Vicontele de Bragelonne

În larg, barca cea mare care le aducea pe prinţese se desprindea de vasul amiral în clipa când Buckingham punea piciorul pe pământ. După ea venea o altă barcă, încărcată de ofiţeri, de curteni şi de prieteni. Toată populaţia din Le Havre, urcată la repezeală în lotci pescăreşti, în luntri cu fundul drept sau în caiace normande, ieşi în întâmpinarea bărcii regale. Tunurile din forturi începură să tragă din nou; vasul amiral şi celelalte două nave răspundeau cu alte salve, şi vâlvătăi de flăcări amestecate cu scame şi fum ţâşneau din ţevile largi, în rotocoale, rătăcind pe deasupra valurilor, înainte de a se destrăma în văzduhul albastru.

Prinţesa atinse cu piciorul prima treaptă a cheiului. O muzică veselă o aştepta pe uscat şi acum îi însoţea fiecare pas pe care l făcea. În timp ce alaiul se îndrepta spre cen­trul oraşului şi Prinţesa călca uşor pe tapiseriile bogate şi pe buchetele de flori, contele de Guiche şi Raoul, desprinzându se din mijlocul englezilor, apucară pe alte străzi şi se duseră în goană la reşedinţa aleasă mai dinainte pentru DOAMNA.

— Să ne grăbim – îi spuse Raoul lui de Guiche – căci după firea pe care i o cunosc, acest Buckingham ar fi în stare să ne facă cine ştie ce pocinog, văzând urmarea celor hotărâte de noi ieri.

— Oh – răspunse contele – îl avem aici pe de Wardes, care e dârzenia întrupată, şi pe Manicamp, care e blândeţea însăşi.

De Guiche nu se lăsă totuşi pe tânjeală şi, după cinci minute, se aflau în faţa primăriei. Ceea ce i uimi la început fu o mare mulţime de oameni ce ticsea piaţa.

— Bun – zise de Guiche – se pare că locuinţele noastre au fost înălţate.

Într adevăr, în faţa primăriei, chiar în mijlocul pieţei, fuseseră înjghebate corturi de o eleganţă neobişnuită, în vârful cărora fluturau drapelele Franţei şi Angliei, ală­turate. Primăria era înconjurată de corturi ca de o centură bălţată; zece paji şi doisprezece călăraşi din gardă, trimişi să escorteze pe ambasadori, făceau de strajă în jurul cortu­rilor. Priveliştea era ciudată, neobişnuită; avea ceva feeric.

Aceste locuinţe improvizate fuseseră ridicate în timpul nopţii. Îmbrăcate pe dinăuntru şi pe dinafară cu cele mai scumpe stofe pe care de Guiche le putuse găsi în Le Havre, ele încercuiau pe de a întregul primăria, adică reşedinţa tinerei Prinţese; erau apoi legate unele de altele prin nişte cordoane de mătase întinse şi păzite de santinele, în aşa fel că planul lui Buckingham era complet răsturnat, în cazul când acest plan ar fi fost cu adevărat de a păstra pentru el şi englezii lui terenul din preajma primăriei. Singura trecere prin care se putea ajunge la treptele pri­măriei, şi care nu fusese închisă de această baricadă de mă­tase, era străjuită de două corturi asemănătoare cu două foişoare şi ale căror uşi se deschideau de o parte şi de alta a acestei intrări. Cele două corturi erau destinate lui de Guiche şi lui Raoul; în lipsa lor, ele trebuiau să fie ocupate în permanenţă: al lui de Guiche de către de Wardes, al lui Raoul de Manicamp. În jurul acestor două corturi şi al celorlalte şase, cam vreo sută de ofiţeri, de gentilomi şi de paji străluceau în costumele lor de mătase şi aur, zumzăind ca nişte albine în jurul stupilor. Toţi aceştia, cu spadele la şold, erau gata să se supună in corpore, la un semn al lui de Guiche sau al lui Bragelonne, cele două căpetenii ale ambasadei.

