Vicontele de Bragelonne

— Încet, încet, de Wardes! zise contele. Fără glume rău­tăcioase; nu e rostul nostru să facem asemenea glume. No­bleţea se poate cumpăra, e adevărat, dar e un mare păcat ca nobilii să râdă astfel pe seama ei.

— Pe legea mea, dumneata eşti un puritan, cum spun englezii.

— Domnul viconte de Bragelonne! anunţă un valet, în mijlocul curţii, aşa cum ar fi făcut o într un salon.

— Ah, scumpe Raoul, vino, vino! Şi tu în cizme! Şi tu cu pinteni! Te pregăteşti de plecare?

Bragelonne se apropie de grupul tinerilor şi salută cu acel aer grav şi blând ce i era propriu. Salutul lui se îndrepta mai ales către de Wardes, pe care nu l cunoştea şi ale cărui trăsături se înarmaseră cu o ciudată răceală când îl văzu pe Raoul apropiindu se.

— Prietene – îi spuse el lui de Guiche – am venit să ţi cer să fim împreună. Plecăm la Le Havre, presupun.

— Ah, cu atât mai bine! Minunat! Vom face o călătorie foarte plăcută. Domnul Malicorne, domnul de Bragelonne. Ah, domnul de Wardes, să ţi l prezint.

Tinerii schimbară un salut măsurat. Cele două firi păreau de la început hotărâte să se înfrunte una pe alta. De Wardes era încrezut, zâmbăreţ, prefăcut; Raoul, serios, deschis, dintr o bucată.

— Împacă ne, Raoul, pe mine şi pe de Wardes.

— Cu privire la ce?

— Cu privire la nobleţe.

— Cine s ar pricepe mai bine la asta, decât un Grammont?

— Nu ţi cer să mă măguleşti, îţi cer părerea.

— Dar mai întâi trebuie să cunosc obiectul discuţiei.

— De Wardes susţine că se face risipă de titluri; eu sus­ţin că titlul nu e totul pentru un bărbat.

— Şi ai dreptate – spuse pe un ton liniştit de Bra­gelonne.

— Dar şi eu – sări cu un fel de încăpăţânare de Wardes – şi eu, domnule viconte, pretind că am dreptate.

— Ce anume spuneai dumneata, domnule?

— Spuneam că se face tot ce e cu putinţă în Franţa, pentru ca gentilomii să fie umiliţi.

— Şi cine face asta? întrebă Raoul.

— Regele însuşi; se înconjoară de oameni care nu i fac cinste.

— Haidade! strigă de Guiche. Nu ştiu unde dracu ai văzut tu asta, de Wardes?

— O singură pildă.

Şi de Wardes îl înfăşură pe Bragelonne cu privirea sa.

— Spune.

— Ştii cine a fost numit căpitan general de muşchetari, slujbă care face mai mult decât aceea de pair, care o întrece pe aceea de mareşal al Franţei?

Raoul începu să se înroşească, întrucât vedea unde voia să ajungă de Wardes.

— Nu; cine a fost numit? întrebă de Guiche. Şi asta nu s a întâmplat de mult, în orice caz, căci acum opt zile postul era încă liber. Ştiu însă că regele l a refuzat DOMNULUI, care l cerea pentru unul din protejaţii săi.

— Ei bine, dragul meu, regele l a refuzat unui protejat al DOMNULUI, pentru a l da cavalerului d'Artagnan, un cadet din Gasconia, care n a făcut altceva decât să şi târască timp de treizeci de ani spada prin anticamere.

— Iartă mă, domnule, dacă te întrerup – zise Raoul, aruncându i o privire plină de asprime lui de Wardes – dar mă faci să cred că dumneata nu l cunoşti pe cel despre care vorbeşti.

— Nu l cunosc pe domnul d'Artagnan? Eh, Doamne, dar cine nu l cunoaşte?

— Cei care l cunosc, domnule – vorbi Raoul cu mai multă stăpânire, dar şi cu răceală – sunt datori să spună că, dacă nu e un gentilom pe măsura regelui, ceea ce nu e de loc vina lui, se ridică la aceeaşi treaptă cu toţi regii de pe pământ prin curaj şi loialitate. Iată părerea mea, domnule, şi, har cerului, îl cunosc pe domnul d'Artagnan de când am deschis ochii pe lume.

