mi am făgăduit mie însumi să nu te ucid înainte de a fi dus o pe DOAMNA alături de soţul ei.

— Să mă ucizi! Oh, pumnul dumitale de cârpă nu ucide chiar atât de uşor, domnule lăudăros!

— Se poate – ripostă cu asprime Raoul – dar spada domnului d'Artagnan ucide; şi nu numai că am aceasta spadă, domnule, dar el însuşi m a învăţat cum s o folosesc, şi cu ea voi căuta să i răzbun, domnule, la timpul cuvenit, numele pe care dumneata i l defăimezi.

— Domnule, domnule – se răsti de Wardes – ia seama! Dacă nu mi vei da satisfacţie numaidecât, orice mijloc îmi va fi îngăduit ca să mă răzbun!

— Oh, oh, domnule – făcu Buckingham, ivindu se pe neaşteptate alături de ei – iată o ameninţare ce vesteşte un asasinat şi care, dacă nu mă înşel, nu face cinste unui gentilom.

— Ce ai spus, domnule duce? zise de Wardes întorcându se către el.

— Am spus că ai rostit nişte cuvinte care sună urât în urechile mele de englez.

— Ei bine, domnule – strigă de Wardes întărâtat – dacă ceea ce spui e adevărat, cu atât mai bine! Voi găsi cel puţin în dumneata un om care nu mi va scăpa printre degete. Ia deci vorbele mele aşa cum le ai auzit.

— Le iau aşa cum se cuvine, domnule – răspunse Buckingham cu acel ton trufaş care i era propriu şi care dădea, chiar într o convorbire obişnuită, un accent de dispreţ vorbelor pe care le rostea. Domnul de Bragelonne e prietenul meu, dumneata îl defăimezi pe domnul de Bra­gelonne, şi deci va trebui să mi dai socoteala pentru această jignire.

De Wardes îi aruncă o privire lui Bragelonne, care, cre­dincios rolului său, rămânea liniştit şi rece, chiar în faţa dispreţului ducelui.

— Mai întâi, se pare că nu l jignesc pe domnul de Bragelonne, întrucât domnul de Bragelonne, care poartă o spadă la şold, nu se socoteşte jignit.

— Dar, oricum, ai adus o jignire cuiva?

— Da, l am defăimat pe domnul d'Artagnan – răspunse de Wardes, care simţise că numele acesta era singurul cleşte cu care putea să scormonească mânia lui Raoul.

— Atunci – zise Buckingham – e cu totul altceva.

— Nu i aşa? se grăbi să adauge de Wardes. Asta în­seamnă că prietenilor domnului d'Artagnan le revine da­toria de a l apăra.

— Sunt întru totul de părerea dumitale, domnule – răspunse englezul, care îşi recăpătă sângele său rece. Pe domnul de Bragelonne jignit, eu nu l aş putea, la drept vorbind, apăra, deoarece domnul de Bragelonne e aici; dar dacă e vorba de domnul d'Artagnan...

— Îl vei lăsa pe mâna mea, nu i aşa, domnule? zise de Wardes.

— Aş, nu, dimpotrivă, mă voi lupta eu însumi – răspunse Buckingham, trăgându şi spada din teacă – în­trucât dacă domnul d'Artagnan l a jignit pe tatăl dumitale, el i a făcut, sau cel puţin a încercat să i facă, un mare serviciu părintelui meu.

De Wardes rămase ca încremenit.

— Domnul d'Artagnan – continuă Buckingham – e cel mai îndatoritor gentilom din câţi cunosc. Voi fi deci încântat ca, având obligaţii personale faţă de dânsul, să ţi le plătesc dumitale, printr o împunsătură de spadă.

Şi, în aceeaşi clipă, Buckingham îi făcu un semn lui Raoul şi se puse în gardă. De Wardes înaintă un pas, pen­tru a şi încrucişa spada cu a celuilalt.

— Staţi! Staţi, domnilor! strigă Raoul sărind între ei şi despărţindu i cu spada sa, pe care şi o trase la rându i din teacă. Toate astea nu merită să ne sfârtecăm unii pe alţii aproape sub ochii Prinţesei. Domnul de Wardes îl vorbeşte de rău pe domnul d'Artagnan, dar dumnealui nici nu l cunoaşte pe domnul d'Artagnan.