Chiar în momentul când cei doi tineri se iviră la capă­tul unei străzi ce dădea în piaţă, ei zăriră, străbătând aceeaşi piaţă, în galopul calului său, un tânăr gentilom de o eleganţă încântătoare. Tânărul brăzda mulţimea de curioşi prin care trecea, dar când văzu locuinţele acestea ridicate acolo peste noapte, scoase un strigăt de mânie şi deznădejde. Era Bu­ckingham! Buckingham, care se trezise din amorţeala sa, pentru a îmbrăca cel mai strălucitor costum şi a veni să le aştepte pe DOAMNA şi pe regină pe treptele primăriei. Dar, la intrarea dintre cele două corturi, i se taie calea şi fu nevoit să se oprească. Buckingham ridică furios biciuşca; doi ofiţeri îi apucară însă braţul.

Dintre cei doi înlocuitori, numai unul era în cortul său. De Wardes urcase în interiorul primăriei, pentru a transmite unele dispoziţii date de către de Guiche. Auzind larma pe care o făcea Buckingham, Manicamp, întins dea­supra pernelor dintr unul din cele două corturi de la in­trare, se ridică în capul oaselor, cu lenea lui obişnuită, şi, văzând că tărăboiul nu contenea, se ivi de după perdea.

— Ce i aici – întrebă el cu o voce somnoroasă – şi ce înseamnă gălăgia asta atât de mare?

Întâmplarea făcu ca, în clipa când el începu să vorbească, zarva să contenească, astfel încât, cu toate că vocea lui era blândă şi stăpânită, toată lumea îi auzi întrebarea. Buckingham întoarse capul şi privi de sus acest trup lung şi deşirat şi această faţă pe jumătate adormită. Pesemne că persoana gentilomului nostru, îmbrăcat, de altminteri, destul de simplu, aşa precum am arătat, nu i stârni prea mare respect, căci i se adresă pe un ton dispreţuitor:

— Dumneata cine mai eşti, domnule?

Manicamp se sprijini de braţul unei matahale de că­lăraş, ce stătea alături, ţeapăn ca un stâlp de catedrală, şi răspunse cu acelaşi glas potolit:

— Dar dumneata cine eşti?

— Eu sunt milordul duce de Buckingham. Am închiriat toate casele din preajma primăriei, unde am treburi; or, întrucât aceste case sunt închiriate, ele sunt ale mele, şi fi­indcă le am închiriat ca să am trecerea liberă spre primărie, dumneata n ai dreptul să mi închizi calea.

— Dar domnule, cine te împiedică să treci? întrebă Manicamp.

— Santinelele dumitale.

— Fiindcă vrei să treci călare, domnule, şi consemnul este să nu fie lăsaţi să treacă decât oameni pe jos.

— Nimeni n are dreptul să dea vreun consemn aici, în afară de mine – zise Buckingham.

— Cum aşa, domnule? întrebă Manicamp cu vocea lui blândă. Fă mi plăcerea şi dezleagă mi această enigmă.

— Pentru că, după cum ţi am mai spus, eu am închi­riat toate casele din jurul pieţei.

— Asta o ştiu, întrucât nouă nu ne a mai rămas decât piaţa.

— Te înşeli, domnule, piaţa e a mea, ca şi casele.

— Oh, s avem iertare, domnule, dumneata greşeşti. La noi e o vorbă: caldarâmul regelui; deci piaţa este a regelui; şi cum noi suntem ambasadorii regelui, piaţa este a noastră.

— Domnule, te am mai întrebat o dată, cine eşti dumneata? strigă Buckingham, scos din fire de sângele rece al interlocu­torului său.

— Mă numesc Manicamp – răspunse tânărul cu o voce eoliană, într atât era de armonioasă şi suavă.

Buckingham ridică din umeri.

— Pe scurt – zise el – când am închiriat casele din jurul primăriei, piaţa era goală; barăcile astea îmi împiedică vederea, scoateţi le de aici!

Un surd şi ameninţător murmur se răspândi în mulţimea de ascultători. Tocmai în acel moment sosi de Guiche; acesta dădu la o parte mulţimea ce l despărţea de Buckingham şi, urmat de Raoul, intră printr o parte a pieţei, în timp ce prin cealaltă parte intra de Wardes.

— Iertaţi, milord – vorbi el – dar dacă aveţi vreo plângere de făcut, fiţi bun şi adresaţi mi o mie, ştiut fiind că eu sunt cel care a dat planurile acestei construcţii.