De Wardes vru să răspundă, dar de Guiche îl întrerupse.

XII

PORTRETUL DOAMNEI
Discuţia ameninţa să se învenineze şi de Guiche înţelese prea bine aceasta. Într adevăr, în privirea lui Bragelonne stăruia o licărire de pornire duşmănoasă. În a lui de Wardes se citea parcă ceva ca o pregătire de atac. Fără să şi dea seama de ceea ce colcăia în sufletele celor doi prieteni ai lui, de Guiche se gândi să oprească încăierarea pe care simţea că e gata s o înceapă fie unul, fie altul, sau amândoi de­odată.

— Domnilor – zise el – trebuie să ne despărţim: e timpul să mă duc la DOMNUL. Să ne vedem de treburile noastre: tu, de Wardes, vino cu mine la Luvru; tu, Raoul, rămâi stăpânul casei, şi cum eşti sfetnicul a tot ce se face aici, îţi vei arunca ochii şi asupra pregătirilor pentru plecarea mea.

Raoul, ca omul care nu caută, dar nici nu se teme de gâlceavă, făcu un semn de încuviinţare din cap şi se aşeză pe o bancă la soare.

— Foarte bine – zise de Guiche – stai acolo, Raoul, şi pune să ţi se arate cei doi cai pe care i am cumpărat; îmi vei spune părerea ta, căci i am cumpărat cu învoiala ca tu să consfinţeşti târgul. Ah, iartă mă, am uitat să te întreb, ce face domnul conte de La Fère?

Şi, rostind aceste cuvinte, se uită la de Wardes, cu gândul de a încerca să vadă pe chipul lui efectul produs asupra sa de numele tatălui lui Raoul.

— Mulţumesc – răspunse tânărul – domnul conte e bine.

O scânteiere de ură străfulgeră în ochii lui de Wardes. De Guiche păru a nu observa această lucire haină şi, ducându se să i strângă mâna lui Raoul, îi spuse:

— Ne am înţeles, nu i aşa, Bragelonne, vei veni să ne cauţi în curtea palatului Regal, da? Apoi, făcându i semn lui de Wardes să l urmeze, căci acesta se bâţâia când pe un picior, când pe altul, zise: Să mergem; vino cu noi, domnule Malicorne.

Acest nume îl făcu pe Raoul să tresară. I se păru că mai auzise undeva pronunţându se acest nume, dar nu şi putea aduce aminte cu ce prilej. În timp ce încerca să şi amintească, pe jumătate cu gândurile aiurea, pe jumătate răscolit încă de convorbirea cu de Wardes, ceilalţi trei porniră spre Palatul Regal, unde îşi avea reşedinţa DOMNUL.

Pe drum, Malicorne îşi dădu seama de două lucruri. Pri­mul, că cei doi tineri aveau de vorbit amândoi; al doilea, că el nu se cădea să meargă în acelaşi rând cu ei. Rămase, deci, ceva mai în urmă.

— Ce te a apucat? îi spuse de Guiche însoţitorului său după ce ieşiră pe poarta palatului Grammont. Îl ataci pe domnul d'Artagnan, şi asta de faţă cu Raoul!

— Ei şi? făcu de Wardes.

— Cum ei şi?

— Aşa; n avem voie să l atacăm pe domnul d'Artagnan?

— Dar ştii bine că domnul d'Artagnan reprezintă un sfert din ceea ce, atât de glorios şi atât de vitejesc, se înţelege prin Muşchetari.

— O fi; dar nu văd pentru ce asta m ar împiedica să l urăsc pe domnul d'Artagnan.

— Ce ţi a făcut?

— Oh, mie, nimic.

— Atunci de ce să l urăşti?

— Întreabă despre asta umbra tatălui meu.

— Într adevăr, scumpul meu de Wardes, mă uimeşti! Dom­nul d'Artagnan nu e dintre oamenii care să lase în urma lor o duşmănie, fără să fi dat socoteală de ea. Tatăl dumitale, mi s a spus, era la rândul lui un pricinaş. Or, nu există vrăj­măşie, oricât de aspră, care să nu fie spălată cu sânge printr o dreaptă şi loială lovitură de spadă.