— Oh, oh! făcu de Wardes scrâşnind din dinţi şi înclinând vârful spadei spre botul cizmei. Zici că nu l cu­nosc, eu, pe domnul d'Artagnan?

— Da, nu l cunoşti – răspunse Raoul cu acelaşi ton rece – şi nici nu ştii unde se află el acum.

— Eu? Nu ştiu unde se află?

— Fireşte, aşa trebuie să fie, de vreme ce cauţi să te cerţi cu nişte străini din pricina lui, în loc să te duci să te răfuieşti cu domnul d'Artagnan acolo unde se află el.

De Wardes păli.

— Ei bine, am să ţi spun eu, domnule, unde l poţi găsi – continua Raoul. Domnul d'Artagnan se află la Paris; locuieşte la Luvru, când e de serviciu; în strada Lombarzilor, când nu e. Domnul d'Artagnan poate fi oricând găsit la una sau la cealaltă din aceste două locuinţe. Aşadar, întrucât îi porţi atâta ură, nu vei fi deloc un bărbat vred­nic de stimă dacă nu te vei duce să l cauţi spre a ţi da satisfacţia pe care pari a o cere tuturor, numai lui nu.

De Wardes îşi şterse fruntea năpădită de sudoare.

— Asta i, domnule de Wardes! adăugă Raoul. Nu ne stă bine să ne arătăm atât de bătăioşi, când ştim că există anu­mite edicte împotriva duelurilor. Gândeşte te, regele s ar supăra pe noi pentru aceasta nesupunere, mai ales într un moment ca ăsta, şi regele ar avea dreptate.

— Scuze! rânji de Wardes. Pretexte!

— Haidade! i o întoarse Raoul. Vorbeşti nerozii, dragul meu de Wardes. Ştii foarte bine că domnul duce de Buckingham e un bărbat curajos, că a tras spada din teacă de zece ori şi că o va mai trage şi a unsprezecea oară. Poartă un nume care îl obligă, ce dracu! Cât despre mine, ştii tot atât de bine, nu i aşa? că nici mie nu mi e teamă să mă bat. M am luptat la Sens, la Bléneau, la Dunes, în faţa tunurilor, la o sută de paşi înaintea liniei frontului, în timp ce dum­neata, în paranteză fie spus, stăteai la o sută de paşi înapoia ei. E adevărat că acolo era prea multă lume ca să ţi se fi băgat de seamă vitejia, de aceea nici nu ţi o arătai; dar aici s ar stârni vâlvă, ar fi scandal, şi ţii să se vorbească de dum­neata cu orice preţ şi în orice chip. Ei bine, nu te bizui pe mine, domnule de Wardes, pentru a te ajuta în acest plan; nu ţi voi face această plăcere.

— Ai deplină dreptate – zise Buckingham vârându şi la loc spada în teacă – şi îţi cer iertare, domnule de Bra­gelonne, de a mă fi lăsat târât de furia primei clipe.

De Wardes însă, dimpotrivă, făcu mânios o săritură şi, cu spada ridicată, îl ameninţă pe Raoul, care abia avu timp să pareze lovitura.

— Ei, domnule – zise Bragelonne liniştit – ia seama, erai să mi scoţi un ochi.

— Aşadar, nu vrei să te baţi! strigă cât se poate de tare de Wardes.

— Nu, cel puţin deocamdată. Dar iată ce ţi făgăduiesc, de îndată ce vom ajunge la Paris: te voi duce la domnul d'Artagnan, căruia îi vei arăta plângerile pe care le ai putea avea împotriva lui. Domnul d'Artagnan va cere regelui în­găduinţa de a ţi vârî spada între coaste, regele va încuviinţa, şi, odată împuns cu spada, ei bine, scumpe domnule de Wardes, atunci vei privi cu un ochi mai blând preceptele Evangheliei, care propovăduieşte uitarea jignirilor.

— Ah! strigă iarăşi de Wardes, înfuriat de atâta sânge rece. Se vede cât de colo, domnule de Bragelonne, că eşti pe jumătate bastard!

Raoul se făcu deodată tot aşa de alb la faţă ca şi gulerul cămăşii sale; din ochi îi ţâşni un fulger care l determină pe de Wardes să se dea un pas îndărăt. Buckingham însuşi fu uimit şi se aruncă între cei doi vrăjmaşi, pe care se aştepta să i vadă năpustindu se unul asupra celuilalt. De Wardes păstrase anume această ocară pentru la urmă; strângea con­vulsiv mânerul spadei şi aştepta lovitura.