— Afară de asta, vreau să ţi atrag luarea aminte, domnule, că acest cuvânt, barăci, poate să ne supere – adăugă Manicamp pe un ton plin de graţie.

— Aşadar, ce spuneaţi, domnule? întrebă de Guiche.

— Spuneam, domnule conte – răspunse Buckingham cu un accent de furie încă nepotolită, cu toate că se mai stăpânise puţin în prezenţa unui egal – spuneam că e cu neputinţă ca aceste corturi să rămână acolo unde sunt.

— Cu neputinţă? se miră de Guiche. Şi pentru ce, rogu vă?

— Fiindcă mă stingheresc.

De Guiche lăsă să i scape un gest de nerăbdare, dar o privire de gheaţă a lui Raoul îl domoli.

— Ar trebui să vă stingherească mai puţin, domnule, decât abuzul de întâietate pe care vi l aţi îngăduit.

— Abuzul?

— Dar, fără îndoială. Aţi trimis aici un mesager care să închirieze, în numele vostru, toate casele din Le Havre, fără a mai ţine seama că şi francezii trebuiau să vină în întâmpinarea DOAMNEI. E un lucru mai puţin frăţesc, domnule duce, pentru reprezentantul unei naţiuni prietene.

— Pământul e al primului ocupant – zise Buckingham.

— Dar nu şi în Franţa.

— Pentru ce nu şi în Franţa?

— Fiindcă e ţara bunei cuviinţe.

— Ce vreţi să spuneţi? strigă Buckingham pe un ton atât de ridicat, încât cei de faţă se dădură numaidecât un pas înapoi, crezând că au să se încaiere.

— Vreau să spun, domnule – răspunse de Guiche pă­lind de furie – că eu am pus să se ridice aceste adăposturi pentru mine şi prietenii mei, în chip de locuinţe pentru ambasadorii Franţei, ca singurul loc de odihnă pe care pre­tenţia dumneavoastră ni l a lăsat în acest scop, şi că în aceste adăposturi voi sta, eu şi ai mei, afară numai dacă o voinţă mai puternică, şi îndeosebi mai suverană decât a domniei voastre, nu va hotărî altfel.

— Adică dacă nu va dispune evacuarea, cum se zice la Palat – adăugă cu blândeţe Manicamp.

— Cunosc eu pe cineva, domnule, care va fi, sper, aşa precum doriţi – zise Buckingham ducându şi mâna la spadă.

În aceeaşi clipă, când zeiţa Discordiei, aprinzând inimile, era pe cale să îndrepte toate spadele împotriva piepturilor omeneşti, Raoul îşi puse încet braţul pe umărul lui Buckingham.

— Un cuvânt, milord – zise el.

— Dreptul meu! Dreptul meu mai întâi! strigă nă­bădăiosul tânăr.

— Tocmai asupra acestui punct voi avea cinstea de a vă vorbi – adăugă Raoul.

— Fie, dar fără multe vorbe, domnule.

— O singură întrebare; vedeţi dar că nu se poate să fiu mai scurt decât atât.

— Vorbiţi, ascult.

— Oare dumneavoastră, sau domnul duce de Orléans urmează să se însoare cu nepoata regelui Henric al IV lea?

— Cum aţi spus? întrebă Buckingham, dându se un pas înapoi, uluit.

— Vă rog să mi răspundeţi la asta, domnule – stărui liniştit Raoul.

— Dorinţa dumneavoastră este cumva de a mă lua în râs, domnule? întrebă Buckingham.

— Şi ăsta poate fi un răspuns, şi el îmi este de ajuns. Aşadar, aţi mărturisit, nu dumneavoastră sunteţi cel care se căsătoreşte cu Prinţesa Angliei.

— Dar o ştiţi prea bine, domnule, aşa mi se pare.

— Iertaţi, însă după felul cum vă purtaţi, lucrul nu este tocmai limpede.

— La urma urmei, ce vreţi dumneavoastră să spuneţi?

Raoul se apropie de duce.

— Aveţi – zise el coborând glasul – porniri care sea­mănă cu cele ale geloziei; ştiţi asta, milord? Or, asemenea porniri, când la mijloc e vorba de o femeie, nu se potrivesc de loc cuiva care nu e nici amantul, nici soţul ei; cu atât mai puţin, sunt sigur că înţelegeţi asta, milord, când acea femeie este o prinţesă.

— Domnule – izbucni Buckingham – dumneavoastră o înjosiţi pe Doamna Henriette.

— Dumneavoastră sunteţi cel care o înjoseşte, milord, luaţi seama! răspunse Bragelonne cu răceală. Adineauri, pe vasul amiral, aţi reuşit s o supăraţi pe regina mamă şi l aţi scos din răbdări pe amiral. M am uitat la dumneavoastră, milord, şi am crezut, la început, că sunteţi nebun; dar pe urmă am ghicit adevărata pricină a acestei nebunii.

— Domnule!

— Fiţi liniştit, am să mai adaug ceva: sper că sunt singurul dintre francezi care a priceput acest lucru.

— Dar ştiţi, domnule – zise Buckingham, tremurând de mânie şi în acelaşi timp de nestăpânire – ştiţi că aveţi un fel de a vorbi care merită să fie înăbuşit?

— Cântăriţi vă cuvintele, milord – îl înfruntă Raoul cu semeţie – nu mă trag dintr o spiţă de oameni ale căror porniri să se lase înăbuşite; în schimb, dumneavoastră fa­ceţi parte dintr un neam ale cărui pasiuni sunt privite cu neîncredere de către bunii francezi; vă repet, deci, pentru a doua oară, luaţi seama, milord.

— La ce, dacă nu vă supăraţi? Nu cumva dumnea­voastră mă ameninţaţi?

— Sunt fiul contelui de La Fère, domnule de Buckin­gham, şi eu nu ameninţ niciodată, pentru că lovesc mai întâi. De aceea, să ne înţelegem, ameninţarea pe care v o fac, iat o...

Buckingham strânse pumnii; dar Raoul continuă, ca şi cum n ar fi observat nimic.

— La primul cuvânt în faţa cuviinţei pe care vi l veţi mai îngădui faţă de alteţa sa regală... Oh, fiţi potolit, domnule de Buckingham, aşa cum şi eu caut să fiu.

— Dumneavoastră?

— Da, eu. Atâta vreme cât DOAMNA se afla pe teren englez, am tăcut; acum însă, când ea a pus piciorul pe pământul Franţei, acum când noi am primit o aici în numele Prinţului, la cea dintâi ocară pe care, în ciudata dumnea­voastră afecţiune, o veţi aduce casei regale a Franţei, nu mi rămân decât două lucruri de făcut: sau să vestesc în faţa tuturor nebunia ce v a cuprins în acest moment şi să pun să fiţi trimis cu toată ruşinea înapoi în Anglia, sau, dacă preferaţi, să vă înfig pumnalul în piept în mijlocul adunării. De altfel, această a doua cale mi se pare cea mai potrivită, şi cred că pe ea o voi folosi.

Buckingham se făcu mai alb la faţă decât gulerul de dan­telă de Anglia ce i înfăşură gâtul.

— Domnule de Bragelonne – zise el – îmi vorbeşte oare un gentilom?

— Da. Numai că acest gentilom îi vorbeşte unui nebun. Liniştiţi vă, milord, şi atunci vă va vorbi altfel.

— Oh, domnule de Bragelonne – murmură ducele cu o voce înăbuşită şi ducându şi mâna la gât – dar vezi bine că mor!

— Dacă asta s ar întâmpla în acest moment, domnule – zise Raoul cu netulburatul lui sânge rece – aş socoti o într adevăr drept o mare fericire, întrucât astfel s ar în­lătura tot soiul de cuvinte răutăcioase pe seama dumnea­voastră şi pe aceea a ilustrelor persoane pe care devota­mentul domniei voastre le prihăneşte într un chip atât de nesăbuit.

— Oh, ai dreptate, ai dreptate – îngăimă tânărul duce deznădăjduit. Da, da, dacă aş muri! Da, mai bine să mor decât să sufăr ceea ce sufăr în clipa de faţă!