— Ce vrei, dragă prietene, această ură dăinuia între părin­tele meu şi domnul d'Artagnan; tatăl meu m a crescut, încă din copilărie, cu ea în suflet, şi e o moştenire de neuitat.

— Şi ura asta se îndrepta numai către domnul d'Artagnan singur?

— Oh, domnul d'Artagnan era prea strâns legat de ceilalţi trei prieteni ai lui pentru ca veninul să nu se reverse şi asu­pra lor; ura aceasta e atât de puternică, te rog să mă crezi, încât, la nevoie, nici ceilalţi nu se vor putea plânge că sunt nesocotiţi.

De Guiche îşi aţinti privirea asupra lui de Wardes; se cutremură văzând zâmbetul necruţător al celuilalt. Ceva, ca un fel de presimţire, îi zgudui gândurile; îşi spuse că vremea luptelor cu spada între gentilomi trecuse, dar că ura, cuibă­rită în adâncul inimii, în loc să se topească acolo, se întărea şi mai mult; că uneori un zâmbet e tot atât de cumplit ca şi o ameninţare şi că, într un cuvânt, după părinţi, care se duşmăniseră din tot sufletul şi se înfruntaseră cu tăria bra­ţului, venea rândul fiilor; că aceştia se vor duşmăni cu aceeaşi putere, dar că nu se vor mai lupta între ei decât cu armele intrigii şi ale trădării. Şi cum de Guiche nu l putea bănui pe Raoul în stare de a folosi trădarea sau intriga, toc­mai pentru el se temea mai mult. Însă, în vreme ce acesta gânduri negre îi întunecau fruntea lui de Guiche, de Wardes păru a fi reuşit să se stăpânească.

— De fapt – zise acesta – eu nu am nimic cu domnul de Bragelonne; nici nu l cunosc măcar.

— Oricum, de Wardes – îi răspunse de Guiche cu oare­care asprime – nu uita un lucru, că Raoul e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei.

De Wardes se înclină. Convorbirea se întrerupse aici, cu toate că de Guiche se strădui să citească mai adânc în inima lui de Wardes; dar acesta, hotărât, fără îndoială, să şi păs­treze taina, rămase ferecat în el însuşi. De Guiche îşi făgă­dui atunci să încerce să ajungă la mai multă înţelegere cu Raoul.

Între timp se apropiaseră de Palatul Regal, care era în­conjurat de o mulţime de curioşi. Suita DOMNULUI aştepta ultimele lui ordine pentru a încăleca pe cai şi a însoţi amba­sadorii însărcinaţi s o aducă la Paris pe tânăra principesă. Luxul cailor, al armelor şi al livrelelor înlocuia, în momentul acela, datorită cuminţeniei mulţimilor şi tradiţiei de respec­tuoasă admiraţie faţă de regi, uriaşele cheltuieli acoperite prin impozite. Mazarin spusese: "Lăsaţi i să cânte, dar nu­mai să plătească!" Ludovic al XIV lea spunea: "Lăsaţi i să vadă". Vederea luase locul glasului; mulţimea putea încă să privească, dar nu mai putea să cânte.

Domnul de Guiche îi lăsă pe de Wardes şi pe Malicorne la capătul scării celei mari; el, bucurându se de favoarea Prinţului, împreună cu cavalerul de Lorraine, care i zâmbea cu toată gura, deşi nu putea să l sufere, urcă direct în apar­tamentele DOMNULUI. Îl găsi pe tânărul Prinţ în faţa oglinzii, sulemenindu şi obrajii cu roşu. Într un colţ al ca­binetului, domnul cavaler de Lorraine, întins pe perne, toc­mai îşi frizase părul lung şi blond, şi acum şi l răsucea între degete, aşa cum ar fi făcut o femeie. Prinţul, auzind paşi, întoarse capul şi, zărindu l pe conte, îl întâmpină:

— Ah, tu eşti, Guiche? Vino aici şi spune mi adevărul.