— Ai dreptate, domnule – vorbi Raoul, făcând o mare sforţare de a se stăpâni – eu nu cunosc decât numele tatălui meu; dar ştiu de câtă cinste şi curăţenie sufletească se bucură contele de La Fère pentru a nu mă teme nici măcar o sin­gură clipă, aşa cum ai vrea să spui dumneata, că ar exista vreo pată asupra naşterii mele. Faptul că nu cunosc numele mamei mele este pentru mine, şi numai pentru mine, o ne­fericire, dar nu poate fi un prilej de defăimare. Or, dumneata dai dovadă de lipsă de loialitate, domnule, dai dovadă de lipsă de consideraţie jignindu mă pentru această nefericire a mea. Dar ce are a face, m ai jignit, şi de asta dată mă con­sider jignit! Aşa că, să fim înţeleşi: după ce ţi vei fi încheiat socotelile cu domnul d'Artagnan, vei avea de a face cu mine, dacă nu te superi!

— Oh, oh! răspunse de Wardes cu un zâmbet amar. Îţi admir prudenţa, domnule! Adineauri îmi făgăduiseşi o îm­punsătură de spadă din partea domnului d'Artagnan, şi abia după lovitura pe care mi o va da domnul d'Artagnan mi o oferi şi pe a dumitale.

— Nu te nelinişti din pricina asta – răspunse Raoul cu o mânie surdă – domnul d'Artagnan e neîntrecut în mânuirea armelor şi i voi cere îngăduinţa să se poarte cu dum­neata aşa cum s a purtat cu părintele dumitale, adică să nu te omoare cu totul, spre a mi lăsa mie plăcerea ca, după ce te vei fi înzdrăvenit, să te ucid cu adevărat, fiindcă eşti un suflet rău, domnule de Wardes, şi nu meriţi, într adevăr, ca cineva să caute a te cruţa.

— Nici eu, domnule, nu te voi cruţa pe dumneata, fii fără grijă – răspunse de Wardes.

— Domnule – făcu Buckingham – îngăduie mi să tra­duc cuvintele dumitale printr un sfat pe care vreau să i l dau domnului de Bragelonne: domnule de Bragelonne, pune ţi de acum încolo platoşă.

De Wardes îşi strânse pumnii.

— Ah, pricep – zise el – domnii aşteaptă momentul când vor fi putut să şi ia această măsură de precauţie ca să se măsoare cu mine.

— Bine, domnule – rosti atunci Raoul – pentru că ţii cu tot dinadinsul, să terminăm odată!

Şi făcu un pas către de Wardes, cu spada întinsă.

— Ce ai de gând? întrebă Buckingham.

— Fii pe pace – răspunse Raoul – nu va ţine mult.

De Wardes trecu în gardă; spadele li se încrucişară. De Wardes se repezi cu atâta furie asupra lui Raoul, încât la cea dintâi scrâşnire a lamelor de metal, pentru Buckingham fu limpede că Raoul îşi cruţă adversarul. Ducele se dădu un pas înapoi şi urmărea desfăşurarea luptei.

Raoul era netulburat, ca şi cum s ar fi jucat cu o flo­retă, şi nu s ar fi luptat cu o spadă; îşi eliberă arma ce i fusese prinsă până la mâner; retrăgându se un pas îndărăt, pară prin contre cele trei sau patru atacuri pe care le în­cercă de Wardes, apoi, la o ameninţare de lovitură directă pe care de Wardes o apără printr o mişcare rotită, îi smulse spada şi o aruncă la douăzeci de picioare dincolo de grila­jul barierei. După aceea, cum de Wardes rămăsese dezarmat şi zăpăcit, Raoul îşi vârî spada în teacă, pe urmă îl apucă de guler şi de centură şi l azvârli peste barieră, tremurând şi gemând de mâine.

— O să ne mai vedem noi! O să ne mai vedem noi! îngăimă de Wardes ridicându se şi culegându şi spada de pe jos.