Şi îşi duse mâna la un minunat pumnal cu plăselele îm­podobite cu pietre preţioase, pe care l scoase pe jumătate de la piept. Raoul îl apucă de braţ.

— Ia seama, domnule – zise el – dacă nu vă veţi ucide, veţi rămâne de râsul lumii; dacă vă veţi ucide, veţi păta cu sânge veşmântul de nuntă al Principesei Angliei.

Timp de un minut, Buckingham rămase locului, gâfâind. În acel minut i se văzură buzele tremurând, obrajii străbătuţi de fiori, ochii tulburi, ca într un delir. Apoi, deodată, el vorbi:

— Domnule de Bragelonne, nu cunosc un spirit mai nobil ca al dumitale; eşti vrednicul fiu al celui mai desăvârşit genti­lom de pe lume. Folosiţi vă de corturile dumneavoastră!

Şi cuprinse cu amândouă braţele grumazul lui Raoul.

Întreaga adunare, uimită de acest sfârşit la care nimeni nu se aştepta, dată fiind înverşunarea unuia dintre adversari şi dârza stăruinţă a celuilalt, întreaga adunare începu să bată din palme şi mii de urale, mii de aplauze voioase se ridicară spre cer. De Guiche îl îmbrăţişă la rândul său pe Buckingham, cam fără tragere de inimă, dar, oricum, îl îmbrăţişă. Acesta fu semnalul. Englezii şi francezii, care, până atunci, se priviseră unii pe alţii cu nelinişte, fraternizară într o clipă.

Tocmai când se întâmplau toate acestea, sosi cortegiul principeselor, care, fără intervenţia lui Bragelonne, ar fi găsit în piaţă două armate încăierate şi flori stropite cu sânge. Atmosfera se însenină din nou la ivirea flamurilor.

XVI

NOAPTEA
Cea mai deplină armonie se statornici astfel în mijlocul corturilor. Englezi şi francezi se întreceau în a fi cât mai curte­nitori faţă de ilustrele călătoare şi cât mai binevoitori între ei. Englezii le trimiseră francezilor flori, din care făcuseră o întreagă provizie pentru a sărbători sosirea tinerei Prinţese; francezii îi poftiră pe englezi la un ospăţ ce urma să fie dat abia a doua zi.

DOAMNA fu deci întâmpinată în calea sa de aclamaţiile tuturora. Ea le apărea ca o regină, din pricina respectului ce i l purtau toţi, ca un idol, din pricina adoraţiei ce i o nutreau unii.

Regina mamă le făcu francezilor cea mai călduroasă primire. Franţa era pentru dânsa ţara natală, şi fusese prea nenorocită în Anglia, pentru ca Anglia să o fi putut face să uite Franţa. O îndemna, aşadar, pe fiica sa, dându i ca pildă dragostea ei, să iubească ţara unde amândouă găsiseră adăpost şi unde le aştepta acum zodia unui viitor strălucit.

După ce zarva sosirii se potoli şi privitorii începură să se împrăştie, după ce nu se mai auziră decât fanfarele îndepărtate şi zumzetul mulţimii, după ce noaptea se lasă peste tot, înfăşurind în vălurile sale înstelate marea, por­tul, oraşul şi ţarinile încă fremătând în urma acestui mare eveniment, de Guiche intră în cortul său şi se aşeză pe o bancă largă de lemn, pe faţă cu o expresie atât de îndu­rerată, încât Bragelonne îl urmări cu privirea până când îl auzi oftând; atunci se apropie de el. Contele se lăsase pe spate, cu umărul rezemat de peretele cortului, cu fruntea în palme, cu pieptul zguduit, cu genunchii tremurând.

— Suferi, prietene? îl întrebă Raoul.

— Îngrozitor.

— Trupeşte, nu i aşa?

— Da, trupeşte.

— Ziua a fost obositoare, într adevăr – continuă tânărul, cu privirea aţintiră asupra celui pe care l avea în faţă.

— Da, şi numai somnul m ar putea întrema.

— Vrei să te las singur?

— Nu, trebuie să ţi vorbesc.

— Nu te voi lăsa să vorbeşti decât după ce ţi voi pune eu însumi câteva întrebări, de Guiche.

— Pune.

— Dar să fii sincer în răspunsuri.

— Ca întotdeauna.

— Ştii pentru ce era Buckingham atât de furios?

— Aş putea să bănuiesc.

— O iubeşte pe DOAMNA, vrei să spui, nu i aşa?

— Cel puţin după cum se poartă, ai putea să juri că asta e cauza.

— Ei bine, nu i asta!

— Oh, de astă data te înşeli, Raoul; i am citit obida în ochi, în mişcări, în tot ce a făcut de azi dimineaţă şi până acum.

— Eşti poet, scumpul meu conte, şi pretutindeni vezi numai poezie.

— Văd mai ales dragostea.

— Unde nu există.

— Unde există.

— Ascultă, de Guiche, nu crezi că te înşeli?

— Oh, sunt sigur că nu! strigă cu îndărătnicie contele.

— Spune mi, conte – îl întrebă Raoul, privindu l în adâncul ochilor – ce te face să te socoţi atât de clar­văzător?

— Amorul propriu – răspunse de Guiche şovăind.

— Amorul propriu! E un cuvânt prea lung, de Guiche.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun, dragă prietene, că de obicei eşti mai puţin trist decât astă seară.

— Oboseala.

— Oboseala?

— Da.

— Ei bine, dragul meu, am făcut campanii împreună, am stat alături călare optsprezece ceasuri, trei cai, zdrobiţi de oboseală şi morţi de foame, au căzut sub noi, dar nu ne am dat bătuţi. Prin urmare, nu oboseala te întristează, conte.

— Atunci, supărarea.

— Care supărare?

— Aceea de astă seară.

— Nebunia lordului Buckingham?

— Ei da, fără îndoială! Nu e oare supărător, pentru noi, francezii care l reprezentăm pe stăpânul nostru, să ve­dem cum un englez îi face curte viitoarei noastre stăpâne, a doua doamnă a regatului?

— Da, ai dreptate; însă eu cred că lordul Buckingham nu e chiar atât de primejdios.

— Nu, dar e plictisitor. Venind aici, era cât pe aci să stârnească zâzania între englezi şi noi, dacă n ai fi fost tu, cu înţelepciunea ta admirabilă şi cu hotărârea ta atât de ciudată, ne am fi încrucişat spadele în mijlocul oraşului.

— Dar s a schimbat, ai văzut.

— Da, de bună seamă; şi tocmai de aici porneşte nedu­merirea mea. Tu i ai vorbit încet; ce i ai spus? Crezi că o iubeşte, dar tot tu singur spui ca o pasiune nu se stinge cu atâta uşurinţă; prin urmare nu e îndrăgostit de ea!

De Guiche rosti aceste cuvinte din urmă cu o asemenea expresie, încât Raoul ridică faţa. Pe nobilul chip al tânărului său prieten se citea o nemulţumire lesne de observat.

— Ceea ce i am spus lui, conte – răspunse Raoul – am să ţi o repet ţie. Asculta bine, iată: "Domnule, priviţi cu un aer de invidie, cu un aer de patimă jignitoare pe sora Prinţului dumitale, care nu ţi este logodnică şi care nu este, nu poate să ţi fie amantă; aduci deci o ocară ace­lora care, ca noi, vin să întâmpine o fecioară spre a o con­duce la soţul ei".

— I ai spus tu asta? întrebă de Guiche, înroşindu se.

— În mod foarte deschis; ba am mers şi mai departe.

De Guiche făcu o mişcare.

— l am spus: "Cu ce ochi ne ai privi dumneata dacă ai zări printre noi un bărbat atât de nesocotit, atât de ne­loial, încât să nutrească alte simţăminte în afară de cel mai curat respect faţă de o prinţesă hărăzită stăpânului nostru?"

Aceste cuvinte i se adresau în aşa măsură lui de Guiche, încât contele păli şi, cuprins de un tremur subit, nu putu decât să întindă maşinal o mână spre Raoul, în timp ce cu cealaltă îşi acoperea ochii şi fruntea.

— Dar, slavă Domnului – continuă Raoul, fără să ia în seamă mişcarea prietenului său – francezii, despre care se spune că sunt uşuratici, curioşi, nesăbuiţi, ştiu să treacă la o judecată sănătoasă şi la o morală sănătoasă când e vorba de chestiuni de înaltă cuviinţă. "Or, am adăugat, află, domnule de Buckingham, că noi, gentilomii Franţei, noi ne slujim regii jertfindu le nu numai pasiunile noastre, dar şi averea şi chiar viaţa noastră; iar dacă, din întâmplare, demonul face să încolţească în noi unul din acele gânduri ce aprind inima, noi stingem această flacără, chiar de trebuie s o stropim cu propriul nostru sânge. În felul acesta salvăm dintr o dată trei mândrii: a ţarii noastre, a stăpânului nostru şi a noastră înşine. Iată, domnule de Buckingham, în ce fel înţelegem să ne purtăm noi; iată cum trebuie să se poarte orice om de bun simţ." Şi iată, dragul meu de Guiche – adăugă Raoul – cum i am vorbit domnului de Buckingham, făcându l, fără greutate, să în­ţeleagă totul.

De Guiche, încovoiat până atunci sub greutatea cu­vintelor lui Raoul, se îndreptă deodată, cu privirea mândră, cu palma înfierbântată, şi apucă mâna lui Raoul; pomeţii obrajilor săi, după ce fuseseră reci ca gheaţa, se aprinseseră acum ca focul.

— I ai vorbit foarte bine, Raoul – spuse el cu vocea sugrumată. Eşti un prieten desăvârşit, îţi mulţumesc. Şi acum, te rog, lasă mă singur.

— Vrei să rămâi singur?

— Da, am nevoie de odihnă. Prea multe întâmplări mi au răvăşit astăzi capul şi inima; mâine, când ne vom revedea, nu voi mai fi acelaşi om, te asigur.

— Ei bine, fie, te las – zise Raoul, retrăgându se.

Contele făcu un pas către prietenul său şi l strânse cu căldură în braţe. Dar Raoul putu să simtă în această îm­brăţişare prietenească tremurul unei mari pasiuni înăbuşite.

Noaptea era senină, răcoroasă, înstelată: după furtună, căldura soarelui readusese pretutindeni viaţa, bucuria, în­crederea. Pe cer se înfiripaseră câţiva nori lungi şi străvezii, a căror albeaţă aurită făgăduia un şir de zile potolite, da­torită unei adieri dinspre răsărit. În piaţa primăriei, umbre mari, tăiate de largi raze luminoase, formau un fel de mo­zaic uriaş, din lespezi albe şi lespezi negre. Curând, întregul oraş adormi; doar în apartamentul DOAMNEI, ale cărui ferestre dădeau spre piaţă, se mai zărea o lumină slabă, şi această blândă licărire a lămpii aproape stinse părea ima­ginea acelui somn liniştit de fecioară, a cărei viaţă abia în­mugureşte, abia începe să simtă, şi a cărei flacără se astâmpără iarăşi de îndată ce trupul a adormit.

Bragelonne ieşi din cortul său cu mersul liniştit şi mă­surat al omului dornic să vadă totul, dar grijuliu să nu fie văzut de nimeni. Şi atunci, pitit în dosul perdelelor groase, cuprinzând întreaga piaţă cu o singură privire, văzu, după o clipă, perdelele de la cortul lui de Guiche mişcându se şi desfăcându se. În dosul lor se zărea umbra lui de Guiche, ai cărui ochi scânteiau în întunecime, îndreptaţi cu înfri­gurare către salonul DOAMNEI, luminat de pâlpâirea dulce a lămpii din interiorul apartamentului. Această lucire potolită ce împurpura vitraliile era în clipele acelea steaua spre care căta contele. Se putea vedea tremurându i în pri­vire tot zbuciumul ce i vânzolea sufletul. Raoul, ascuns în umbră, ghicea toate gândurile pătimaşe ce întindeau între cortul tânărului ambasador şi balconul Prinţesei un fir tainic şi fermecător de simpatie, un fir împletit din năzuinţe pline de atâta voinţă, de atâta stăruinţă, încât aceste năzuinţe se adresau, fără îndoială, visurilor de dragoste, cu rugă­mintea ca ele să coboare în culcuşul acela parfumat pe care contele îl sorbea înfiorat cu ochii sufletului său.