— Da, monseniore, ştiţi că ăsta e cusurul meu.

— Închipuieşte ţi, Guiche, că urâciosul acesta de cavaler îmi face mereu sânge rău.

Cavalerul dădu din umeri.

— Cum asta, monseniore? întrebă de Guiche. După câte ştiu, domnul cavaler n are asemenea obiceiuri.

— Ei bine, pretinde – continuă Prinţul – că domnişoara Henriette e mai bine ca femeie, decât aş fi eu ca bărbat.

— Luaţi seama, monseniore – zise de Guiche încruntându şi sprâncenele – mi aţi cerut să spun adevărul.

— Da – rosti DOMNUL aproape tremurând.

— Ei bine, am să vi l spun.

— Nu te grăbi, Guiche! strigă Prinţul. Ai destulă vreme. Priveşte mă cu atenţie şi aminteşte ţi de DOAMNA; de alt­fel, iată i portretul, ţine l.

Şi i întinse miniatura, lucrată cu multă fineţe. De Guiche luă portretul şi l cercetă îndelung.

— Pe cinstea mea – zise el – iată, monseniore, un chip adorabil.

— Dar uită te şi la mine, priveşte mă acum şi pe mine! strigă Prinţul, încercând să abată către el atenţia contelui, absorbit în întregime de admirarea portretului.

— Într adevăr, e ceva minunat! murmură de Guiche.

— Eh, s ar zice – continuă DOMNUL – că n ai văzut o niciodată pe această copilă.

— Am văzut o, monseniore, dar, e adevărat, sunt cinci ani de atunci, şi timpul produce schimbări mari de la o copilă de doisprezece ani la o domnişoară de şaptesprezece.

— În fine, părerea ta, spune o, s o auzim!

— Părerea mea e că portretul pare înfrumuseţat, mon­seniore.

— Oh, fără îndoială că da! E înfrumuseţat – zise Prinţul, bucurându se. Dar presupune că n ar fi, şi spune mi părerea ta.

— Monseniore, alteţa voastră trebuie să fie fericită că are o logodnică atât de încântătoare.

— Fie; e părerea ta despre ea; dar despre mine?

— Cred, monseniore, că sunteţi prea frumos pentru un bărbat.

Cavalerul de Lorraine începu să râdă cu hohote. DOM­NUL înţelese tot ceea ce putea să fie o judecată severă în părerea contelui cu privire la el. Încruntă din sprâncene.

— Am nişte prieteni prea puţin binevoitori – rosti el.

De Guiche se mai uită o dată la portret; dar, după câteva secunde de contemplare, îl înapoie Prinţului, cu jenă, spunând:

— Credeţi mă, monseniore, aş prefera să contemplu de zece ori chipul alteţei voastre, decât o dată pe al DOAMNEI.

Fără îndoială, cavalerul găsi că se ascunde ceva miste­rios în aceste cuvinte, care rămaseră neînţelese de Prinţ, căci strigă:

— Ei bine, atunci însuraţi vă!

DOMNUL continuă să şi dea cu roşu; pe urmă, după ce termină, mai privi o dată portretul, apoi se uită în oglindă şi zâmbi. De bună seamă, era mulţumit de această com­paraţie.

— De altfel, e foarte drăguţ din partea ta că ai venit – îi spuse el lui de Guiche. Mi era teamă că ai să pleci fără a trece să ţi iei rămas bun de la mine.

— Monseniorul mă cunoaşte prea bine pentru a nu mă crede în stare de o asemenea lipsă de cuviinţă.

— Şi, afară de asta, ai să mi ceri poate ceva înainte de a părăsi Parisul?

— Ei bine, alteţa voastră a ghicit: am, într adevăr, să i fac o rugăminte.

— Bun, vorbeşte.

Cavalerul de Lorraine deveni numai ochi şi urechi; i se părea că orice favoare obţinută de altul era un furt din ceea ce i se cuvenea lui. Dar întrucât contele de Guiche şovăia, Prinţul îl întrebă:

— E vorba de bani? Dacă da, ai nimerit o cum nu se poate mai bine; sunt foarte bogat. Domnul intendent superior mi a trimis cincizeci de mii de pistoli.

— Mulţumesc alteţei voastre, dar nu e vorba de bani.

— Atunci despre ce e vorba? Să vedem.

— De un brevet pentru o domnişoară de onoare.

— Pentru Dumnezeu, Guiche, ai devenit un protector fără pereche! zise Prinţul cu oarecare dispreţ. N ai să mi mai vorbeşti oare decât de gâsculiţe?

Cavalerul de Lorraine zâmbi; el ştia că monseniorului nu i prea plăceau oamenii care cereau favoruri pentru femei.

— Monseniore – zise contele – nu eu sunt acela care ocroteşte direct persoana în chestiune; e unul din prietenii mei.

— Ah, asta i altceva! Şi cum se numeşte protejata priete­nului dumitale?

— Domnişoara de La Baume Le Blanc de La Vallière, care e mai de mult domnişoară de onoare a DOAMNEI, văduva de la Blois.

— Ah, o şchioapă! zise cavalerul de Lorraine, lungindu se pe perna sa.

— O şchioapă!? repetă Prinţul. DOAMNA să aibă aşa ceva sub ochii ei? Doamne, nu, ar fi prea primejdios pentru când va fi însărcinată.

Cavalerul de Lorraine izbucni în râs.

— Domnule cavaler – i se adresă de Guiche – nu e frumos ceea ce faci: eu cer un lucru şi dumneata îmi pui beţe n roate!

— Ah, iartă mă, domnule conte – răspunse cavalerul de Lorraine, neliniştit de tonul cu care contele accentuase cuvin­tele sale – n am avut această intenţie şi, de altfel, cred că o confund pe domnişoara cu altcineva.

— Fără îndoială, şi te încredinţez eu că o confunzi.

— Spune, ţii mult la asta, Guiche? întrebă Prinţul.

— Mult, monseniore.

— Ei bine, s a făcut! Dar să nu mi mai ceri alt brevet, căci nu mai e nici un loc.

— Ah! exclamă cavalerul. E amiază; ceasul hotărât pen­tru plecare.

— Mă goneşti, domnule? îi aruncă contele.

— Oh, conte, dumneata mă chinuieşti astăzi! răspunse cavalerul cu un zâmbet îngăduitor.

— Pentru numele lui Dumnezeu, conte! Pentru numele lui Dumnezeu, cavalere! îi mustră DOMNUL. Nu vă cer­taţi astfel aici; nu vedeţi că asta îmi face rău?

— Şi semnătura? întrebă contele.

— Scoate un brevet din sertar şi dă mi l.

De Guiche luă brevetul ce i fusese arătat, cu o mână, iar cu cealaltă îi întinse DOMNULUI o pană muiată în cer­neală. Prinţul semnă.

— Poftim – zise el, înapoindu i brevetul – însă cu o condiţie.

— Care?

— Sa te împaci cu cavalerul.

— Bucuros – zise de Guiche.

Şi i întinse cavalerului mâna cu o nepăsare ce semăna mai degrabă a dispreţ.

— Du te, conte – zise cavalerul, fără să pară câtuşi de puţin că observase dispreţul contelui – du te şi adu ne o principesă care să nu fie mai prejos de portretul ei.

— Da, du te şi procedează cu înţelepciune... Ia spune, pe cine iei ca însoţitori?

— Pe Bragelonne şi pe de Wardes.

— Doi bravi tovarăşi de drum.

— Chiar prea bravi! adăugă cavalerul. Încearcă să l aduci înapoi pe amândoi, conte.

— Păcătoasă inimă! murmură de Guiche. Nu vede decât răul, oriunde şi oricând.

Apoi, salutându l pe DOMNUL, ieşi. Când ajunse în vestibul, flutură în aer brevetul semnat. Malicorne se repezi şi i l luă din mână, tremurând de bucurie. Dar, după ce i l dădu, de Guiche observă că acesta mai aştepta ceva.

— Răbdare, domnule, răbdare – îi spuse el omului său – era acolo domnul cavaler şi m am temut să nu m aleg cu nimic dacă aş fi cerut prea mult dintr o dată. Aşteaptă, deci, până mă întorc. Adio!

— La revedere, domnule conte; mii de mulţumiri – zise Malicorne.

— Şi trimite mi l pe Manicamp. Dar, ia spune mi, dom­nule, o adevărat că domnişoara de La Vallière e şchioapă?

În clipa când rosti aceste cuvinte, un cal se opri din trap la spatele lui. De Guiche întoarse capul şi l văzu pălind pe Bragelonne, care tocmai în clipa aceea intrase în curte. Bietul îndrăgostit auzise totul. Nu acelaşi lucru se întâmpla cu Ma­licorne, care o şi ştersese din loc.

"Cu ce rost se vorbeşte aici despre Louise? se întrebă Raoul. Oh, să l ferească Dumnezeu pe acest de Wardes, care zâmbeşte acolo, să spună un cuvânt despre ea, în faţa mea!"

— Gata, domnilor! strigă contele. Haide, la drum!

În acea clipă, Prinţul, care îşi sfârşise toaleta, se ivi la fereastră. Întreaga escortă îl salută prin urale şi, zece minute mai târziu, steaguri, flamuri şi pene fluturau în văzduh, în unduirea galopului cailor.

XIII

LA LE HAVRE
Toată această curte, atât de strălucitoare, atât de veselă, atât de însufleţită de simţiri felurite, ajunse la Le Havre după patru zile de la plecarea din Paris. Era către ceasurile cinci seara; nu se primise încă nici o veste despre DOAMNA. Porniră să şi caute locuinţe; dar, în legătură cu asta, se stârni o mare învălmăşeală între stăpâni, se iscară ciorovăieli între lachei. În mijlocul acestei zarve, contelui de Guiche i se păru că l recunoaşte pe Manicamp. Într adevăr, el era cel care tocmai atunci sosea; dar, întrucât Malicorne îi luase costumul cel mai frumos, el nu mai putuse găsi decât un costum de catifea violetă, brodat cu argint. De Guiche îl recunoscu mai mult după costum decât după chip, căci văzuse de atâtea ori la Manicamp acest costum violet, care era ultima lui salvare. Manicamp se înfăţişă înaintea contelui sub o boltă de făclii care mai mult incendiau decât luminau poarta pe unde se intra în Le Havre şi care se afla nu departe de turnul lui Francisc I. Contele, văzând faţa mohorâtă a lui Manicamp, nu şi putu stăpâni o izbucnire de râs.

— Eh, bietul meu Manicamp – strigă el – iată te în violet! Eşti cumva în doliu?

— Sunt în doliu, da – răspunse Manicamp.

— După cine, sau după ce?

— După costumul meu albastru, cu fire de aur, care a dispărut, şi în locul lui nu l am mai găsit decât pe acesta; şi încă a trebuit să fac economii, nu glumă, ca să l pot răscumpăra.

— Adevărat?

— La dracu! Te mai şi miri, după ce mă laşi fără nici un ban!

— În sfârşit, iată te aici, asta e principalul.

— Venit pe nişte drumuri nemaipomenit de proaste.

— Unde eşti găzduit?

— Găzduit?

— Da.

— Dar nu sunt găzduit nicăieri.

De Guiche începu să râdă iar.

— Atunci, unde vei fi găzduit?

— La un loc cu tine.

— Păi, nici eu nu ştiu unde am să stau.

— Cum, nu ştii?

— Fără îndoială; de unde vrei să ştiu unde am să dorm?

— N ai reţinut un hotel?

— Eu?

— Tu, sau DOMNUL.

— Nu ne am gândit la asta nici unul, nici altul. Oraşul Le Havre e mare, presupun, şi de vreme ce s o găsi un grajd pentru doisprezece cai şi o casă curată într un cartier bun...

— O, sunt multe case foarte curate...

— Ei bine, atunci...

— Dar nu pentru noi.

— Cum nu pentru noi? Dar pentru cine?

— Pentru englezi, la dracu!

— Pentru englezi?

— Da, toate sunt închiriate.

— De cine?

— De domnul de Buckingham.

— De cine? făcu de Guiche, silit, la rostirea acestui nume, să şi ascută auzul.

— Ei da, dragul meu, de domnul de Buckingham. Înăl­ţimea sa a trimis înainte un curier; acest curier a sosit de trei zile şi a reţinut toate casele locuibile care se găsesc în oraş.

— Haide, haide, Manicamp, să ne înţelegem.

— Doamne, dar ceea ce ţi spun e destul de limpede, mi se pare.

— Totuşi, domnul de Buckingham nu ocupă doar tot oraşul, ce dracu!

— Nu l ocupă, e adevărat, fiindcă n a debarcat încă, dar, de îndată ce va debarca, o să l ocupe.

— Bun! Dar un om care a luat o casă se va mulţumi cu ea şi n o să vrea să aibă două.

— Da, dar doi oameni?

— Fie, două case; patru, şase, zece, dacă vrei; în Le Havre sunt însă o sută de case!

— Ei bine, află că toate o sută sunt închiriate.

— Cu neputinţă!

— Măi, dar încăpăţânat mai eşti! Când îţi spun că dom­nul de Buckingham a închiriat toate casele din jurul aceleia în care va fi găzduită maiestatea sa regina văduvă a Angliei şi principesa, fiica ei!

— Ah, nu zău, iată ceva neobişnuit – zise de Wardes mângâind gâtul calului său.

— E întocmai precum spun, domnule.

— Eşti sigur de asta, domnule de Manicamp?

Şi, punând această întrebare, se uită cu neîncredere la de Guiche, ca şi cum ar fi vrut să afle ce temei se putea pune pe vorbele prietenului său.

Între timp se făcuse noapte, şi torţele, pajii, lacheii, scu­tierii, caii şi trăsurile se îngrămădeau în faţa porţii şi în piaţă; luminile se reflectau în canalul unde năvăleau apele mării în plin flux, în vreme ce, dincolo de dig, se zăreau sute de capete de curioşi, marinari sau burghezi care căutau să nu piardă nimic din tot ce se petrecea acolo.

În timpul acestor sporovăieli, Bragelonne, ca şi cum ar fi fost străin de ceilalţi, stătea pe cal, ceva mai în urma lui de Guiche, şi privea jocul luminilor ce se răsfrângeau în apă, respirând totodată, cu plăcere, mireasma sărată a valurilor ce se rostogoleau vuind peste nisip, pietriş şi alge, împrăştiindu şi spuma albă în văzduh şi risipindu şi vuietul în noapte.

— Dar, mă rog – strigă de Guiche – ce l a împins pe domnul de Buckingham să facă atâta provizie de locuinţe?

— Da – întrebă şi de Wardes – ce l a împins?

— Oh, un motiv suprem – răspunse Manicamp.

— Ei bine, cunoşti acest motiv?

— Cred că l cunosc.

— Atunci vorbeşte.

— Apleacă te spre mine.

— Drace! Nu se poate spune decât în şoaptă?

— Ai să ţi dai seama singur.

— Bun.

De Guiche se aplecă.

— Dragostea – zise Manicamp.

— Nu mai pricep nimic.

— Spune mai bine că încă nu pricepi.

— Vorbeşte desluşit.

— Ei bine, mulţi cred, domnule conte, că alteţa sa regală DOMNUL va fi cel mai nefericit dintre soţi.

— Cum adică! Ducele de Buckingham să...?

— Acest nume aduce nenorocire prinţilor din casa Franţei.

— Aşadar, ducele...?

— Ar fi îndrăgostit nebun de tânăra DOAMNA, după câte se spune, şi n ar vrea pentru nimic în lume ca cineva să se apropie de ea, în afară de dânsul.

De Guiche se înroşi.

— Bine, bine, mulţumesc! zise el, strângându i mâna lui Manicamp. Apoi, ridicând capul, adăugă: Pentru numele lui Dumnezeu, Manicamp, fă în aşa fel ca planul ducelui de Buckingham să nu ajungă la urechile franceze, căci altfel vor sclipi sub soarele acestei ţări spade ce nu se tem câtuşi de puţin de oţelurile călite englezeşti.

— De fapt – zise Manicamp – această dragoste nu mi a fost dovedită de nimeni, şi s ar putea să fie doar un zvon.