— Eh, la dracu! zise Raoul. Acelaşi lucru îţi tot repet şi eu de un ceas! Apoi, întorcându se către Buckingham, îi spuse: Duce, nici o vorbă despre toate astea, te rog mult; mă simt ruşinat c am trecut dincolo de orice margine a răb­dării, dar nu mi am mai putut stăpâni furia. Îţi cer iertare, uită totul.

— Ah, scumpul meu viconte – zise ducele strângându i mâna atât de dârză şi atât de dreaptă totodată – îngăduie mi, dimpotrivă, să mi amintesc, şi să mi amintesc prin ce primejdii ai trecut; omul ăsta e periculos, te va ucide.

— Tatăl meu – răspunse Raoul – a trăit douăzeci de ani sub ameninţarea unui duşman mult mai de temut, şi e încă viu. Sunt plămădit dintr un sânge pe care Dumnezeu îl ocroteşte, domnule duce.

— Tatăl dumitale avea prieteni de nădejde, viconte.

— Da – oftă Raoul – prieteni cum nu se mai întâlnesc astăzi.

— Oh, nu spune asta, te rog, în clipa când îţi dăruiesc prietenia mea.

Şi Buckingham întinse braţele spre Bragelonne, care primi cu bucurie alianţa oferită.

— În familia mea – adăuga Buckingham – se moare pentru cei pe care i iubeşti, ştii asta, domnule de Bragelonne?

— Da, duce, o ştiu – răspunse Raoul.

XVIII

CE GÂNDEA CAVALERUL DE LORRAINE DESPRE PRINŢESĂ
Pe drum nu se mai întâmplă nimic deosebit. Sub un motiv oarecare, ce nu făcu mare vâlvă, domnul de Wardes se desprinse de grup şi o luă înainte. Îl chemă cu sine şi pe Manicamp, a cărui fire nepăsătoare şi molâie îi slujea de balanţă. Este de luat în seamă faptul că oamenii certăreţi şi năbădăioşi se însoţesc totdeauna cu semeni de ai lor mai bla­jini şi mai potoliţi, ca şi cum unii ar căuta în acest contrast o înfrânare a firii lor, ceilalţi o apărare pentru propria lor slăbiciune.

Buckingham şi Bragelonne, arătându i lui de Guiche prie­tenia lor, formau în tot timpul călătoriei un adevărat concert de laude întru slăvirea Prinţesei. Numai că Bragelonne izbu­tise să facă în aşa fel încât acest concert să fie înălţat în trio, iar nu în solo, aşa cum de Guiche şi rivalul său pareau a năzui încă să se ridice în ochii ei.

Această metodă da armonie, ca să zicem aşa, îi plăcu mult doamnei Henriette, regina mamă; ea nu fu, poate, în aceeaşi măsură şi pe gustul Prinţesei, care era cochetă ca un demon şi care, fără teamă de ceea ce i s ar fi spus, căuta parcă anume prilejurile de zâzanie. Avea, într adevăr, una din acele inimi vajnice şi cutezătoare ce merg până la simţămintele cele mai delicate, dar aţâţă totodată spada cu o anume poftă de rănire. Astfel, privirile, zâmbetele, toaletele ei, ca nişte proiec­tile interminabile, cădeau ca ploaia asupra celor trei tineri, îi ciuruiau fără milă, şi din acest arsenal nesecătuit se năşteau apoi ocheade înfiorate, sărutări de mâini fierbinţi şi mii de alte delicii care săgetau de la distanţă inimile gentilomilor din suită, ale burghezilor, ale ofiţerilor din oraşele prin care tre­cea cortegiul, ale pajilor, ale poporului, ale lacheilor; era un prăpăd general, o devastare universală. Ajungind la Paris, DOAMNA lăsase în urma ei o sută de mii de îndrăgostiţi şi aducea cu sine în capitală o jumătate de duzină de nebuni şi cel puţin doi săriţi la minte.

Singur Raoul, ghicind întreaga putere de seducţie a acestei femei şi dat fiind că el avea inima ocupată, în care nu se mai găsea nici un locşor gol unde să se mai înfigă vreo săgeată, singur Raoul ajunse teafăr şi stăpân pe sine în capitala regatului. De câteva ori, pe drum, stătu de vorbă cu regina Angliei despre farmecul îmbătător pe care DOAMNA îl împrăştia în jurul ei, şi atunci mama, pe care atâtea nenorociri şi dezamăgiri o învăţaseră să cunoască viaţa, îi răspunse: